Cuvânt înainte

Poet al luminii solare şi astrale, Vasile Poenaru este un îndrăgostit de vasta câmpie a Bărăganului, cărei îi dedică acest volum: „Ninsori în Bărăgan”, acest Bărăgan intrat în istoria literaturii universale, prin pana lui Panait Istrati. Acest spaţiu vast este foarte bine cunoscut autorului, căci îl evocă în versuri sale, cu toate aspectele, transformările, miresmele şi culorile ce se succed, odată cu anotimpurile.

”Ceasornicele veşniciei” se configurează în memoria poetul care ne poartă prin spaţiu şi timp acolo unde „iarba se apleacă pios şi se roagă /Picioarelor noastre care şovăie/ De la o petală la alta.” În acest spaţiu mirific, vegetal şi sonor, totul este o permanentă încântare:

„Cerul

Cum îmbrăţişează el pulpele de polen ale câmpiei!

Polenul

Cum arde el în nările cailor!”

(Exclamaţii)

Acest polen, simbol al fertilităţii, este des amintit în versurile poetului, el fiind aurul câmpiei ce se mişcă sub soarele verii.

            În acest „templu de aer” aspiraţia spre ceea ce este etern apare care o întrebare dramatică:

”Cum să cuprinzi

Fiinţa eternă

În braţele tale de ţărână

Să-i pipăi pleoapele

Cu trecătoarea şoaptă?”

(Amiază)

Spaţiul primordial păstrează încă „cerul rămas de la începuturi pe stânci”  şi face ca gândul să coboare ca un „grânar al timpului/un Bărăgan primordial”. Rodirea vastei câmpii, comparată cu rodirea gândirii, creatoare este redată prin această metaforă inedită.

Dimineaţa, limpezită de cântecul ciocârliilor în „templul de aer” dă imbolduri poetului de a-şi pierde fiinţa eternă în „braţele de cernoziom ale soarelui”.

„Cum să nu-ţi piezi

Fiinţa eternă

În braţele de cernoziom

Ale soarelui?”

(Amiază)

se întreabă poetul, conştient că el însuşi face parte din aceată eternitate a naturii.

            Revenit în universul de basm al copilăriei, totul i se pare aureolat de lumini astrale:

„În iarba neagră, stelele ivesc

Lăcuste luminoase de tăcere”

(Revedere)

Acolo, cântecul greierilor face să vibreze „câmpia gândului” de unde „cuvintele

„… se reped

La lumina lumii, sorb

Şi tremură în spice grele

Pe tulpinile clipei”

(Pastel cu greieri)

Corelaţia terestru-astral apare din nou în versuri ce ne impresionaeză, prin confesiunea sinceră a poetului:

„Acesta e lanul de stele

Acesta e lanul

În care se tăvăleşte sufletul meu

Umplându-se de roua făpturilor toate.”

(Pastel cu greieri)

Chiar livada, animată de freamătul nopţii, este o sursă de inspiraţie pentru poet.

„Prin livadă

Trec

De la un copac la celălalt

Privesc cu atenţie

Ochii de pe crengi

Cuvintele din aer, păsările, viaţa”

……………………………..

„Livada

Îmi smulge

Cuţitul metaforei din mâini”

                                    (Livada)

Poetul este obsedat de aceeaşi sete de nemărginire, de infinitul sufletului, mereu amestecat cu teluricul:

„Nemărginirea însăşi

Cotrobăie cu mâinile ei lungi

Prin toate sevele pământului”

            (Livada)

Apa, sursă a vieţii în imensa câmpie, este şi ea o primă plăsmuire a poetului, o reflectare a chipului său, iar cumpăna fântânii, care „sărută orizontul” şi „Se înfige cu un gest solemn /În soare” apare ca un monument ancestral.

Doar cine este atent la imensitatea verde şi o iubeşte mult poate simţi ca pe o durere atingerea ei de fiinţele noastre, ca o „gheară verde”

„Gheara verde

Mi s-a înfipt în piept

Jarul ei

Îmi aprinde glasul

În pământuri

Se închide o taină

Soră cu plopii, cu drumul.”

(Ghiara verde)

Accentele dramatice ale unei tulburări lăuntrice, provocate de contemplarea universului verde, pierdut în depărtări, sub cerul verii, se observă în versurile:

„Cât timp îmi voi iubi sfâşierea aceasta?

Cât timp îmi voi potrivi pulsul

După muzica ei arzătoare?”

                        (Gheara verde)

Comuniunea om-natură este omniprezentă:

„Cerul îmi năvăleşte

Sub frunte

Stelele lui ştiutoare

Mă umplu

Cum frunzele umplu braţele mărului.”

(Ghiara verde)

Această natură face ca poetul să se simtă ţinut în mişcare, asemenea ei.Aici este locul unde „iarba întinde aripi în nevăzut” şi „privighetoarea aprinde pe luncă/Un rug uriaş/ De sunete””(Noaptea cu caii”) .Aici, în ţara copilăriei eterne, apar,  în „rănile dimineţii” „picături uriaşe de sânge/Îngeresc” totul fiind dominat de puterea astrului zilei, care atrage gândul poetului în „fierbintea tăcere” în timp ce :

„Câmpia îşi clatină

Sânii de  arşiţă

Şi se cuibăreşte

La peptul infinitului”

(Povară de lumină)

Lumina densă, grea, sub propria ei povară,  este atotstăpânitoare peste vastul ţinut de şes, tulburat de arşiţă:

„Este aşa de fierbinte în jur

Că şi visurile noastre ardeau

Şi luminau munţii voinţei

Până la nebunie”

(Visurile)

În această legătură,  omul şi natura  se influenţează reciproc:

„Aşa de fierbinţi şi pătrunzătoare

Treceau zilele şi dospeau nopţile

Şi visurile noastre ardeau

O dată cu placentele luminii”

(Visurile)

„Sub jungla razelor de amiază

Cerul îşi plecase fruntea

Şi-o rezemase de câmpie.

…………………………

Ca o femeie goală-n grâu

Se tolănise, grea, lumina

Şi zarea o aştepta să nască

Un lan de stele pe pământ”

(Amiază, pagina 47)

Doar cine a trecut prin imensa câmpie a Bărăganului putea observa, ca şi poetul, râurile de lumină ale lanurilor de floarea soarelui  în care:

„Pe lujerele întunecate

Lumina

Ridică din ţărână

Toate răsăriturile căzute pe câmpie”

………………………………………………

„Dar polenul lor

Încinge vara toată

Ca o amiază enormă”

(Într-un lan de floarea soarelui)

Deasupra acestui Bărăgan, un cer de stele apare ca un ogor înflorit, animat de gândirea înaripată a poetului:

„ A fost ca un zbor

Printre  adevăruri

Ca un Bărăgan

Oglindit în zei”

            (Ogorul de stele)

Fericirea de a fi acasă, acasă însemnând mereu locul naşterii, al copilăriei fericite, se asociază cu setea de absolut:

„Fruntea mea drept rouă

S-a întors acasă;

Stropii erau de sânge şi de absolut”

(Ogorul de stele)

Universul drag sufletului poetului este evocat cu înfiorare, ca în poezia „Fior”:

Vişinii şoptesc

Cu vrăbiile mării

Sorbind din mintea mea

Ca dintr-un potir nevăzut

Înţelesuri şi sunete

Privirea

Aruncă dangăte pe frunte

Şi deschide ferestre

În catedrala zării

Spre un Dumnezeu

Neînceput”

(Fior)

Imaginea de templu, de catedrală a zării, peste vastul ţinut al Bărăganului, se repetă, se amplifică, atunci când peste câmpia comparată cu un ţărm nesfârşit se revarsă valurile de lumină:

„ Bărăgan

Ţărm nesfârşit, circular

Pe care-l lovesc neîncetat, invizibile valuri

O undă te naşte, un strop de furtună

în praful mai însetat ca toate falezele lumii”

(Ţărm nesfârşit)

Aici este locul de unde poţi „plonja în Cosmos”, te poţi _întoarce acasă” înotând cu acea  fragilitate a fiinţei şi a sufletului rănit de frumuseţea acestei lumi:

„Şi ştii

Că-n orice clipă poţi plonja în Cosmos,

Poţi înota spere casă–

Nimic nu-i mai fragil

Decât mersul tău pe coaja neagră de cernoziom

Decât privirea ta înfiptă în zare-

Un stilet în munte

Decât sufletul tău înrourat în amurg

Când soarele se aruncă pe câmpie

Ca o balenă sinucigaşă.”

(Ţărm nesfârşit)

Acest Bărăgan trăieşte, palpită, freamătă, se înveseleşte şi întunecă, asemenea unei fiinţe umane:

„Bărăganul

Se răsuceşte sub vara unui cuvânt

Îi simţi mugurii

Grăunţele

Înfigându-se-n vânt”

 (Va trece şi vara şi apoi?)

Transformările câmpiei, în succesiunea anotimpurilor, sunt receptate cu toate simţurile, natura fiind ca o clepsidră după care se aprecia timpul:

„Ce mireasmă răspândea câmpia!

Fiecare tulpină de porumb

Purta în sine o clepsidră

Şi noi apreciam timpul

După mirosul ce o străbătea”

(Visurile)

Apusurile de soare la câmpie au ceva solemn şi impresionant, dar şi răsăriturile când

„Fiecare suflet soarbe din lumină

Pe măsura edenului ce-l are

De părăsit”

(Revărsare de ziuă)

Această întinsă câmpie, sub biciuirea crivăţului care „sparge bucăţi mari de timp” pare binecuvântată pentru rodirea viitoare:

„Spicele zăpezii

Binecuvântă

Fecundul lui dezastru”

(Crivăţul biciuieşte câmpia)

Conştiinţa apartenenţei poetului la neamul său de truditori ai gliei, cu suflete cinstite şi iubitoare, este foarte vie şi se simte în multe din poeziile acestui volum:

„Sângele meu

Absoarbe din pământurile neamului

Seve de strigăte

Mamă,

Tăcerea ta aşterne Bărăganul

Peste vorbele veacului”

(Ca fierul plugului)

Portretul mamei iubitoare este redat succint, reacţiile ei sufleteşti fiind mai puternice decât mişcările lanurilor:

„Podul, uite podul îmi spunea

Cu o emoţie mai bogată-n mişcare

Decât lanurile de grâu ce-nsoţiseră drumul”

(Podul)

Aceste lanuri în care înfloresc macii roşii, au rămas în memoria autorului, ele fiind personificate:

„Îmi semeni tăcerea cu boabe de grâu

Cum grâul are mereu ceva de şoptit”

(Ceva de şoptit)

Poezia ce dă titlul volumului „Ninsori în Bărăgan” cu titlul complet: „Ninsori în Bărăgan. Te iau de mână să mergem” este plină de semnificaţii. Îndemnul de a merge acasă, făcut unei fiinţe dragi, acolo, în Bărăgan, spre care nu există cărări, nici ferestre, doar fiinţele transformate în zăpadă, simbol al purităţii, care vor ninge din „nesfârşit” peste vasta câmpie, ne emoţionază:

„Această întoarcere este de o viaţă

Este viaţa

Ninsori ce întrec

Universul întreg în mişcare

Pe Domn îl întrec în mister”

(Ninsori în Bărăgan)

Eternitatea apare ca un veşnic drum spre Bărăgan, spre care ”întoarcerea este de-o viaţă/E viaţa”

„Spre Bărăgan nu-i alt drum

Decât veşnicia

Fulguind

Din dorul nostru cu aripi de cer”

(Ninsori în Bărăgan)

 Patria copilăriei este viaţă, este acel eden la care revii mereu să prinzi viaţă,

ca o „recoltă a stelelor”

„Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur

Şi mult mai târziu înţelegi

Că e o recoltă a stelelor”

(Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur)

Ca o mărturisire de credinţă, poetul încheie această plachetă de versuri cu o promisiune: ”Nu te voi părăsi” Acesta este titlul ultimei poezii, în care se manifestă încă o dată dragostea pentru Bărăgan a poetului ce străbate şi dincolo de moarte:

„Nu te voi părăsi

Nu voi spune nu florilor de mac

Îmi voi pleca fruntea ca floarea soarelui

La sânul tău

Când gândurile mele vor fi coapte şi înnegrite cu moarte”

            (Nu te voi părăsi)

Vasta câmpie are un rol regenerator pentru sufletul poetului:

„Îmi răsari în suflet

Mă luminezi pe dinăuntru

Cu amiezi şi amurguri

Iar la noapte

Gândurile mele vor fi coapte şi strălucitoare ca stelele”

(Nu te voi părăsi)

Volumul  „Ninsori în Bărăgan”  rămâne o carte de suflet, în care sensibilitatea poetică ne face să vibrăm la frumos, un frumos înscris în veşnicie, ca şi pământul care a inspirat această creaţie.

Prof. Ecaterina Chifu

Avant propos

Poète de la lumière du soleil et des astres, Vasile Poenaru est amoureux de la vaste plaine de Bărăgan, à qui il consacre ce volum: «Les neiges en Bărăgan», ce Băragan qui a pénétré dans l’histoire de la littérature universelle, par l’écriture de Panait Istrati. Cet espace étendu est très bien connu à l’auteur, car il l’évoque en ses vers, avec tous ses aspects, ses transformations, ses arômes et ses couleurs, qui se succèdent selon les saisons. «Les horloges de l’éternité» se configurent dans la mémoire du poète qui nous mène par l’espace et le temps où «L’herbe se penche pieusement et prie/ À nos pieds qui chancellent /D’un pétale à l’autre » En cet espace mirifique, végétal et sonore, tout est en un permanent enchantement:

« Le ciel,

Comment embrasse-t-il les cuisses de pollen

De la plaine!

Le pollen,

Comment brûle-t-il les narines des chevaux!»

(Exclamations)

Ce pollen, symbole de la fertilité, est souvent rappelé dans les vers du poète, celui-ci étant l’or des champs qui mouvent sous le soleil de l’été.

Dans ce « temple de l’air » l’aspiration vers tout ce qui est ééternel, apparaît comme une question dramatique :

« Comment embrasser

L’être éternel

Dans tes bras de terre,

Toucher ses paupières

 Par son chuchotement passager?»

(Midi)

L’espace primordial garde encore «les cieux qui sont restés depuis toujours sur les rochers» et fait descendre la pensée «comme un grenier du temps,/Un Bărăgan primordial».La fertilité de la plaine, comparée avec la fertilité de la pensée créatrice, est donnée ici, par cette métaphore inédite.

Le matin éclairé par le chant des aluettes en «Temple de l’air» encourage le poète de perdre son être éternel dans les «bras de tchernoziom du soleil»:

«Comment ne pas perdre

L’être éternel

Dans les bras du tchernoziom

Du soleil?»

(Midi)

se demande le poète, étant lui-aussi conscient qu’il fait partie de cette éternité de la nature. Revenu dans l’univers de conte de fée de l’enfance, tout lui apparaît auréolé par la lumière astrale:

«En l’herbe noire les étoiles naissent

Les sauterelles lumineuses du silence»

(Revoir)

La-bas, le chant des grillons fait vibrer «la plaine de la pensée» d’où les paroles font leur apparition:

«Des roches fraîches les paroles jaillissent

Humides, bouleversées, elles se précipitent

A la lumière du monde, elles aspirent

Et tremblent en lourds épis

Sur les tiges de la seconde»

(Pastel avec des grillons)

La corrélation terrestre-astral apparaît de nouveau dans les vers qui nous impressionnent, par la confession sincère du poète:

«Voilà, celui-ci est le champ des étoiles.

Celui-ci est le champ

Où roule mon âme

En se remplissant de la rosée des tous les êtres»

(Pastel avec des grillons)

Le verger même, animé par le frissonnement de la nuit est une source d’inspiration pour le poète:  

 «A travers le verger

Je passe

D’un arbre à l’autre

Je regarde attentivement

Les yeux des branches.

Les paroles de l’air, les oiseaux, la vie.

………………………………………

Le verger arrache de mes mains

Le couteau des métaphores »

(Le verger)

Le poète est obsédé par la soif de l’immensité de l’horizon sans bornes, de l’infini de l’âme, toujours mêlé avec le terrestre:

«L’immensité./l’infini même

Faufile avec ses mains longues

Parmi toutes les sèves de la terre

En me cherchant»

       (Le verger)

L’eau, source de la vie dans l’immense plaine, c’est elle aussi, une première naissance du poète, une réflexion de son visage, et la balance de la fontaine qui «embrasse l’horizon» et «se fige d’un geste solennel/ En soleil» apparaît comme un monument ancestral. Seulement celui qui est attentif à l’immensité verte et l’aime beaucoup,  peut sentir, comme une douleur, son rapprochement de nos êtres, comme «une griffe verte»:

«La griffe verte

S’est figée dans ma poitrine

Son braisier brûle ma voix

Dans les terres

Un mystère se ferme

Le frère des peupliers, du chemin.

La griffe verte

Me tient toujours en mouvement.

Le frère des peupliers, du chemin»

(La griffe verte)

Les accents dramatiques du trouble de son esprit, provoqué par la contemplation de l’univers vert perdu en lointain, sous le ciel de l’été, s’observe dans les vers:

«Conbien de jours j’aimerai cette déchirure?

Combien de temps j’harmoniserai

Le pouls selon sa musique ardente?»

                        (La griffe verte)

La communion homme-nature est omniprésente:

«Le ciel fait irruption

Sous mon front

Ses étoiles sages me remplissent

Ainsi que les feuilles remplissent les bras du pommier»

(La griffe verte)

Cette nature fait le poète se sentir tenu en mouvement, tellement que celle-ci.

Ici, c’est le lieu ou «l’herbe tend ses ailes vers l’invisible» et  

«Le rossignol allume dans le pré

Un braisier immense

De sons»

(Nuit avec des chevaux)

 Ici, dans le pays de l’enfance éternelle, dans «les blessures du matin» aparaîssent «Des gouttes gigantesques de sang/ Des anges», tout étant dominé par le pouvoir de l’astre du jour, qui attire la pensée du poète en «le silence ardent» pendant que:

«La plaine balance

Ses seins de chaleur torride

Et fait son nid

A la poitrine de l’infini»

(Le fardeau  de lumière)

La lumière dense, lourde, sous son propre fardeau, c’est toute puissante sur la vaste contrée de plaine, bouleversée par la sécheresse:

«Il faisait tellement chaud

Que nos rêves même brûlaient

Et ils illuminaient les montagnes de la volonté

Jusqu’à la folie»

(Les rêves)

Quelle odeur répandait la terre!

Chaque tige de maïs

Portait en soi-même une clepsydre.

Et nous connaissons le passage du temps

Selon les senteurs qui la traversaient

Les jours passaient»

(Les rêves)

En cette liaison, l’homme et la nature s’influencent l’un l’autre:

«Tellement chaudes et pénétrantes

Aussi les nuits en fermentation

Et nos rêves brûlaient

A la fois avec les couches de la lumière»

(Les rêves)

«Sous la jungle des rayons du midi

Le ciel penchait son front

Il l’appuyait sur la plaine

Il dormait tellement accablé

Car, seulement la sauterelle d’une pensée

Sortait de lui, en sautant.

Sur la cuisse du silence du jour.

La lumière, comme une femme nue, dans le blé

S’élongeait lourde

Et l’horizon l’attendait naître

Un champ d’étoiles sur la terre»

(Midi, page 47)

Seulement celui qui a passé par l’immense plaine de Bărăgan pouvait observer, comme le poète, les rivières de lumière des champs de tournesol où:

«Sur les tiges sombres

La lumière monte de la terre

Tous les levers du soleil tombés sur la terre.

Vers l’automne ceux-ci vont se coucher encore une fois

En pétrifiant dans les graines noires.

…………………………………..

Mais leur pollen

Fait brûler tout l’été

Comme un énorme midi»

(Dans un champ de tournesol)

Au-dessus de ce Bărăgan, un ciel étoilé apparaît comme un champ fleuri, animé par la pensée ailée du poète:

«C’était comme un vol

Parmi les vérités

Comme un Bărăgan

Reflété en Dieux »

            (Le champ des étoiles)

Le bonheur d’être à la maison, à la maison signifiant toujours le lieu de naissance,  de l’enfance heureuse, s’associe avec la soif de l’absolu:

«Mon front, comme la rosée

Retourne à la maison

Il y a des gouttes de sang

Et d’absolu»

L’univers cher à l’âme du poète est évoqué avec des frissons, comme dans la  poésie «Frisson»:

«Les griottiers chuchotent

Comme les moineaux de la mer

En buvant de mon esprit

Comme d’une coupe invisible

Des sens et des sons.

Le regard,

Jette des ding-dong sur les feuilles

Et ouvre les fenêtres

Dans la cathédrale de l’horizon.

Vers un Dieu

Sans commencement»

(Frisson)

L’image de temple, de cathédrale de l’horizon, sur la vaste contrée de Bărăgan se répète, s’amplifie, lorsque sur la plaine comparée avec un bord infini les vagues de lumière se renversent:

« Bărăgan

Bord infini, circulaire

Frappé sans cesse

Par les invisibles vagues éternelles

Une onde te naît, une goutte d’orage

Dans la poussière plus assoiffée

Que le collier des falaises de la lune »

(Bord infini)

Ici c’est le lieu ou on peut «plonger dans le Cosmos, on peut tourner à la maison» en nageant avec cette fragilité de l’être et de l’âme blessée par la beauté de ce monde:

«Tu sais,

Qu’en tout moment tu peux plonger dans le Cosmos,

Tu peux nager vers la maison–

Rien  n’est plus fragile

Que  ta marche sur l’écorce noire

De tchernoziom

Que ton regard piqué dans les lointains–

Un couteau dans les montagnes

Que ton âme pleine de rosée le soir

Lorsque le soleil se jette sur la plaine

Comme une baleine qui veut mourir»

(Bord infini)

Ce Bărăgan vit, palpite, frisonne, s’égaie et devient sombre tellement comme un être humain:

«Le Bărăgan

Se torde dans l’été d’un nouveau mot

On sent les boutons,

Les grains

S’enfonçant dans le vent»

 (L’été passera et ensuite?)

Les transformations de la plaine, en succesion des saisons,  sont perçuées avec tous les sens, la nature étant comme une clépsidre, selon laquelle on apprécie le temps:

«Quelle odeur répandait la terre!

Chaque tige de maïs

Portait en soi-même une clépsidre.

Et nous connaissons le passage du temps

Selon les senteurs qui la traversaient»

(Les rêves)

Les couchers du soleil dans la plaine ont quelque chose de solennel, ils sont  fascinants, mais aussi les levers du soleil quand:

«Chaque âme boit de la lumière

Selon l’éden

Qu’il vient de quitter»

(A l’aube)

Cette vaste plaine, sous le fouet de la bise qui «Brise de grands morceaux de temps» nous semble bénie pour la fertilité prochaine:

«Les épis de la neige

Bénissent

Son fécond désastre»

(La bise fouette la plaine)

La concience de l’affiliation du poète à son peuple, à sa race des travailleurs de la terre, ayant des âmes honêtes et aimantes, est très vive et présente dans plusieurs poésies de ce volume::

«Mon sang

Tiré des terres de mon peuple

La sève des cris

Maman,

Ton silence couvre le Bărăgan

Sur les paroles du siècle»

(Avec le fer de la charoue)

Le portrait de sa mère qui l’aime est donné simplement, ses réactions d’âme étant plus puissantes que les mouvements des épis:

«Le pont, voilà le pont”  elle me disait

Ayant une émotion plus riche en mouvement.

Que les champs de blés qui ont accompagné le chemin.»

(Le pont)

Ces champs où fleurissent les coquelicots rouges sont restés dans la mémoire de l’auteur,  ceux-ci étant personnifiés:

«On sème mon silence avec des grains de blé,

Tellement le blé qui a toujours quelque chose à chuchoter»

(Quelque chose à chuchoter)

La poésie qui donne le titre du volume «Les neiges en Bărăgan» avec le titre complet «Les neiges en Bărăgan, Je prends ta main pour y aller» est pleine de significations. L’invitation d’aller en Bărăgan, faite à un être cher au poète, là-bas, un lieu vers lequel il n’y a pas de sentiers et de fenêtres, seulement des êtres transformés en neige, symbole de la pureté, qui neigeront de l’infini sur la vaste plaine, nous donne des émotions:

«Ce retour est depuis ma vie:

C’est la vie.

Nos neiges surmontent

L’univers entier en mouvement

Ils surmontent aussi en mystère le Dieu»

(Neiges en Bărăgan)

L’éternité apparait comme un éternnel chemin vers le Bărăgan, un retour qui se passe toute la vie, car c’est la vie:

«Vers le Bărăgan

Il n’y a pas un autre chemin

Que l’éternité en neigeant.

De notre chagrin aux ailes de ciel»

(Les neiges en Bărăgan)

La patrie de l’enfance c’est la vie, c’est cet éden auquel on revient toujours pour prendre vie, comme une «récolte des étoiles»

«On passe l’enfance toujours en solitude

Et tu comprends plus tard

Que c’est la récolte des étoiles»

 (On passe l’enfance toujours en solitude)

Comme une confession de foi, le poète finit cette plaquette de vers avec une promission. «Je ne te quiterai pas» C’est le titre de la dernière poésie, où l’amour du poète pour le Bărăgan est avoué encore une fois, un amour qui continuera au-délà de la mort:

 «Je ne te quitterai pas

Je ne dirai non, aux fleurs de coquelicots

Je pencherai mon front comme le tournesol

À ton sein

Lorsque mes pensées seront mûres et noircies par la mort»

            (Je ne te quitterai pas)

La vaste plaine a un rôle régénérateur pour le poète:

«Tu apparais dans mon âme

Tu illumines mon esprit

Tu remplis par des midis et des crépuscules

Et pendant cette nuit

Mes pensées seront mûres et brillantes comme les étoiles.»

(Je ne te quitterai pas)

Le volume «Les neiges en Bărăgan» reste un livre d’âme, où la sensibilité poétique nous fait vibrer à la beauté, à la beauté inscrite dans l’éternité, comme la terre qui a inspiré cette création.

Prof. Ecaterina Chifu

by

Referinţă Bibliografică

NINSORI ÎN BĂRĂGAN/ LES NEIGES EN BĂRĂGAN par Vasile Poenaru – Traducere în limba franceză, prezentare şi tehnoredactare făcută de Ecaterina Chifu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 iulie 2022