Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde aţi copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părinţii dumneavoastră de aceste locuri poetice?

Urluiul nu se deosebeşte prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelaşi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetaţie, văi înverzite, râuri liniştite, câmpia nesfârşită…Dar, Doamne, la câtă meditaţie te îndeamnă nemărginirea ei!

Se spune că anii copilăriei îşi pun amprenta pe toată viaţa de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vieţii mele, dar am şi amintiri dramatice despre nişte întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemulţumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Şi, fiindcă nu cunosc o instanţă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creaţie…

 Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să reţină absolut totul. Ce se trăieşte la această vârstă nu se uită niciodată…

Cooperativizarea agriculturii, de la sfârşitul deceniului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă…Pentru ei continuarea existenţei în acelaşi spaţiu îşi pierduse sensul. Poezia locului nu ţinea de foame. Au ales să vină la oraş. Cred că a fost unica opţiune. Unde puteau să migreze?… Am părăsit cu toţii ( părinţi şi copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaşte, fără să-i aflăm nemijlocit părţile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită eşecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, ştearsă   de praf, reconstruită, cosmetizată chiar…Dacă alţii cred că o pot face nu va fi decât o  răfuială a moştenirilor de mentalitate…

Care a fost impactul cu lumea pestriţă şi zgonţuroasă a oraşului? V-a ajutat să vă dezvoltaţi spiritul rebel incipient?

 În 1961, Roşiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăşel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiinţarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe.  „Lumea pestriţă şi zgomotoasă” de care amintiţi era formată din ţăranii care aspirau la condiţia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine şi dreptul de a-şi aduce copiii la o şcoală din oraş.

Cât priveşte spiritul meu rebel, nu am a negat acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptăţile care mi se făceau. În şcoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiţi, părtinitori, slugarnici, mulţi dintre ei adepţi ai dictonului „magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinţi erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu ştiau carte, dar luau note mai mari ca mine şi premiul la sfârşit de an şcolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire  neîndeptăţită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel puţin un punct… Cred că sunt perioade în viaţa noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi şi de a şi arăta celorlalţi libertatea noastră… „ Libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.

Cine sau ce v-a determinat să scrieţi poezii?

Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă şi am primit o educaţie sănătoasă. Cred că de la tata moştenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Şi mai cred că încă din preadolescenţă, sub influenţa mediului, natura mea umană a început să se şlefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu uşurinţă un termen comun printr-o metaforă, fără să ştiu, bineînţeles, ce este metafora.

În liceu, nonconformismul pe de o parte şi spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalităţii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredinţat spre lectură profesorului de limba română, el însuşi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discreţie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile şi nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice…Pesemne că nu i-au plăcut… N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alţi colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu şi încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar şi a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit şi respectiv publicat primele creaţii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Argeş, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.

Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declanşat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe alţii să ne descopere…

Cât de mult a contat cenaclul revistei Argeş în formarea dumneavoastră? Descrieţi-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei…!

Scriitorii de pe lângă revista Argeş a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Ţărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeşeanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artiştii plastici Lucian Cioată, Baruţu Arghezi, Gh. Vrăneanţu…au însemnat prezenţa profesională declanşatoare a unei frumoase vocaţii.

Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăşite şi asumate; se produce un proces de împărtăşire a experienţei, urmat de unul de asumare, când experienţa a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învăţat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însoţească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice…Am frecventat însă şi cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeşeană…

Cenaclul revistei Argeş, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult nişte întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câţiva redactori şi câţiva invitaţi. M-am simţit privilegiată. Am cunoscut multe personalităţi literare pe care redactorul-şef, Gheorghe  Tomozei, le invita de la Bucureşti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom… Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine…

Trăiam în aceeaşi lume, dar simţeam în lumi diferite… Nimeni nu te învaţă să scrii. Eşti pe cont propriu. Poţi să ai valoare sau nu. Creaţia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de  poeme în prezenţa lui Nichita. Reuşisem să le bat într-un singur exemplar la o maşină de scris. După lectura mea plină de emoţii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă şi-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzleţe, de pe frunte, în timp ce citea…De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumuseţea cerului unei seri de aprilie. Mă aşteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o… O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea…

Roşioriul cultural al anilor 70  v-a acceptat?  Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseaţi spiritual în poezia romanticilor care se detaşau de realitate şi se dedau la poezie, folosind „ violenţa limbajului”…

 A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vieţii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Argeş. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul şi în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucureşti…. Cred că abia atunci m-am întors  „acasă”. Mi-am redefinit temele şi motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină  „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror înveliş metaforic, atât eu cât şi alţii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar…Nu am fost tributară modelor şi curentelor poetice. Eu am scris ce am simţit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Roşioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări şi asociaţii, mi-am păstrat identitatea şi nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domniţei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele şi motivele literare, prin prozodie, prin tendinţele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii şi a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că aparţin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artiştilor iresponsabili a trecut de mult… Şi la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie…

Care sunt personalităţile şi momentele memorabile din cultura roşioreană despre care puteţi povesti aici?

În perioada despre care vorbim, exista în Roşiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,… fără să îi mai nominalizez pe artiştii plastici. Unii dintre cei enumeraţi aveau cărţi tipărite, alţii băteau la porţile editurilor, alţii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din oraşul nostru  „capitala culturală a judeţului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre aceşti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu aş putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice…

 E aproape un paradox, însă, să constaţi revirimentul cultural al acestui spaţiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii memorabile”…Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate şi a adunat în Roşiori atâţia oameni talentaţi, ca să mulţumească şi gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie…

De ce l-aţi refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce aţi menţinut aceeaşi lentoare în a scoate volumele de versuri?

În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viaţa literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub braţ. Aş fi făcut-o cu mare plăcere şi nu aş mai fi aşteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită… Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supoziţie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi… Nu ştiu ce influenţă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar… despre morţi, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele…

Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, deşi mulţi care scriu ţin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăieşti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detaşează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce alţii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul…! Că a trecut mult timp de la o apariţie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată… Orice amânare este o concesie făcută morţii…Pesemne că altele au fost priorităţile! Şi apoi, de ce să nu recunoaştem?  Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel şi acum. Mai avem mult de aşteptat până când vom fi recunoscute ca şi colege de breaslă ale bărbaţilor, şi nu un apendice al acestora. Mentalităţile se schimbă, din păcate, cel mai greu…

Liviu Comşia regăseşte în lirica pe care o scrieţi o continuă nemulţumire a răspunsurilor primite de la eul personal despre cine sunteţi şi ceea ce reprezentaţi, (parafrazez), încercând să exploraţi permanent propriile nelinişti…

Are perfectă dreptate. Cred că domnul Liviu Comşia este printre puţinii exegeţi care au înţeles mesajul poemelor mele, cred că Domnia-Sa a găsit „cheia” de la intrarea în cetate domnească a poeziei româneşti, unde încerc să îmi aflu locul, iar opiniile expuse de dânsul în câteva recenzii, studii, articole, despre creaţia mea poetică nu au încetat să-mi frământe spiritul şi judecata. Fiecare creator îşi pune întrebări al căror răspuns îl poate găsi peste ani, sau niciodată. Căutarea este totul, iar creaţia mea este căutarea. Nemulţumirea vine poate din faptul că nu am atins acea treaptă a creaţiei care să mă satisfacă şi dincolo de care să nu mai văd decât lumina adevărată…

De ce scrieţi? Pentru cine scrieţi?

Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am ieşit afară din real nu mai sunt aceeaşi fiinţă, asemenea celorlalţi. Scriu, fiindcă altfel nu se poate…

Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea… Ce-ar fi să-i lăsăm pe alţii să răspundă?

„Dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica… Îmi vin în minte şi alte citate, dar renunţ să le mai reproduc…

Pentru cine scriu?  Deocamdată, scriu pentru mine…

SURSA: generatia68.wordpress.com

by

Referinţă Bibliografică

NIMENI NU TE ÎNVAŢĂ SĂ SCRII… EŞTI PE CONT PROPRIU … – interviu cu poeta Domnița Neaga –/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 septembrie 2015