MI-E SUFLETUL CA O VIOARĂ
Mi-e sufletul ca o vioară,
Cântecul ei egal se împarte,
La toți, la fiecare-n parte
Vă mulțumesc acum, spre seară,
Mi-e plin cuvântul de fiori,
Cu roua dragostei pe față
Ați risipit atâtea flori
În pragul meu de dimineață
Și mi-e atât de înalt! de-acum
N-o să-l mai pot spre noapte trece
Și sufletul cu voi pe drum
Până la capăt vă petrece…
Din vârsta-n care încă sunt
V-aduc prinos de bucurie,
Vă fie viața pe pământ
Așa cum mi-o doresc și mie!
Vă fie soarele-n amiază,
Să nu-l umbrească niciun nor,
Pe-o sfântă și curată rază
Vă dărui vouă, tuturor,
Cuvintele ce mi-au fost date
Aici să le rostesc mereu
Atât cât inima mea bate
Între pământ și Dumnezeu!
Cum strânge floarea rodul ei
Vă strâng în brațe cu lumină
De pe acum când o să vină
Și ziua voastră, dragii mei!
POEMUL DE PE MUNTE
Mă întorc tăcut în cerul meu
Ca pasărea în oul sfânt,
Precum fântâna-n curcubeu,
Mă întorc în mine, cel ce sunt
Și parcă umbra mea e arsă,
Îi pipăi rănile- sunt viu!
Prin tulnic dorul dinspre-Acasă
Îmi cheamă sufletul să-l scriu
Și tu în tihnă să-mi asculți
Poemul care-abia te încape,
Aș vrea să urc acum pe Munți
Până-i duminică sub pleoape;
Când pe pământ umbla Iisus
El s-a rugat, a câta oară?
Ce liniște-i acolo sus!
Și îngerii se-aud cum zboară…
DE ZIUA MEA
Nu-mi spune Mama azi în prag,
„Întru mulți ani, copile drag!”
Așa cum îmi spunea în viață
Când mă trezea de dimineață;
Copilul de atunci nu minte,
Așteaptă și acum cuminte
Cu-aceeași sfântă înfiorare
Cadourile tot mai rare,
Nici tata jucării nu-mi face,
Dormiți, părinții mei, în pace,
Eu încă mai rămân o vreme
Să-mi mântui dorul din poeme…
Lumina murmură prin cetini,
La cina mea sunt numai prieteni,
Cei de aici și de departe
Mănânce toți pe săturate
Din vinul și din pâinea frântă,
Eu știu că jertfa mea e sfântă,
Ca dragostea ce-o port la sân,
Dușmanii tot flămânzi rămân!
De ziua mea ce să le spun?
Tu, Omule, fii drept și bun,
Iubind întotdeauna, iartă
Pe cei ce te lovesc în soartă…
NU AM SOMN
Nu am somn și dacă n-am, nu-i bai!
Nici îngerii nu dorm acum în rai,
Afară-i noapte și prin bezna deasă
Nu-mi dă pace muza cea frumoasă
Și-acum când scriu simt mâna ei fierbinte
Pe fruntea mea înmiresmând cuvinte,
Nu am somn, nu-ți face griji degeaba,
O să mă culc atunci când termin treaba…
Nu-i nicio grabă, ce-i dacă sunt treaz?
În lume fie-mi singurul necaz,
Nu-i nicio hibă, nu e niciun plâns,
Odată, știu că voi dormi de-ajuns!
Nu am somn și dacă n-am, nu-i bai!
Nici îngerii nu dorm acum în rai,
Se face ziuă și prin roua deasă
Nu-mi dă pace muza mea frumoasă…
ȘAIZECI ȘI TREI…
M-apropiu de copilărie
Ca umbra de copacul ei,
Șaizeci și trei sunt anii mei,
Câți vor mai fi nimeni nu știe…
Șaizeci și trei erau și-atunci
Când a plecat sărmanul tată
De lâng-o mamă îndurerară
Și ne-a lăsat în urmă prunci.
Sunt mulți mai tineri decât mine,
Și alții mai bătrâni desigur
Și fiecare s-a dus singur
Cu ortul pentru vamă-n în mâini.
De-aceea spun și-am spus mereu,
De anii mei nu-ți fie teamă,
Te rog să nu îi bagi în seamă,
Nevârsta sufletului meu!
Tu îi cunoști atât de bine
De-acum nemarginile lui,
În versul meu tristețe nu-i
Că va pleca de lângă tine…
……………………………….
Șaizeci și trei sunt anii mei,
Câți vor mai fi nimeni nu știe,
M-apropiu de Copilărie
Ca umbra de copacul ei…
ÎNTÂIUL MEU POEM…
Eram copil în Munții din Apus,
Mi-aduc aminte ca de-un frate bun
De întâiul meu poem ce l-am compus
Pe-o frunză veștejită de alun…
Păzeam cu grijă mieii pe coline
Și ei pășteau din ultima otavă
Când a căzut rănită lângă mine
Minunea, cea fără sfârșit, din slavă
Și-acolo, între palmele-amândouă,
I-am descântat, precum un vrăjitor,
Ochii mei îmi erau plini de rouă
Și de-atunci mi-e sufletul izvor!
Cine vrea și poate, să înțeleagă
Întâiul meu poem de pe pământ,
De-aceea toamna mi-e atât de dragă
Și dragă mi-e risipa care sunt…
JUCĂRIILE TALE…
(Tatălui meu)
O parte din copilăria mea certată
Într-un leagăn tăcut de nuiele
Se mai joacă și astăzi cu ele,
Cu jucăriile din piatră și din lemn,
Pe toți copiii lumii îi îndemn
Din zările acestea, încă albastre-
„Aveți grijă de jucăriile voastre!”
De ce-ai plecat n-am știut niciodată,
Plecarea aceea, dureros de ciudată,
O are fiecare sub tâmple în viață
Și pașii mei pe pământ o învață…
Mama s-a dus lângă tine, știu,
Ți-a purtat dorul atât de târziu!
Sufletul ei din acele zile
Îl aud și acum: „de ce plângi, copile?”
Când stătea de vorbă cu Dumnezeu
Îmi aduceam aminte de tatăl meu,
De tatăl meu totdeauna orfan.
Fără Tatăl fiul pe pământ e în van!
………………………………………..
Ce minunate erau jucăriile tale
În mâinile mele ca două petale!
Jucăriile acelea din lemn și din piatră,
Cioplite cu grijă, acolo, pe vatră…
M-AM VISAT CU TINE…
M-am visat cu tine, Mamă
Și mi-e lacrima sărată,
Noaptea-n valuri se destramă,
Zorii limpezi mi se-arată.
Ce mi-ai spus eu nu mai știu,
Ca un fulg așa-mi erai
În Poemul care-l scriu,
În poemul ce-l citeai
Ca pe-o dulce rugăciune
Pe pământul plin de dor,
Din acele vremuri spune
Câte versuri te mai dor?
Cel mai scump volum, „Acasă”
L-ai purtat cu tine-n gând,
Maica mea, lumină arsă,
M-ai trezit din vis plângând…
BUCURAȚI-VĂ…
Azi cuvântul vă îndeamnă,
Bucurați-vă de toamnă,
Bucurați-vă de toate
Anotimpurile date!
Și în orice dimineață
Bucurați-vă de viață,
Bucurați-vă nespus
Ziua până la apus,
Bucurați-vă oricând,
Noaptea vine vrând-nevrând,
Ziua fără noapte nu e,
Nici ea nu-i bătută-n cuie!
Bucurați-vă de cântec,
De la pruncul cel din pântec,
Până sus la Dumnezeu,
Bucurați-vă mereu…
SUNT UN POEM…
Sunt un poem prin lume umblător,
Născut și la îndemâna tuturor,
Cine vrea, citească-mă întreg,
Pe cei analfabeți îi înțeleg,
Puterea de aici e să jignească
În neputința lor, cea pământească,
Nu le port nici grija, nici măsura,
Când singura lor dragoste e ura!
Îmi știu menirea mea dintâia dată
Să nu jignesc pe nimeni, niciodată,
Silabisească-mă cât pot în treacăt,
Cine să-i pună sufletului lacăt?
Precum izvorul mi-a fost dat să curg
Dinspre același unic Demiurg,
Sunt un poem prin lume umblător,
Nu voi seca atunci când alții vor…
MIROSUL DE PLĂCINTE…
Atunci când scriu, c-o bucurie aparte,
Oriunde sunt mereu îmi vine-n minte
Dinspre Acasa mea, cea de departe,
Mirosul sfânt și unic de plăcinte!
Copchil mă văd și-acum la masă stând
Cu ochii aburinzi de bucurie
Și-oricât aș fi ca omul de flămând
Mă satură lumina lor cea vie.
Cât am umblat prin lume în cuvânt,
Cu amintiri de-acasă între brânci
N-am întâlnit niciunde pe pământ
Așa bucate cum au fost atunci…
Îmi dau târcoale aducerile-aminte
Ca stolurile de cocori în zare,
Poemul meu miroase a plăcinte,
Gustați din ele, prieteni, fiecare…
–––––––––––––––
Nicolae NICOARĂ-HORIA
februarie 2015
Arad



![]() |
Referinţă Bibliografică |