PIANISTA

Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
mai vălurite ca marea
și mai înalte decât coloanele
pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
când vine poezia la odihnă.

Într-o clipă vântul a întors filele
și nimeni n-a observat,
fiorul melodiei a curs limpede mai departe
ca un râu în care se botează păsările
până-şi iau zborul spre înălţimi
cu flori de laur în cioc.

Ea e pianista pe frunte cu lauri,
cununa-i din sunete dumnezeiești?

NUNTESC PÂNĂ ASTĂZI

Când noaptea se spăla pe fața de întuneric
și inima ta era înfiptă într-o săgeată
eram plecat în armată,
ai tăi mă vedeau ca pe un soldat inamic
care le fură teritoriul.

Mă priveam în oglindă și nu știam ce să spun,
eram același vlăjgan cotropit de frumos
dar nu mărturiseam nimic,
purtam în raniță dezamăgirea
că nu pot fi cuceritorul tău.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat,
am fost lăsat la vatră,
să nuntesc până astăzi.

ÎNTR-UN TÂRZIU

Fiecare zi este o filă scrisă-n amintire,
nimeni n-o poate citi pe feţe
rămâne presată ca într-o carte ascunsă
undeva-n subsolul conştiinţei
care nu doarme până la moarte.

Întunericul şi lumina îngemănate
fac parte din trupul viu al sufletului,
o uşă pe care nu scrie nimic
duce şi ea undeva
fără să vadă ochii străini,
trebuie să urcăm cu gândul
acolo unde nu se poate pătrunde.

Într-un târziu
totu-i pecetluit
nimeni nu mai are curaj,

se invocă sfârşitul
care este şi el nesfârşit.

LUMINA CURGE PRIN CUVINTE

Tu ai fost închisă într-o colivie de dorinţe,
aripi nu ai dar ai pulpele pline
şi pătrăţele de muşchi crud
de luptătoare,
învingi pe cei poftitori de frumos.

Eu privesc pe fereastră-n trecut
înghesuit la colţ în viitorul de lapte
fără să fiu stresat de foame
dar cu o sete care nu se stinge
cu vinurile care sângeră nopţile albe
şi aşteaptă nebăute.

Lumina curge prin cuvinte,
înlăuntrul tău se închid gândurile
lichide de atâta seducţie,
moartea-i o rană care mai supurează,
nu ştiu dacă se mai vindecă
şi nu fuge aşa-n pământ.

Asfinţitul este şi el presat între margini
nu zăboveşte prea mult
şi năvăleşte întunericul
pe care nu-l poţi închide-n zăbrele
când pereţi nu mai sunt.

ÎN CERNEALA CUVINTELOR

Ea cântă la vioara portocalie cu sunete roz,
absoarbe din inimi sânge albastru
în cerneala cuvintelor încă nescrise
poate un pic mai deschisă,
după masă armonia e lăsată să gândească
vine ca o muză în acordurile notelor calde.

Apoi nu se mai distinge nimic,
ai devenit una cu ea melodioasă
într-un tremolo abia perceptibil.

Toţi cei ce ascultă simt o adiere
un vânt la ceasul amiezii,
vibrare uşoară pe corzile sufletului
fără nicio visare
în oraşul viu plecat pe străzi.

VIAŢA CURGE GRĂBITĂ-N MATCĂ

Să nu pierzi ocazia
ea trece pe lângă tine ca un tren
apoi nu mai ştii că a existat.

Viaţa curge grăbită-n matcă
ca şi sufletul tău lovit de trădări
acoperite cu nepăsări care dor în subconştient.

Chiar dacă vrei să ieşi la suprafaţă
muşti cu dinţii din invidie
nu şi din mărul de aur al tinereţii,
anii trec şi îmbătrâneşti în piele
ca un strugure stafidit
cu arome de odinioară.

ÎNŢELESURI LA RECE

Surâsul tău ademenitor dezbracă gânduri ascunse,
le lasă o pânză pe ochi în ciuda poftelor,
cine să le satisfacă?
E o întrebare fără răspuns venită din noapte
când luceafărul se îndepărta de lună
şi dimineaţa fura fructele dintre coapsele plăcerii
cu pofte de virgină.

Dar ce surâs
îmi aprinde sângele să curgă în iad,
de lipsită de temeri carnea s-a înroşit
şi nicio ameninţare nu-mi înlătură absenţa
din focul unde se pot vindeca gesturile frânte.

Se caută înţelesuri în răcoarea tâmplelor,
timpul se va grăbi mai mult decât noi,
spiritul viu va fi mai verde decât pădurea,
muritorii vor respira din plin primăvara,
ţara dospită va sări în alt viitor.

CUM RUPI NOAPTEA

Nu mă ademeni să mă gândesc la tine
cum rupi noaptea precum cuvintele-n silabe
şi calci pe ritmurile sonore,
de fiecare dată întorci drumurile înapoi
şi faci pietrele să tresară,
apoi ca o uşurare
mă duci la înserările tale voluptoase.

Întotdeauna am crezut cuvintele încrustate
ca nişte nume pe un monument,
ochii ca din nişte grote sub gene
privesc din adânc cerul înstelat
pe care tu-l desenezi în ierburi, verde
şi împleteşti vise.

FĂRĂ SĂ CRED ÎN TOATE ZICERILE

Respiră un aer cu sete sălbatică,
am auzit păsări cu cântecul grav
vestitoare de nefericite întâmplări
şi cineva înmi spunea
să nu le ascult,
pentru că ele-şi plâng nefericirea
ca şi cele din captivitate.

Fără să cred în toate zicerile
vine un moment de încercare
când îţi aduci aminte de coincidenţe
şi-n tine sapă un gând
susţinut de pasărea ploii.

Nu ştiu cum pătrund cuvintele,
se dezbracă-n fântânile sufletului
de par nînţelese
şi pleacă mai departe spre alte rosturi
care se zidesc în poeme.

SINGURĂTATE, LINIŞTE DURUTĂ

Singurătate, linişte durută,
dor nesfârşit de chipul ce-am iubit
nu ştiu de cine-ai fost cerută,
să mă-ntorci în lume dezrobit.

Când norii de ploi se dezbracă
şi zboară din gânduri, cuvinte
timpul face pauze să treacă
în pământ, urme de oseminte.

Oamenii se culcă pe-o ureche
nu văd când clipa se frânge
şi rupţi din dulcea pereche
primesc singurătatea-n sânge,

de casa rămâne un pustiu orb
cu zile şi nopţi de corvoadă
bântuite într-una de un morb
eternitatea, regină schiloadă.

LUMEA-I  ÎNTR-O PREFACERE

Se ondulează sunetele şi clipele,
trece un flux de fotoni
ce acoperă pe rând jumătate de pământ
cu bucuria unui cuvânt
în râsul soarelui c-un singur ochi.
Se miscă viaţa şi lucrează,
învinge porniri
cât un infinit necunoscut
de muritorii de rând.

Lumea-i într-o prefacere
ca sămânţa în anotimpul hărăzit.

UN ACTOR PE O SCENĂ TÂRZIE

De copil mă urcam prin copaci
şi călăream caii pe deşelate,
mai cădeam câteodată
dar nu recunoşteam că m-am lovit.

Când m-am făcut mare nu mai aveam semne,
aveam amintirea unor întâmpări
răstignite în memorie,
un puls fără durerea cărnii înflorite
în cuvinte cu miez de fruct.

Acum sunt altcineva,
un actor pe o scenă târzie
în care trebuie să-mi învăţ jocul
care oricum e o improvizaţie.

Lumea în care mă mişc dezinvolt
e bolnavă de aşteptări neprevăzute,
este un terorism al nebunilor de aiurea
care desconsideră viaţa.

NIMIC NU SE POATE ÎNTÂMPLA

Era atât de înţelept să mă retrag în cuvinte,
eram un începător care învăţasem economia,
puneam mărimile în calcule de previziune
care nu suportau abateri de influenţă.

Normal totul trebuia să meargă ceas
fără constrângeri doar cu libertăţi favorabile
care să dea voinţa de împlinire
fără euforii rupte de realitate.

Nimic nu se poate întâmpla,
ochii se grăbesc să vadă cerul în profunzime
chiar dacă viaţa este finită
şi timpul o îmbracă într-o haină pesimistă.

CU PÂINEA IUBIRII PE MASĂ

Îmi caut paşii pierduţi pe drumuri inexistente
sub tălpi port pietrele rotunjite deja,
apele se împart între gurile flămânde
ale braţelor care se varsă-n infinit.

Pe pământurile fără picioare desculţe
nu mă mai satur de roade
şi sap în adâncuri de foc uitate
osul domnesc al neamului cărunt.

Vreau să străpung în miez, facerea lumii
din care ies izvoarele cuvântului
înainte de cristalizarea poemului
din care se naşte spiritul înalt.

Apoi lumina-n culori de curcubeu
face arc peste gândurile, fluviu
şi se retrage în cer
cu pâinea iubirii pe masă.

PE CARE NU POT S-O UIT

Degetele ei subţiri jucăuşe
îmi aduc primăverile în gânduri
şi le îmbracă în verdele crud al iubirii
în care am înserat cu tinereţe cu tot.

Noaptea m-a lăsat să odihnesc
în braţele-i strâns cu dorurile împăcate
până-n dimineaţa umbritei despărţiri
pe care nu pot s-o uit
devorat de inima de fiară.

Azi descopăr acele fântâni rare
ce stau la pândă pe drumuri
şi-ntr-o clipă îţi adulmecă starea
pe care o răcoresc pe frunte
ca o mângâiere după un plâns
într-o rătăcire-n singurătate.

Dacă lumea nu mă cunoaşte
eu fac eforturi să o cunosc,
să o simt aproape ca pe o cămaşă
a sufletului plecat de acasă.

ÎN URALE DE POEM TÂNĂR

Miroase a întâmpiunare de nou an,
clipele mi se grăbesc
lăsându-mă pradă trecutului
şi cineva mă aşteaptă nerăbdător
cu o foame de lup.

Fără să mă retrag din obişnuinţe
îmi simt cum curge vinovăţia,
când iarna se umple de primăvară
şi plugurile ară zăpada pufoasă
în urale de poem tânăr.

Se naşte pulsul împătimit al zborului
prin fiecare vorbă şi cuvânt,
îmi ies din tristeţi şi sar în bucurii,
privesc atent limbile ceasului
şi plec într-o altă aventură a timpului
de care mă simt înstrăinat.

URMELE RĂMÂN

Iubirea nu se cerşeşte pe stradă
cum se cerşesc banii
dar femeile o vând odată cu trupul
şi deschid uşile cu voia stăpânilor
tot pentru bani sau alte foloase.

La cine nu te aştepţi cade,
urmele însă rămân
într-o amintire ascunsă
cu pereţii de sticlă
în care se macină nisipul
ce se depune ca un praf pe suflet
şi nu se mai poate elibera
chiar iertată fiind.

LUMEA SE AFLĂ ÎNTR-UN LABIRINT

Macin gânduri în râşniţele timpului
morile de vânt au căzut la sfat cu morile de apă
li se pare o lipsă de respect
pentru tot ce înseamnă măcinat
şi nu-şi mai ascund niciun gând
de a spulbera praful lăsat la vatră.

Într-o lume atât de duplicitară
degeaba cauţi răspunsuri dorite
la întrebări care nu se pun.

Lumea se află într-un labirint
cu vise fără imaginaţia ieşirii
şi se loveşte de propriile limite
precum păsările de ferestrele dintr-o încăpere.

Dacă zăreşte o lumină călăuzitoare
merge pe calea ei
şi nu se va opri din drum
până la locul naşterii cuvântului-lumină.

LĂSAȚI SĂ SE BUCURE ŞI POEŢII

Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale,
a zburat ca o pasăre prin lume,
eu l-am ascultat
să-mi văd singurătatea abandonată
şi nimeni să nu şi-o dorească.

Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii
nu-i opriţi din visare
pentru imaginar calea de străbătut
se naşte din ochiul de apă al pământului
şi urcă-n oglinzile cerului.

Veniţi cu mine după steaua luminoasă,
să dobândim vestea înaintea magilor,
să scriem realitaea naşterii
ca darul cel mai de preţ al lumii
colindat prin veacuri.

GLOSSĂ

Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.

Pusă-n faţă ca statuia
Legea să rămână lege,
Nu-n politica altuia
Ce cu ia face şi drege,
Nu te pune-n slujba lor
Care joacă într-una rumbă,
Sub lumina stelelor
Taina vieţii nu se schimbă.

Vorbe sunt şi vor fi multe
Mintea omului s-o împuie,
de promisiuni s-asculte
când e neagră, albă nu e,
Se uneşte, se desparte
Şi nu spun acuma glume,
Totu-i scris ca într-o carte
La prefaceri dese-n lume.

Pe ferestră când te uiţi
Lumea este aşa cum este;
Plină ochi de neofiţi
Ce se vor zmei în poveste,
Tu priveşte-i în oglindă
Prin hoţie cum se plimbă,
Nu e foc să se aprindă
Tu înţelege-o-n orice limbă.

Şi bogatul şi săracul
Au câte un loc sub soare,
Unul îşi gustă coniacul
Celălalt e într-o lentoare,
Sensul vieţii cine-l ştie?
Nimeni nu vrea să-l asume,
Ce ai strâns se împrăştie
Fă-ţi prin muncă un renume.

Sunt prea multe şiretlicuri
Care leagă şi dezleagă,
Dacă banii-i dai în plicuri
Ai o şansă să te-aleagă,
Tu o ştii încearcă şansa
Ce ţi-au spus-o dinainte
Ori înlătură-i ofensa,
Idei mari se nasc în minte.

Nu te-ntrece în hoţie,
Are un capăt şi norocul
Chiar dacă la’ta soţie
I-a venit acum sorocul,
Nu depune chezăşie
Pentru nu ştiu ce reformă,
Totul e-n devălmăşie
Noi credinţe prind o formă.

Nu-ţi lăsa sufletu-n chingi
Să se zbată ca un peşte
Ce te-ndeamnă să atingi
Doar în inimă îţi creşte
Orice vrajă de te cheamă
Lasă-ţi gândul în cuvinte
De credinţă ţine seamă
Prin fixarea altor ţinte

Lumea e un joc secret
Mai marii lumii-l joacă
Nimeni nu ştie concret
Ce-i îndeamnă, ce-i provoacă
Trece omul des prin gară
Ceferist în uniformă
C-o nelinişte fugară
Azi gândirea ţi-o transformă.

Azi gândirea ţi-o transformă
Prin fixarea altor ţinte
Noi credinţe prind o formă,
Idei mari se nasc în minte
Nu-ţi uita al tău renume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
La prefaceri dese-n lume,
Taina vieţii nu se schimbă.

ÎN CUVINTE AM SUNETE NU VORBE

Dacă ţi-aş spune tot adevărul
nu ai crede nimic
şi cerul se va rostogoli în gol
cu păsări mute.

În cuvinte am sunete nu vorbe,
alte înţelesuri se ţes pe pânze de gând
şi ele flutură pe zidurile cetăţii.

Eu nu mă tem de furtună şi o aştept,
citesc norii şi ei dansează frivol,
pământul îşi întoarce faţa dezrobită
sub paşii grei ai ţăranului.

Dacă vrei să-mi acorzi sprijinul
eşti cea mai deschisă fereastră,
încrederea care mă zideşte în pereţi
îi înalţă până la limita de siguranţă
să nu fie un pericol pentru păsările
cerului tău albastru.

CU OCHII AŢINTIŢI DINCOLO

N-ai înţeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganţă
şi gesturi nepotrivite.

Ai crezut că fericit nu pot riposta
şi nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
dincolo de care este o groapă.

Când liniştea îşi face jocul treptat
nimic nu e anormal,
sunt semne că orice durere se poate înlătura
şi umbrele care ne lovesc ne şi apără.

Intenţiile tale au fost descifrate la timp,
marginile închid interioare care lucrează
cu ochii aţintiţi dincolo
şi văd mult mai departe de ele.

VÂNEZ  MELANCOLII

Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere,
când trag îi simt puterea în cătare,
căprioara cu ochii deschişi în depărtare
nu simt împlinire în moarte,
doar ură pentru cei ce o provoacă
vânez melancolii.

Nu mă plâng chiar dacă omor timpul,
îl topesc în cuvinte fără fantezie
de unde sentimentele fug,
numai tu rămâi să-mi socoteşti silabele
destinse înainte de apocalipsa
ruperii din destin.

DIN CARE VIAŢA TRAGE CU DINŢII

Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.
Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.

Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.

Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.

CĂZUŢI DIN CERUL IERNII

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.

Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.

Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.

NICOLAE SÂRBU VĂLĂREANU

by

Referinţă Bibliografică

NICOLAE SÂRBU VĂLĂREANU: POEME/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 iulie 2017