Nu mai suntem în literatura noastră!
Eminescu nu a fost niciodată ”mai mare” decât țara sa. Nici nu a pretins așa ceva, dimpotrivă.
Nici Labiș și nici un alt Orbitor nu poate fi ”mai mare” decât peticul său de pământ din
Cimitirul Bellu virtual. Mica noastră țară cu mari poeți e o iluzie politică. Ce istorii literare
Avem! care mai de care critic literar cu tribul său de purtători de pene după ureche. Aici nu se
Face artă, nu se scrie de dragul Demiurgului, totul e un fâs balcanoid. Literatura română nu
Mai are reguli morale, ”justiție critică”, transparență și egalitate între nulități. Ar fi nisip
Pentru toți, cămile și apă nu prea există. Dincolo de cuvinte, țara noastră literară are deja
Baroni. Și slugi convertibile. Citesc. Citesc. Citesc și nu mai pot să scriu. Mi se face silă de
Atâtea cuvinte dubioase, acoperite, pline cu praf în ochii celui care vrea să vadă ce se
Întâmplă dincolo de cuvinte. Peste vreun secol, va fi la fel. Am încremenit în proiect. În fața
Unor oglinzi desfigurate de timpul minților rătăcite. Ar trebui să fim optimiști. Așa ceva nu
Există. La noi, optimismul e birocratic. Se dă precum cel de-al 13-lea salariu. Din școli a
Rămas doar numele, ca vorbă ușor parafrazată: ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i patrupedul”.
Am botezat școlile cu numele scriitorilor noștri mai de soi rar. Am botezat străzile și
Cartierele cu numele scriitorilor noștri mai de soi. Am botezat instituții cu numele de scriitori.
Și vorba poetului Mihai Ursachi: ”Un cetățean din Tecuci/avea un motor/care nu i-a folosit la
nimic”. Citat aproximativ. A avut vreodată scriitorul român alt scop egoist decât să intre în
„Istoria Literaturii Române”, sau să fie îngropat la Bellu? Nu cred! George Călinescu a fost
un farseur genial. A scris o Biblie literară. Restul e o înșiruire de nume și de istorii fără ADN.
Nu mai suntem în literatura noastră, cineva ne-a mutat alfabetul, jumătate în occident,
Jumătate în răsărit (cu litere mici, fără nicio considerație). Nici Vlad Țepeș nu ar putea avea
Diacritice pentru ieșirea din paradigmă. Suntem faliți de la „a” la „z”. Nu mai avem repere de
Niciun fel, nicăieri. Doar cerul, dacă ar fi să ne luăm după astrologii care încă nu s-au născut,
E plin de promisiuni. Cade o stea, moare un om. Dar stelele care rămân, sicrie ale celor buni
Care nu au fost niciodată mai mari decât pământul lor? Încă suntem luminați de Sus. Mereu
lumina vine de Sus. Chiar și când e vorba despre vreun amărât de bec marca Edison…Toate
Statuile noastre sunt în pământ sau pe Cer, restul e ca și cum a mai fost, mereu trecător…
Marin Ifrim, 26.09.2017
by