În viață e bine să te mai lași câteodată cuprins de acea nebunie a clipei. Ce te faci dacă tremuri ca o frunză bătută de vânt și lași lumina să curgă pe lângă tine fără să încerci să-i culegi razele? Știu. E greu să culegi razele luminii, aproape imposibil, dar merită să încerci. Poate imposibilul devine posibil, iar tu ai lăsat să ți se scurgă printre degete acea pulbere fină de aur pe care stelele au presărat-o în drumul vieții tale. Nimeni nu a cucerit Everestul fără a-și asuma un risc. Dacă lași clipa să curgă, fără să-i întorci spatele cu teamă, e posibil ca acea clipă să se transforme într-o eternitate de mult timp visată, să fie șansa vieții tale.
De ce să nu guști clipa ce poate să devină eternitate? Ți-e teamă, pentru că omul e mereu șovăielnic, plin de îndoieli, de frici, încearcă să fugă din fața oricarui val fără a încerca să-l biruiască. Adesea se lasă biruit, apoi cade istovit cu fața la pământ, pentru că nu a avut curaj să-și lase viața să înflorească. Se pierde frământat de o întrebare înainte de a păși cu hotărâre pe drumul vieții sale. Dacă mă urc într-un tren greșit și voi încurca drumul vieții în așa fel încât nu voi mai putea distinge adevărata pădure de ceața ce s-a lăsat dintr-o dată și care mă înăbușă sub povara ei? Ei bine, ceața te face mai puternic, fără ea nu te vei mai putea bucura de mângâierea ce o simți atunci când lumina își arată ochii.
Toate în lume sunt trecătoare, de ce să nu încerci a culege liliacul în floare când parfumul lui îți pătrunde sufletul? De teama spinilor? Liliacul nu are spini asemenea trandafirilor, dar își înălță fruntea spre soare și se împodobește cu frumusețea parfumului și culorii? Până la urmă, atât trandafirul, cât și liliacul are o simbolistică aparte, dar taina lor nu o poate afla decât cel care are curajul să își săgeteze degetul în spinul trandafirului, făcându-l să se îmbujoreze sau să își întindă brațele spre florile de liliac.
Totul e deșertăciune, o deșertăciune a deșertăciunilor spune Ecclesiastul, toate vin și trec ca și cum nimic nu a fost vreodată, pe urmă se repetă ca într-un joc nesfârșit al vieții și al morții. Inevitabil ești prins în cercul lor, de aceea, omule, nu te lăsa cuprins de îndoială, ci încercă să deschizi ferestre spre viitor.
Greșești, asta este, cine nu greșește? E drept, e mai bine să înveți din greșelile celor din jur, dar cele mai mari învățături vor fi acelea prin care treci tu.
Să nu îți pară rău de nimic niciodată, oricâtă frământare sau amărăciune a presărat acel ceva într-un moment de incertitudine din viața ta, pentru că toate trec, așa cum trec valurile mării ce se sfărâmă de stânci sau de țărm, o clipă sunt învolburate, apoi se liniștesc, iar pacea se așază peste toate.
Să nu îți fie teamă să mergi pe drumul cel drept asemenea emirului ce-a traversat pustia, căci poți găsi adevărata Meka, adevărata oază. Numai cine nu încearcă pierde.
Greșim, ne ridicăm, lăsăm valul să treacă și mergem mai departe. Avem curaj, încercăm, reușim să cucerim înălțimile, ne bucurăm.
Să nu reproșăm nimic nimănui, indiferent de situație. Nimeni nu a obligat pe nimeni să facă un lucru, a fost alegerea fiecăruia. De multe ori aud în jur, am făcut unuia acest bine, iar el mi-a întors spatele. Nu te-a obligat nimeni să faci nimic, a fost alegerea ta. Omul e liber, nu e constrâns, oricât ar încerca să dea vina pe împrejurări. Când faci ceva bun, uită, bucură-te că ai fost de folos și vezi de drumul tău. Nu cere nimic înapoi. Toate se vor întoarce la locul lor, bunătatea în albia ei cu lapte și miere, dragostea la dragoste, iar răul se va risipi ca nisipul purtat de vânt.
E trist când unii se împiedică în împrejurări argumentând că nu au găsit o soluție potrivită și au greșit. Se mint pe ei înșiși. Să reflectăm puțin asupra acestui lucru printr-un exemplu. Fiecare om poate întâlnește în viață, la un moment dat, acel suflet geamăn pe care îl simte parte din el, se identifică cu el, privește în ochii lui ca în propria oglindă a sufletului, pentru că amândoi gândesc la fel, sunt la fel, chiar și când sunt departe unul de celalalt, se simt aproape, simt că sunt împreună, că sunt alăturea, suflet lângă suflet. Dacă o împrejurare ar veni ca o furtună și te-ar obliga să întorci spatele acelui suflet geamăn, nu ai face-o niciodată, indiferent cât ai sângera, l-ai proteja de tot ce e rău, ai fi fericit pentru fericirea lui. Când simte omul așa ceva îl lasă pe celălalt liber să zboare, dacă acest lucru i-ar aduce zâmbetul pe chip, nu ar cere nimic, nu ar spune nimic, nu ar șopti, ar privi cu mulțumire.
Prin urmare nimeni nu ne obligă la nimic. Mai bine să nu facem un lucru, decât să ne batem pe urmă cu pumnii în piept și să acuzăm. Niciodată nu mi-a plăcut să plec urechea pentru a asculta șoapta celor ce se victimizează aruncând venin spre alți oameni pretinzând că le-ar fi întins cândva o mână. Suflet din sufletul tău poți să rupi și să dăruiești, dar să nu spui că ai făcut acest lucru vreodată, nici măcar ție, uită și mergi mai departe, că cele bune vor cânta singure, nu e nevoie să cânți tu pentru ele.
Dar să ne întoarcem la valurile ce vin peste noi când nici nu ne așteptăm și să privim spre o colonie de furnici. Câtă trudă și alergătură, dar niciuna nu se plânge, își vede de drumul ei cu povara în spate. Se luptă cu acea povară, dar nu se lasă biruită. Când ajunge acasă, lasă povara, e mulțumită de reușită și pornește să înfrunte alte valuri. Să privim spre albine. Nu se opresc o clipă din drumul lor de a cerceta palatele florilor, a culege nectarul, trec val peste val până ce istovite de comoara adunată cad răpuse pentru eternitate, dar fericite că au gustat acea clipă de aur a mierii cerești.
Privește omule la vânt și vezi cum își cere iertare de la florile de cireș pe care le-a ciufulit în goana lui, iar florile îl întreabă de ce să-l ierte, nu au pentru ce, fiindcă ele îl iubesc! Ce n-au reușit albinele, a reușit vântul. Toate se completează unele pe altele în jurul nostru, trebuie să deschidem ochii prea adormiți și să vedem câtă dragoste e în jur și să devenim și noi mai încrezători, mai hotărâți, mai puternici.
Când ți-e teamă e ca și cum te-ai condamnat la moarte și nepăsare.
Trăiește bucuriile ce-ți sărută tălpile, nu-ți fie teamă să încerci, dacă ai călcat greșit nu uita că „ce e val ca valul trece“, dar de ai atins cu vârful piciorului acel colț de rai, o să poți fi o muzică nesecată a fericirii.
„Ce e val ca valul trece“ / din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..