NU ZBORUL ÎL VREAU

Nu zborul îl vreau –

în mine e toamnă

ştiu bine –

m-au vizitat de-atâtea ori anotimpurile:

şi disperarea, şi indiferenţa

şi speranţa, şi incertitudinea

pe care azi le cred

doar simple accidente de sezon

Acum

aerul pe care-l respir

îmi plesneşte-n priviri

ca mugurii în primăvară

şi mă-ndeamnă să fac

tot ce, trează de-aş fi,

aş spune că nu ştiu să fac:

să-ţi calc pantalonii

să-ţi spăl cămaşa

Sau ascunzându -mă-n andrele

să pornesc o călătorie lungă spre tine

pentru ca drept bijuterie

pe fiecare deget

să-ţi las câte-un sărut

apoi – supremă inconştienţă –

cu cârpa de praf în mână

să mă lipesc de tine şi să te-ntreb:

vrei să creăm amândoi universul?

EU VIN

Eu vin

spre tine

ascunzându-mi ochii

să nu poţi să citeşti

în apa lor

cutremurarea

care mă cuprinde

cutremurarea

care naşte dor

Fă-mă topor! –

rupe cu mine firea

care m-ascunde

când mă înfior

de nu mai ştiu

în mine

cât înalt e

de nu m ai ştiu

în jos

cât mă cobor

Pleoapa grea pe ochi

apoi mi-o lasă

nu te uita că

încă mai respir

M-acoperă

cum m-ai tăia cu-o coasă!

CASA CIOBANULUI

Ci doar o fugă de mine mai sunt

Ascult: abrupt timpul coboară

în beznă rostogolit

Decapitaţi de spaţiu doi porumbei

şi-au oprit uguitul într-un vârf de săgeată –

ofrandă zeilor

Aud: freamătul scoicii avid

jumătate din viaţă

jumătate din moarte

plânsul în mine cum cade

ura cum cade

Ci însăşi neîmplinirea tronează

peste mugurii cleioşi

rămaşi ne-nfloriţi

Nevăzut un străin

vrea să-mi şoptească:

,,nu doar pentru iubire exişti”

În mine – doar tu

Simt cum faci o ultimă recunoaştere

înainte de a-mi azvârli mesajul suprem:

prin iubire nu-ncerca a cunoaşte!

TOTUL E O CĂDERE

O, sfântă imanenţă!

Tu mă acoperi toată

ca un metal prea greu

Şi totuşi,

nu mă plâng

că-mi nărui visele

Mă arzi scăzut

în flăcări mai reci

și mai puţine

E cald la sânul tău

e bine aşa

cu visele moarte în mine

Parcă cineva a venit

și mi-a smuls steaua din frunte

iari eu am râs:

ce bine-i

să trăieşti aşa pur şi simplu

fără să vrei

să transformi omida în fluture!

Priveşte pomii

cum vor să se scuture –

totul e o cădere –

mi-am spus –

învaţă să cazi.

CA UN CUTREMUR

Ca un cutremur dorit

ai venit

când zidurile toate

în mine se-opreau

soarele niciodată nu răsărea

se rotea mereu spre zenit

Toate cuvintele mari –

devenite mari prin cutremurare –

(durerea, speranţa, bucuria, incertitudinea, moartea)

erau închise într-un lacăt defunct

Nici o cheie

nu putea fi înlocuită

de lava latentă sau incandescentă

Dar când trupul pe neaşteptate

mi s-a destins

am simţit că eram încorsetată

de neiubire

Mi-am luat avânt de strigare

ca şi cum

tu m-ai fi întrebat

dacă de mine erai aşteptat

Sufletul tău

era deja în mine ecou

tu doar mă priveai

şi eu strigam în neştire: eu! Eu! Eu!

ÎNDURĂ-TE ŞI NU MĂ MAI ROSTI!

Plutire sunt –

adâncuri

îmi luminează ochii

lumină nemişcată

mi s-a oprit pe chip

ca tainică vestire

a contopirii noastre

Şi totuşi

fug

mă vreau împrejmuită

Îndură-teşi nu mă mai rosti!

E mult mai bine

somnul încet să mă cuprindă

să nu mai ştiu de tine

şi-abia să cred a fi.

CRED CĂ LINIŞTEA MEA

Cred că liniştea mea

e ascunsă sub val

sub valul pe care

mi l-ai potrivit

ca un colac de salvare

când m-ai aruncat în mare

În mare

risipă de mine

m-ai aruncat

Şi tu

care eşti

un veşnic păzitor

al liniştii tale

te-ntrebi cu mirare:

de unde atâta sânge

pe cerul acesta

aşezat ca un ingrat

deasupra mării?!

şi ea

ea de ce nu vine?!

Pe fundul mării

unde-a plonjat

într-un moment de exuberanţă

n-a dormit bine?!

SUNT CLIPA TA DE PACE

Să învăţăm

să-mbătrânim frumos!

Iubitul meu

cu braţul tău vânjos

apucă vâsla!

barca e aproape

Simţi clipocitul apei

 sub pleoape?

Nu-ţi fie teamă!

Malul nu-i departe

clipă sau secol

nu se pot desparte

sorii nu-s sori

şi ziua este noapte

Să nu te temi! –

între noi rămân sorii

Vezi aurora

dând imbold culorii?

Închide ochii

braţele-ţi desface!

Priveşte-mă!

Sunt clipa ta de pace.

DE CE NU VII SĂ BEM ŞI NOI OTRAVA?

Înfometat şi grav

îmi vrei osânda

de-a te iubi şi-a nu putea mori

din dorul care-mi bântuie fiinţa

când te aştept şi tu nu poţi veni

În aerul purificat şi tandru

când soarele îşi merită pieirea

de ce nu vii să bem şi noi otrava

înţelepciunii peste care

ca un paharnic al fiinţei mele

cu harul tău zeiesc

să-ţi verşi iubirea?…

Vreau să binecuvânţi cu-a ta privire

casa în care eşti rob şi stăpân

şi-nveşmântată în dumnezeire

păgână şoaptele să le îngân.

CE APĂRARE VOIAM?

Eu – hăituita de singurătate

plonjând înspre

mereu nebănuitul tău eu?!

Ce apărare voiam

înconjurată de braţele tale

de mult râvnita risipire

a aurei tale de zeu?

Reneagă-mă

Soare!

şi iartă-mi îndelung unduioasa

dezvelire a trupului

Lacom respiraţia mea

se îneacă în baia de nori

în timp ce

tălpile încă se bucură

încă se vor mângâiate de ierburi

încă se vor înţepate de pietre

Distrată ascult

trista poveste a melcului..

Din volumul de versuri cu același nume…

by

Referinţă Bibliografică

OLGA ALEXANDRA DIACONU: DREPTUL LA NEMURIRE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 iunie 2016