Larisa Covaciu

Pasiune și culoare

              Moto: ”Nici un lucru măreț din lume nu a fost făcut fără pasiune.” ( George William Curtis)

De fiecare dată, echipa verneștitv caută să aducă în fața camerei, la rubrica ” Oameni de lângă noi”, persoane care au capacitatea de comunicare, căci prin comunicare ne exprimăm gândurile, sentimentele, dorințele, intențiile, experiențele trăite, primim și oferim informații. Trăind într-o comunitate, este imposibil să nu folosești limbajul pentru a comunica cu cei din jurul tău, și nu numai, pentru că, o dată cu dezvoltarea tehnologiei moderne, s-au extins și posibilitățile de comunicare la distanțe foarte mari pe întreaga planetă. Limbajul este definit ca activitate psihică între oameni prin intermediul limbii, așa cum reise și din definiția dată de psihologul rus Serghei Rubinstein: ” Limbajul este limba în acțiune.”

Invitata care m-a dus cu gândul la introducerea de mai sus este cea mai tânără dintre cei care au acceptat provocarea de a face cunoscută și altora o parte din viața lor, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Ea se numește Larisa Covaciu și are doar vârsta de 19 ani. Este vârsta la care omul își face cele mai mărețe visuri și caută căile pentru a și le îndeplini. Ocazia de a sta de vorbă în fața camerei de filmat s-a ivit într-o după amiază frumoasă de toamnă, când, cu toate că peisajul fusese afectat serios de lipsa ploilor pe durata verii,  bunica Maria a găsit soluția amenajarii unui spațiu în fața casei potrivit momentului.

Trei sunt motivele care m-au determinat s-o invit pe Larisa la rubrica ”Oameni de lângă noi”: (1) este absolventă a Liceului ”B.P.Hașdeu” din Buzău; (2) chiar dacă a obținut medie mare la bacalaureat -9,73-,  9,92 la sfârșitul clasei a XII-a, a hotărât să studieze psihologia la o facultate din  țară; (3) are o mare pasiune pentru pictură, materializată prin  realizarea unor tablouri reușite care ar putea sta foarte bine într-o expoziție organizată chiar la nivel județean.

Pentru că ultimul motiv a cântărit cel mai mult, am hotărât ca la dreapta interlocutoarei mele să stea, pe durata discuției, șevaletul la care lucrează și pe care, acum, o mână discretă așează, rând pe rând, o parte din picturi. Este o mare plăcere să stai de vorbă cu Larisa; se vede că în cei patru ani de liceu a studiat temeinic neirosindu-și timpul, cum fac cei mai mulți tineri de azi, lăsându-se ispitiți de micile aparate ale  căror oportunități te fac să crezi că devii un geniu dacă esti ancorat în realitatea virtuală.

Discuția dintre noi decurge lejer; se vede că-i place să povestească, și povestește frumos. Pasiunea pentru pictură a devenit o certitudine ceva mai târziu, prin gimnaziu. La grădiniță îi plăcea să coloreze, cum fac mai toți copiii, să deseneze după modele, dar nu din imaginație. Pe parcurs, a descoperit bucuria de a desena. Dacă alți copii au bucuria jucăriilor primite, și cât mai multe și mai scumpe-dacă se poate-, Larisei îi erau de ajuns o foaie și un creion ca să deseneze. Părinții ei, Daniela-educatoare, un fin observator al personalității copilului, și Florin-un bun meseriaș, lucrător de artă în tot ce face, au observat că fiica lor preferă alte jocuri decât ceilalți copii-jocuri cu culorile.

Privesc chipul tinerei de lângă mine în timp ce vorbește și-i văd ochii luminoși, trăsăturile regulate ale feței, părul lung lăsat liber pe umeri, poziția relaxată a corpului-cel puțin așa lasă să se vadă. Cred că a avut emoții mai mari dimineață, în parcul Marghiloman din Buzău, când a purtat o rochie cu ocazia prezentării, tot în fața camerei, tot pentru verneștitv, a creațiilor Florentinei Copoiu.

Larisa își amintește că primul tablou l-a făcut în acuarele, neavând, la vremea aceea, decât un tub de culori acrilice. Prima pânză i-a cumpărat-o mama, și tata, văzând că treaba -i serioasă, nu doar o joacă de copil, i-a făcut șevaletul. N-a luat lecții de pictură, tot ce crează e rezultatul traseelor descrise de pensula înmuiată în culoare, pe pânza albă, când Divinitatea îi conducea mâna spre realizarea unui peisaj. Cineva i-a dat un curs de pictură ”Învață să pictezi și descoperă artistul din tine”-două volume-, l-a studiat, atât cât i-a permis timpul, încă mai era la gimnaziu, a încercat o metodă din el, dar a constatat că nu era ceea ce-i trebuia ei. Îi place să descopere singură, după cum mărturisește, calea cea mai potrivită pentru ca ceea ce imortalizează pe pânză să fie cât mai aproape de modelul real.  În gimnaziu avea mape întregi cu desene; o parte din ele erau expuse și în holul școlii când se organizau expoziții cu diferite ocazii.

La liceu, însă, situația s-a schimbat; timpul acordat studiului fiind mai mare decât în anii de gimnaziu, în alte activități Larisa nu se mai putea implica. Chiar dacă la Hașdeu există Clubul 3,14 cu mai multe departamente/secțiuni, printre care și Pictură, nu a găsit timpul necesar să-l frecventeze.  Cum ar fi putut să facă și lucrul acesta dacă și-a asumat, încă din gimnaziu, toată pregătirea profesională, fără ajutorul vreunui meditator. Ea este unul dintre puținii elevi care termină un liceu de prestigiu fără să fi făcut meditații, chiar dacă părinții au asigurat-o că o vor ajuta oricând va avea nevoie. N-a avut nevoie! S-a bazat pe capacitatea ei intelectuală și pe seriozitate în a-și cuantifica timpul.

Discutând despre foști elevi ai liceului, Larisa imi spune cât de copleșitor e sentimentul de a fi absolventă a aceluiași liceu pe care l-a  frecventat în mileniul trecut  cel  care a primit premiul Nobel pentru medicină, George Emil Palade. De-a lungul celor patru ani, a trecut de nenumărate ori pe holul în care este plasat portretul acestui mare OM despre care ar trebui să știe mai tot românul.   Tot aici a terminat și cel al cărui nume îl poartă Biblioteca Județeană, doctorul și scriitorul Vasile Voiculescu, născut la Pîrscov. Interlocutoarea mea are amintiri frumoase din liceu, pentru că a avut profesori extraordinari, oameni care au îndrumat-o ținând cont de potențialul ei intelectual și creativ.

Pentru că e conștientă că din artă nu se poate trăi, dovadă că după ֨89 puține cămine culturale mai funcționează în mediul rural, și exemplul concludent este cel al Verneștiului la cârma căruia s-au perindat numai oameni anticultură, chiar dacă au fost bani alocați pentru sectorul acesta de activitate, Larisa s-a înscris la Facultatea de Psihologie din București. Îi place să lucreze cu oamenii,- se și vede după cum vorbește-, îi place să-i asculte, să-i înțeleagă, să-i ajute. Vrea, încă din anul întâi de facultate, să se pregătească  la modul cel mai serios pentru viitoarea profesie. Nu diploma contează, ci ceea ce face omul pentru semenii lui și cum. Felicitări, Larisa, și succes mai departe!

Oct. 2019, Vernești, Buzău

Curierul zoreștean, 2019

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 februarie 2022