Privirile de după colț
Ai strâns la piept prea tare șarpele
pe semne s-a trezit din somn
și așteaptă să muște.
Știi că nu mi-e frică de întâmplări,
desfac cu grije plicurile cu scrisori,
tu n-ai timp pentru scris
și te plângi de infidelitate.
Când am vrut să-ți descos sufletul
care e închis,
am bănuit că mă lovesc de aversiune
și atunci m-am furișat pe urmele sentimentelor.
Privirile tale întoarse de după colț
mi-au dus gândul mai departe de margini
și m-am hotărât să-l urmez.
Până la malul opus
Frânghia care ne lega unul de altul s-a rupt,
am tras tot timpul fiecare în partea sa,
s-a mers prea departe pe drumuri inexistente
și a venit furtuna.
Prins între fulgere și vânt năprasnic am intrat în panică,
cu respirația tăiată caut un adăpost
în care să-mi las trecutul,
prezentul să-l fardez
și să merg pe sârmă în echilibru
până la malul opus.
Nu mă las convins
S-a prins nesigură cu picioarele de drumuri,
a rătăcit prea multe,
când s-a oprit nu mai eram acasă,
am părăsit tot ce-am păstrat și zidit.
Amețit de dorințe ca un cititor în stele, am sperat altceva,
nu mă las convins
că alerg după o himeră
până nu-mi plătesc datoria
flăcării din suflet care întețește arderea.
Nu voi fi niciodată un om de zăpadă
Cine mușcă mâna care l-a hrănit
e mai feroce decât sălbaticii,
nu știu ce mă face să cred în loialitate
dar trădarea este ticăloșia întruchipată.
M-am tot convins că disprețul învinge,
strânge în el toată ura care nu ucide,
prea multă nepăsare ori zgomot turbulent
e o alunecare dintr-o groapă în alta
ambele pline cu noroi.
Nu știu să fac mai mult decât pot,
dar nu mă las influențat de minți obscure
care îmbracă minciuna în poleială subțire,
o să sparg oglinda imaginii create de veleitari.
Sunt în afara cercului,
închistarea omoară și ideea și omul.
Nu mă voi lăsa atras
de vorbele ca niște haine rupte
prin care intră gerul.
Nu voi fi niciodată un om de zăpadă.
Noaptea înfige în mine tăișul luminii
La fel cu dulcele mierii, vâscos,
am tot dorit să-ți gust pătimaș iubirea,
dar am rămas așteptând într-o stație nesigură
având la piept recele șarpelui puiandru.
Sângele meu se grăbea spre inima fierbinte
și fără să-mi pierd cumpătul, îndrăzneala cuțitului,
trupul dădea pe dinafară nerăbdarea
cum ea mă purta prin gânduri ascunse.
Cine ar putea să-mi dezmierde sufletul
sub pecetea găsirii liniștii,
a respirului aromelor serii?
Noaptea înfige în mine tăișul luminii, sclipirea plină a lunii.
Țesătura ruptă a întunericului
adaugă sosirii tale căldura căminului boem.
Nesfârșitul
Scapă din vedere teama și uită de moarte
se grăbesc să prindă timpul care fuge
uniform și egal,
nu rămâne la nimeni dator.
Când îți torni în pahar imprudența
fără să vezi adâncul ce trupul ți-l cheamă
cu întâmplări negre de mercur alb,
viața nu vrea să mai curgă.
O adiere ce flutură neliniști de ospăț,
golește aripa de penele zborului
și înnoptează pe tărâmul morții
nesfârșitul.
Tu nu mă lași fără vise
Eu mă despart de ceea ce scriu,
de frumusețea imaginară,
gândesc cu dezinvoltură o existență palpabilă.
Tu nu mă lași fără vise,
îmi spui că până la urmă gândirea are idei
care nu te lasă în umbră.
Rabd cu dăruire și voință neclintită timpul de pază
lângă focul care-mi arde inima
cu flăcările iubirii albastre.
Prin lume circulă tot felul de zvonuri
și chiar amenințări apropiate,
este o luptă surdă între competitori mari
care nu ne face să uităm de teamă
dar plecăm din start cu o povară pe umeri
mai grea decât crucea.
Sunt atât de constant în vederi,
încât te miri cum trec peste obstacole
și merg mai departe la țintă
cu acele convingeri formate demult
ce se adaptează la schimbările din viață
ca și minciuna la existența reală.
Meditație și deșertăciune
Anotimpul și-a ridicat ochii peste munții lunii,
o stea îndepărtată se învârte în jurul unui soare gigant.
Eu privesc noaptea pe rotunjimi cardinale cerul,
cunosc foarte puțin față de cât nu cunosc
și nu pot găsi răspunsuri la tot ce se petrece-n cosmos.
Mintea mea nu poate cuprinde întregul univers,
în finitul ei este atât de neîncăpătoare,
încât doar cu gânduri nebănuite umple memoria
și sufletul îmbrățișează pe Dumnezeu
prin cuvântul primit și înălțat deasupra de înțelegere
într-un simbol al efortului cunoașterii de sine
până la apropierea de creația divină infinită.
Robotul cu personalitate
Lumea și-a tăiat degetele înainte de a-și da mâna,
acum fiecare privește cu suspiciune tot ce se întâmplă
și nu cedează din părerile proprii.
În ceea ce gândesc mă năpădesc amintirile de tot felul
și nu spun că este rău sau este bine,
dar nu e ceva care deschide ușile fără cheia potrivită
și nici oamenii nu se vor trezi din cenușiul vieții
mai cinstiți decât sunt.
Peste tot bântuie mișcarea care răstoarnă obișnuitul,
viermele schimbării care roade trecutul,
grăbește schimbarea la față a viitorului imediat,
pune pe jar deprinderile împământenite
și se filtrează esența într-un robot cu personalitate.
Neîmblânzit ca un șoim
Noaptea și-a rupt straiele la apariția lunii,
privesc stelele cum își ocupă locul pe cer
și uit de orgoliile care se apropie
neîmblânzit ca un șoim.
În dimineața care se ivește, soarele este stăpânul,
uimit privesc întreaga schimbare,
către amiază când totul se liniștește,
umbra și odihna se îmbrățișează
ca două surate ocrotitoare.
Vara respiră în sânge oxigenul din aer
și-mi soarbe fibra din miezul cuvântului
unde glasul verbelor începe să se audă
în iubirea care alunecă pe clapele timpului.
Cerul se închide în mine
Urc nestingherit în pomul toamnei,
sunt un copil al fructelor coapte
ce se dă în vânt de atâta miros
și nu pot să uit că trăiesc printre oameni
într-un loc stăpânit de frumos
unde porțile soarelui sunt deschise
pentru orice flămând.
Privesc luminos cum fuge întunericul,
cerul se închide în mine
și aștept să răsară luceafărul
ce dă glas cuvântului ales
lăsat de Dumnezeu să mângâie ființa
și s-o ridice din picioare în aer.
înghit cu noduri minciuna
nu mai sunt întrebări
nici răspunsuri
doar neconcordanțe evidente
lumea nu înțelege situația
șchioapă
trec prin ea linii de forță
văzute de mulți
care nu spun nimic
și așteaptă
înghit cu noduri minciuna
dar se feresc să recunoască unde-i adevărul
nu se mai caută durerea suferinței
se merge direct la suflet
care înghite amintiri
dar nu șterge uitarea
Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu, 29.10.2019


