Într-o dimineață am observat că dealul din apropierea casei mele s-a împodobit cu flori galbene. Erau o splendoare de aur și lumină, țesute de o mână nevăzută prin marea de verdeața. Le-am privit uimită. Câtă frumusețe, mi-am spus! Deodată liniștea și vraja culorilor a fost risipită de câteva cuvinte. O mamă ce a mers după apă la izvor și-a sfătuit copila să nu le atingă.

– Nu pune mâna pe ele, sunt toxice!

– Dar sunt atât de frumoase!

– Sunt dediței galbeni! Rușcuța de primăvară e toxică, nu poți să-ți faci cunună din florile ei, căci te vor adormi.

– Dar sunt atât de frumoase! a spus copila, pășind alături de mama ei cu ochii triști și plini de aurul înșelător al florilor.

Multe trec pe lângă noi de-a lungul vieții noastre, dar nu toate sunt bune. E adevărat că fiecare are locul lui în această lume, chiar și ceea ce este otrăvitor, trebuie doar să avem suficientă înțelepciune și răbdare pentru a le citi chipul și a lăsa muzica lor să cânte. Și gândul mi se duce spre un Riga Crypto, o ciupercă de pădure, lipit cu sufletul de umbră și răcoare, de pământ și apă, de tot ceea ce e material și spre Lapona Enigel, opusul umbrei, cea care a reușit să se înalțe spre lumină, să strălucească surâzând la soare, despre care frumos cântă în versuri scriitorul Ion Barbu. Crypto o cheamă pe Lapona în lumea lui ademenind-o cu fragi, dar ea-l refuză prezentându-i frumusețea soarelui, a focului în farmecul căruia se lasă prins o clipă Crypto, încercând să se detașeze de propria condiție și plătește scump, devenind o ciupercă otrăvitoare, evitată de toți.

„Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos“, mărturisește Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă corintenilor. (Corinteni 1, c. 6, v. 12) Omului îi este îngăduit totul, dar acest tot are nevoie de atâta răbdare și înțelepciune. Ce câștigăm când distrugem frumusețea florilor înstrăinându-le de lumea lor de pământ și răcoare pentru o clipă de zâmbet? Le aruncăm în moarte, distrugându-le adevărata strălucire. Iar omul e pornit adesea spre această distrugere a tot ceea ce i se ivește frumos în cale, nu degeaba în legende florile și-au ascuțit și ele niște spini care să le apere. Ce obținem atunci când orbiți de flacăra unei dorințe arzătoare călcăm totul în jur, nu mai vedem nici apă, nici pământ, nici lemn sau păsări, plutim pe aripi de vânt pentru a atinge soarele, crezând că doar din razele lui ne putem împleti cununi? Am putea deveni un Riga Crypto. Să nu credeți că spun să renunțați la a urca în viață, nu acest lucru spun, eu încurajez omul să urce în viață, să se depășească pe sine, să fie mulțumit că nu a trecut viața degeaba pe lângă el. Eu spun doar să fiți atenți pentru ce luptați, să cumpăniți atent și cu răbdare spre focul ce vă arde, pentru a nu sfârși mistuit de ceea ce nu-ți este de folos și a te rătăci prin păduri înecate în lacrimi, labirinturi adesea fără ieșire.

Da, e foarte plăcută inițial acea iluzie de flori galbene ce-și pleacă fruntea la picioarele tale. Dacă nu le privești profunzimea și te lași ademenit în lumea lor, e posibil să te rătăcești vreme îndelungată printre umbre și să pierzi adevărata fața a vieții tale, iar când te trezești din acea lume întunecoasă și rece să fie prea târziu pentru tine, că toate se fac la timpul lor după cum spune Ecclesiastul. E vreme pentru toate sub soare, trebuie doar să te folosești cu înțelepciune de ea, când a trecut acea vreme, degeaba te mai trezești din drumul greșit, că timpul tău a apus departe. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. / Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit.“ (Ecclesiastul c. 3, v. 1-2)

Omul se lasă adesea ademenit de ambalaj sub imperiul emoțiilor. Simte atâta bucurie când reușește să atingă cu vârful degetelor ambalajul lucios și moale, încât uită să mai privească în interiorul cutiei. Adesea când ajunge să privească în interior e prea târziu. De multe ori gustă din miezul otrăvitor al fructului ce și-a înveșmântat făptura cu o mantie de aur și rămâne pierdut pentru totdeauna.

E atât de orbitoare lumea, încât majoritatea suntem chemați spre acea coajă fermecată ascunsă pe la răscruci de drumuri, prin colțuri, neobservând că în fața noastră, pe drumul cel drept, ne întâmpină adevărata Meka ce ne întinde timid mâna, iar mai apoi își pleacă cu căldură fruntea în brațele noastre.

Nu tot ceea ce este frumos în lume, este și comestibil. Când suntem furtună alterăm, distrugem, ne rătăcim printre fețe vopsite a căror auriu ne otrăvește sufletul. Trebuie să fim înțelepți și blânzi „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Doar cu blândețe, înțelepciune și răbdare descoperim adevărata fața a lucrurilor și ne putem înălța nu doar pe noi, îi putem ajuta să se înalțe și pe cei din jurul nostru.

Nu tot ceea ce este frumos, este și comestibil /

din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

Ana-Cristina Popescu: Nu tot ceea ce este frumos, este și comestibil/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 martie 2025