AMICII MEI 

Când plec în vacanţă
prietenii mă invidiază şi întreabă
de unde până unde?
De la bloc, acasă la ţară,
le vine inima la loc
şi mă laudă.

Eu nu mă mir.

Mă mulţumesc să-i aprob
să nu le stric ziua
acum în perioada de concedii.

Mă invită la o bere
spunându-mi cu mândrie,
eşti de-al nostru!
Sunt, dar după aceea plec în concediu în Maldive,
dau toţi în bâlbâială.

TU AI O IUBIRE ASCUNSĂ

Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.

Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.

Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.

Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.

Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.

FUG DIMINEŢILE

Poţi trece pe lângă mine neştiută
în ochii mei te pierzi în nesfârşit,
eşti o boare asemeni unui gând tomnatic
pe care nu-l opreşte nimeni
să-şi povestească amintirile.

Tăcerea-mi se destramă ca pânza de in
pentru că păşeşti prin ea
ocolindu-i umbra.

Fug dimineţile în conturul soarelui
te silabisesc formă nedesluşită în răsărit,
frumosul trebuie să apară mai târziu
când vom ajunge la mal.

Nu ştiu cum va fi amiaza-n cuvinte
aproape că nu pot să vorbesc,
surâsul tău se dezbracă de piele
şi mă pipăie.

INTUIŢIE ZILNICĂ

mă silesc să muşc din carne vie
simt greaţă
detest teama şi minciuna alături
lăsate să se manifeste

demult tot gândesc la un rezultat
am o intuiţie zilnică
mă obosesc teribil gândurile
uit până unde am ajuns
şi o iau de la capăt.

AŞTEAPTĂ-MĂ CU DRAGOSTE

Deschid larg fereasta
pe stradă forfota e în toi,
oraşul s-a trezit din amnezie
soarele pătrunde printre clădiri.

Lasă-mă să mă gândesc în linişte,
cuvintele le-am învăţat de la început
să-mi îmbrace gândurile,
viaţa m-a strâns de pe drumuri
să-i zidesc zilele în versuri.

Aşteaptă-mă cu dragoste,
o să găseşti în odaia noastră
poemele mele ascunse
în scrinul de la fereastră.

NOAPTEA CU ZEL DE MIREASĂ

N-am fost cum crezi
acum sunt
şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop,
fierb într-o speranţă de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.

M-am socotit, am hotărât şi am plecat
fără nicio supărare ori ruptură,
vreau să câştig ce n-am avut
şi să împart înţelegerea cu inimă
într-un ritm cu care mă îndepărtez
de tinereţea iluziei.

Presat de fiecare clipă până la ultima
a rămas între mine şi tine un întreg,
măr ce nu cade.

Mă regăsesc în verbe de lumină,
să te ascult cântând la flaut
în toamnele vârstei.

Şi când mă priveşti pe ascuns
cu o mirare desenată subţire
ochii nu uită,
nu trădează,
noaptea are zel de mireasă.

CERŞETORUL DE INIMI

Ea desenează cu sprâncenele fluturi negri
şi cu ochii caută buzele oraşului,
umbra iubitului plecat în capitală
şi îndepărtata zare,
marea uitată de ţărmuri
cu pescăruşi cu tot.

În zilele cu străzile naufragiate în larg
el trece numărând paşii
până se termină.

Într-o noapte o melodie a lăcrimat acasă
şi numai ea ştie.

Dacă îl întâlniţi pe el cerşetorul de inimi,
treceţi mai departe,
lăsaţi-i lacrima sub pleoape
şi se va întoarce.

TRECĂTOR PE UN DRUM NEUMBLAT

Tu mi-ai rămas într-o fotografie alb negru,
în umbra unei lumini din trecut
priveşti speriată oglinda
c-un surâs fals
pe faţa ca frunza de nufăr.

Eu stau ascuns în gândul plecat,
trecător pe un drum neumblat
fără să-ţi bănuiesc
cicatricea subţire din suflet
ce arde mocnit
şi doare.

Înlăuntrul tău se irosesc amintiri
din care vorbesc pajişti uscate
şi nopţi încărunţite de lună,
în sângerare de inimi
zdrobite zadarnic.

NICIO TEAMĂ

Nicio teamă nu se lasă dusă
când constrângerile rup din tine
într-o veselie impusă
cu o strategie vizibilă şi erodată
de ceilalţi îngâmfaţi
care şi ei sunt roşi de teamă.

Totul se întâmplă fără să vrei
ca o determinare formată
în circumstanţe de existenţă
scăpate din vedere,
puse pe un cântar
şchiop.

ÎN TEASCURILE LUMINII

Nu-s întâmplări
în versurile acestui poem
cu arome de struguri copţi
în teascurile luminii
şoptind gravitaţiei plăcerea
din dulcele mierii,

pulpă grasă în ulcele de lut.

Ecoul dă contur melodios şi înalt
în bucuria care topeşte spiritele,
simetrie imaginară fără trup,
spirale cu arcuri deschise
treaptă cu treptă să urce-n cântec.

În tăcerea sfârşită-n fagurii timpului
urmele răbdării capătă nuanţe,
se rotunjesc verbele cuvintelor în altare,
totul devine solemn
ca-n faţa unui înţelept.

RADIOGRAFIE LA ZI

Orice încercare nu te lasă să te desfăşori
scoate din ea un fel de reţinere mută
pe care nu poţi să o dai la o parte dintr-o dată
ca pe o haină veche ruptă-n coate.
Mâinile tale te îndeamnă să rupi pragurile,
să treci dincolo
chiar dacă o să-ţi îngropi bunul simţ
în mocirla unei existenţe precare
cu o risipă de intenţii bune.

Cum poţi înfrânge nepăsarea bolnavă
în care nimic nu se clinteşte din loc
nici printr-o încălcare a libertăţii de acţiune
pentru care moare întreaga fiinţă.

Ca să te scoţi din letargia zidită-n timp
n-ai angrenaje de punere-n mişcare a voinţei
totul este anihilat de lipsa de încredere,
de lipsa de orizont oferit prin minciună,
de nemişcarea care te ţine pe întuneric,
să mori fără să ştii de ce.

Ori această imunitate la reacţie
e imposibil să o depăşeşti
dacă te formează zilnic neprelucrat,
nemilos şi crud
în faţa grotescului plăcerii
care te asaltează de peste tot.

AM SĂ MĂ ÎNCHID ÎN TRUPUL TĂU

Nu mă clinteşte nimeni din loc
nici nu mă iartă,
nu mă lasă nici să mă ridic
fără să pună o vorbă bună
unde trebuie sau nu trebuie.
Sunt un prieten de pahar povestit
cu tot ce se întâmplă în arealul meu fluctuant
când cinstesc muzele care-mi intră sub piele
şi bârfesc din amuzament.

Dar azi
după ce am să mă înfăşor în sublimul situaţiei
care-mi mângâie aburii alcoolului cu venin
şi-mi spală gândurile-n aceeaşi încăpere
în care te cuibăreşti în singurătate
goală ca o sticlă-n fereastră,
am să mă închid în trupul tău
ca într-un cântec de inimă albastră
de o să-ţi dea lacrimile muguri
de moarte lentă.
Dar şi aşa mergem până la sfârşit
cu paşii târşiţi peste umbrele firave
atârnate de o lumină grăbită.

COPACUL ŞI EA

Dacă ne vom păstra amintirile
să nu uiţi esenţialul din ele,
acela în care doreai să fii o iubită fericită
fără să te înspăimânte muşcătura vremii
cu cicatricile care lasă urme adânci.
Sufletul să-ţi rămână în aceeaşi matrice
în care ţi s-a presat ca o floare-n ierbar,
să îmbătrâneşti ca şi copacul
sub care ţi-ai îngropat dragostea
fără să ştii.
Zăpezle şi viforul iernii ultime,
să-ţi lase viu gândul până-n primăvara
în care va înflori iarăşi copacul
bătrân şi el.

ÎN ALFABETUL CUNOAŞTERII

Se aude un sunet străin
vine rece pe o rază de lună
şi-i dă contur de întuneric nopţii

adăpostit sub cupola timpului.

Ne vom regăsi şi fără vedere
când lumina nu ne va însoţi,

poate scapără cremenea
şi-n varniţe arde calcarul alb.

Cu geometria in trecere prin munţi
de arcuri domoale pe urme
aşteptând,

înfloreşti de anotimpul intră în tine
şi valul ce-l simţi o mare visează.

În alfabetul cunoaşterii se-ncheagă puterea
dospeşte lumina şi rodeşte-n cuvânt

prin care lumea să se înţeleagă pe sine
încotro se îndreaptă.

ERA PE CÂND VISAM

Se înzorea în mine cântec vânătoresc,
hăitaşii porneau să are pădurea luminii
limpezire a izvoarelor în aurora răsăritului.

Foşnitul frunzelor rămânea în aşteptare,
veghea sticloasă se pierdea în zare
pe treptele de strajă ale dimineţii
cu o scânteie de gând secret

îmbrăţişa evangheliile cu utopii
nesupuse credinţelor deşarte.

Păşea pe ţesătura buzelor toamnei
când nu se împlinise între coapse fructul,
păcatul era de zăpadă sub tălpi
ce scârţâie nemilos,
când cerul nu avea ochiul cel mare
cu vedere tainică-n ascuns.

Era pe când visam într-un sac viu
şi noaptea era de purpură aprinsă,

mă năşteam în cuvântul de început
cocon.

SUNT UN INTRUS

Tu-mi spui că sunt un şoim
de fiecare dată când nu sunt,
mă feresc de comparativele tale
în care nu mă regăsesc
cu nicio fantă,
cu nicio umbră,
doar c-un zâmbet carnivor
rostogolit pe faţă
ca o roată cu spiţe din raze.

Sunt un intrus cu semne particulare
care ţi-a furat privirea
şi-ţi bântuie prin tot trupul
ca argintul viu
dar eşti imună.

CÎND TOTUL SE ROTEŞTE

Căzut într-o letargie boierească
străbat somnul prin poezia nopţii
cu singurătatea ruptă din memorie
într-un tunel de cramă domnească
unde totul se pune la cale
într-o luptă bahică cu tăieturi de sabie.

Starea de bine în care am înotat prin întuneric
era mai mult o alunecare în pahar
devenit un animal de pradă gata să devoreze
pe cei care nu cântau în acelaşi ton melodia
fără niciun instrument
doar cu un dirijor
întors pe dos.

Şi cum să ne protejăm de neputinţă
când totul se roteşte,
rămânem să înghiţim cu calm infamia
pe care n-o suportăm.

DESCHIDEŢI OCHII MARI!

Când se lasă o boare de pădure înverzită
peste piaţa oraşului somnambul
cuprins de remuşcările mulţumii de porumbei
care vin la ciugulit firimiturile
unei civilizaţii şterse de avuţie,
se pornesc oamenii străzii la cerşit
câte o urmă de bunătate de la trecători

Totul este o fierbere fără foc,
o mâhnire scursă din ochii nepăsători,
o luptă între inşi diferiţi ca preocupări
care rup timpul în bucăţi şi-l împart
dar n-au cui fiindcă e o delăsare permanentă,
nu-l interesează pe nimeni de clălalt
nu protestează, tace şi se complace în uitare.

Dar cine ne poate ajuta,
ar trebui să fie altfel decât noi
şi nimeni nu face un pas în faţă
nu se ridică deasupra să-l recunoaştem
şi să-l urmăm orice s-ar întâmpla.

Găsiţi astfel de oameni, ei sunt,
deschideţi ochii mari!

NU AM IUBIRI CARE SĂ MĂ PLÂNGĂ

Nu am iubiri care să mă plângă
nici mari păreri de rău
ori vise să mă răscolească,
doar gânduri închise într-o buclă
care plutesc deasupra de puterea de înţelegere
pe care le las în voie,
să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul
când s-au întors de la tine iubite.

Visul meu admonestat
după ce m-a trezit în miez de noapte,
a rămas acelaşi bolnav incurabil
care se tratează cu imagini neclare,
se rupe în singurătate de real
şi face paşi până la pierderea de sine,
caută-n labirint, sufletul pietrei,
limbajul ei viu care cu siguranţă există
cum mi-a mărturisit un sculptor.

ÎN AMIAZA C-UN CIREŞ  ÎNFLORIT

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.

MAMĂ

Mamă pune-mi în gânduri bucuria,
credinţa în trăirea simplă,
îndepărtează de mine răul
şi aşa cum faci pâinea, fă-mă bun,

dă-i sufletului meu ce-i pentru suflet!

Lasă-mi în trup semnul tău distinctiv,
vorbele tale nu se repetă se scriu
cu iubirea în care mă acoperi
până când totul se va uita.

Mi se colorează visul capătă reverberanţă,
e tot mai aproape de căpătâiul tău,
se furişază sub perna ca o inimă moartă
peste care pământul e o metaforă vie.

În mine mamă, tu ai fost privighetoarea
cu dimineţi de cântec
ce nu se mai întâmplă.

Nu pot spune mai mult decât rotundul
în care m-ai crescut în miez şoptitor
cu lumina jupuită de penele întunericului,
de mâinile tale au rămas ramuri înflorite.

ÎN TRUPUL SUBŢIAT DE INSULĂ

Vocea ei nisipoasă ca malul fluviului se îngâna cu valurile,
în trupul subţiat de insulă îşi schimbă culoarea,
i se lipise de apă privirile ca într-o ploaie
ce risipeşte lacrimile norilor pe soare,
vibra într-un curcubeu pe un orizont şlefuit,

îmbrăţişând întinderea ca un pui de ciocârlie.

Un viespar de sub un acoperiş în paragină
migrează spre alte locuri de adăpost
ca într-un vis ce se va pierde.

Fără îndoială
ştiu să trec peste graniţa unui ecou
care se-mbracă cu întuneric.

Aceeaşi voce o ascult cum îmi umple
regatul cu şoapte.

TRĂIREA AVEA-N MĂDUVĂ CUTEZANŢĂ

Era pe când nu ştiam ce-i teama şi mă dureau dinţii de lapte,

mă inventam în jocuri şi ele mă stăpâneau
disciplinat în preocupări.

Trăirea avea-n măduvă cutezanţă
pornită la drum fără oprire.

Aproape de tânăr mă fascina căutarea
chiar dacă n-am dat de comori,

încercam să prind ce nu se lăsa prins,

poate înfrângerea mai dură să mă supună
dar nu pentru mult timp.

Ferecat în gândurile ce-mi dădeau năvală
rupeam din mine ocolul,
şi urcam pieptiş în munţii de piatră,
să cioplesc în gânduri fante de lumină.

Târziu se făcea seară în cuvinte
într-o atingere de crepuscul.

SE CONSUMĂ-N IUBIRI PASAGERE

Noaptea lui nu avea somnul întreg
se consuma-n iubiri pasagere,
avea smalţul gros de întuneric sticlos
şi pe arcade sprâncene de scrum,
privea de dincolo prin geam
pe catifea pulpe bogate.

În lumea ei se înălţa ca o faţadă
uitând să şteargă colbul,
îndulcindu-se cu fructele altor nopţi
rupte de nesomn.

Se înstrăina în imperiul mierii,
să capete o altă amprentă umbroasă,
încerca să deschidă sipetul
unde-l aştepta brăţara fermecată
învelită în pânză argintată de in.

Cu neliniştea vindecată de fantome
ce o dădea şi la alţii,
neted se dezlega de păcate
ca o panglică de stele.

DE CREMENE VOINŢA EI SE ASCUTE

Intră soarele sub nori,se aude zvon de răcoare
cu semne de veşted îmbătrânim şi noi.

Se anunţă ploi ca nişte singurătăţi
femeia plecată se lasă aşteptată
unghiuri treze îi veghează sosirea,

clipele vibrează tăios
de nicio măsură nu o mai ştiu.

În cutele memoriei nu ştiu ce se ascunde
şi cum se întind pentru eliberare,

de cremene voinţa ei se ascute,
melcul intră-n cochilie
şi nu mai lasă dâre pe porţi.

Mă bucur de mireasma fructelor,
de coloritul şi rotunjimile lor fireşti,
de pulpa lor cărnoasă şi suculentă,

dar cine-mi va umbri apusul
fără să-mi lase liber ultimul orizont,

fac semnul crucii
şi mă întreb de ce văd cum decurge sfârşitul?

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  28.02.2017,

by

Referinţă Bibliografică

NICOLAE SÂRBU VĂLĂREANU: POEME/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 martie 2017