Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » PĂRINȚII, „ AICI, PE PĂMÂNT, NU ÎN GÂND” … Anna-Nora Rotaru- Papadimitriou- autor

PĂRINȚII, „ AICI, PE PĂMÂNT, NU ÎN GÂND” … Anna-Nora Rotaru- Papadimitriou- autor

 

PĂRINȚII… „AICI PE PĂMÂNT, NU ÎN GÂND ”…
#AnnaNoraRotaru – autor
Știu, sunt zile de sărbătoare, de veselie și de bucurie, dar și de
melancolia anilor trecuți când, copii fiind, eram la casa părintească alături de
părinții noștri dragi, de frați și surori, cei care-i au, de bunicii noștri neuitați
nicicând, mulți crescând pe mainile lor ce ne alintau cu-atâta gingășie și ne
istoriseau la gura sobei povești și întâmplări din viețile lor, până azi
păstrându-le în minte și neuitându-i pe veci ! Într-un fel, deși-s duși în lumea
celor ce nu cuvântă, ei continuă să trăiască prin și în noi, amintirile noastre
ținându-i vii și-așa vor rămâne atât timp cât vom trăi și vor exista în memoriile
noastre și cele ale urmașilor! Nu vom uita pe tații noștri pe care-i așteptam
să se întoarcă de la lucru; eu, ore întregi mi-l așteptam lipită de gard, până
să-l zăresc în depărtare, ca să pot alerga cât puteam cu-mpleticitele-mi
picioruțe, cu brațele-mi larg deschise și el la fel făcând, ca să-l pot cuprinde
de grumaz cănd ne-ntâlneam la mijloc de drum într-o strânsă-mbrățișare,
parcă fără sfârșit… cum să uiți așa ceva vreodată ? Cum să-mi uit bunicuța
lipită de geam ferestrei până să mă zărească întorcându-mă acasa de la
scoală, ca să poată rasufla ușurată, cu toate bunătățile pe masă, neștiind
ce-anume să-mi dea întâi mănuțele acelea mici, zbărcite de bătrânețe dar
atât de harnice și de dibace, mânuțe fierbinți… ce n-aș da astăzi să i le mai
strâng la piept și să le mai sărut ! Dar ce să mai spun de mamele noastre ?
Măicuța mea cea dragă, cum s-o pot uita ? Era ea mai severă, mai austeră,
pe-atunci n-o înțelegeam bine, dar câtă dreptate-i dau acum, cand mamă
fiind la rându-mi, mă trezesc să dau aceleași sfaturi, ce pot fi uneori chiar
mai stricte decât ale ei, amintindu-mi de vorbele dânsei : „ ai să vezi ce
înseamnă când ai să fii mamă, când vei avea copii tăi, atunci ai să mă
înțelegi ”… și-ntr-adevăr, câtă dreptate avea și cât de mult aș vrea acum s-o
am lângă mine și să-i spun : „ măicuță dragă, iartă-mă de te-am supărat,
câtă dreptate ai avut tu ”! Când eram tineri poate nu înțelegeam așa bine
sau, nu vroiam chiar, dorind să ne luăm singuri deciziile de cum vrem să
trăim, firește era viața noastră, dreptul nostru de-a alege, ne simțeam mari și
tari, vedeam în față viitorul și voiam să ne întindem aripile și să zburăm, sus,
cât mai sus, așa ca păsările călătoare, unde ne trăgea instinctul, unde
credeam că-i bine pentru noi dar, de câte ori nu ne-am lovit de tavan căzând
la podea cu aripile frânte și numai mâna dulce a mamei alor noștri ne-au
ridicat de jos, ne-au mângâiat aducându-ne alinarea sufleteasca, chiar dacă
ne spuneau vorba aceea care ne pișca : „ ei, nu ți-am spus eu, nu te-am
avertizat ? ” Ne enervam poate atunci, că prea aveau dreptate, prea le știau
pe toate și noi trebuia să ne recunoaștem eșecul, oricât nu ne plăcea ! Știu
că de multe ori părinții pot fi sâcâitori, agasanți, de multe ori sfaturile lor
făcându-ne să reacționăm exact invers; eeii, ne ziceam, prea mai fac pe
profeții dar, uite că venea momentul să constați singur, pe pielea ta că aveau
dreptate când spuneau că „nu tot ce zboară se mănâncă ”… De câte ori nu
ne-am întors sub aripa lor ocrotitoare, la căldură și sigurață că doar acolo ne
vom vindeca rănile sufletești…
Există și-alții, „copii de părinți ”, care altfel văd pe părinți, mulți,
puțini nu știu, dar cunosc de Casele de Bătrâni că-s pline de părinți
depozitați, rămași în uitare, așteptând din când să le vină copiii, poate să-i
mai vadă o ultimă dată înainte de-a închide ochii și asta le e cu mult mai
dureros decât dacă nu ar fi avut copii. Sunt părinți azi, bătrâni, rămași singuri
pe străzi, cerșind sau căutând prin gunoaie și prin resturi și de-i întrebi dacă
au copiii, pleacă fruntea și lăcrimează… EI știu ca au copii pe-undeva, că-s
bine, că sunt sus-puși poate, că le este rușine să-i prezinte în societatea în
care trăiesc preferând să le ignore existența; EI cunosc asta, simt, dar nu vor
să-ți mărturisească, e o rană vie, e o durere și-o rușine de rușinea lor, ce nu
vor s-o împartă cu nimeni, nici chiar cu propria lor conștiința și dacă ai vrea
să-i ajuți să-i găsească, refuză categoric, vrând numai să afle dacă sunt bine,
daca sunt sănătoși, atât, că părintele rămâne părinte ! Stiu, unii vor spune că
le e casa mică și nu încap, că n-au posibilități să-i țină fiind la lucru, că mai
uită focul aprins, aragazul, că prea își mai târșie enervant pașii de colo-
ncoace, că tot oftează și se plâng de orice, că-s neliniștiți, având dureri,
insomnii, agitație, mulți pierzându-și memoria, devenind poate ei înșiși copii
cu fel de fel de capricii, stricând atmosfera și ambianța celor din jur ! Știu
toate astea, ba chiar îi pot înțelege uneori când spun că n-au posibilități de
îngrijire, sunt la serviciu, n-ajung banii, n-au loc unde să-i pună, motive altele
rezonabile, altele mai puțin… Însă mi se naște o întrebare firească depistând
că în anii crizei economice, când mulți și-au pierdut locurile de muncă, mulți
dintre părinți, acei ce aveau pensii, au fost luați acasă, golindu-se astfel
azilurile de bătrâni ! Cum așa ? Simplu, dintr-o pensie, două,
trăiește acum toată familia și bineînțeles nu s-a mai pus problema, nici dacă
încap în casă sau nu, nici că sunt obositori, enervanți, greu de îngrijit !
Concluzia? Un părinte poate crește zece copii, dar zece copii nu pot ține un
părinte ! Grea e viața când ajungi părinte bătrân, bolnav și la nevoie !
Din păcate însă, ne va veni și nouă rândul, le vom lua locul, vom
deveni și noi o „ repetabilă povară ” cum scria marele poet Adrian Păunescu !
Vom plăti fiecare tributul ce ne aparține-n viață, după faptă și răsplată ! Totul
se plătește aici „pe pamant, nu în gând” ! Eu, mi-am pierdut părinții, tatăl
când aveam 9 ani și pe mama acum exact 20 de ani ! Aș vrea să-i cer iertare
pentru multe, făcute și nefăcute, pentru tot ce poate a rănit-o, cu voia sau
fără voia mea dar, din păcate acum nu mai am cui, nu mai pot, nu mă poate
auzi ! O fac doar în rugăciunile mele acum, că dacă o fi undeva, acolo sus,
poate mă aude, mă iartă și mă îndrumă cu aceeași dragoste dintotdeauna!
Voi însă, care mai aveți, un tată, o mamă, socotiți-vă norocoși, mai sunteți
copii încă, mai primiți sfaturi, ca după EI, veți fi orfani pe lume ! Arătați-le
acum iubirea, nu după, acum când încă mai aveți timp, arătați-le cât vă sunt
de dragi, cât vă lipsesc daca sunteți departe, spuneți-le să audă, nu să
ghicească, nu că „ se înțelege ”, spuneți-le cât de prețioși vă sunt, că dacă
or fi să se stingă, să plece împăcați sufletește că au lăsat în urma lor iubirea
ce-au sadit-o ! Azi e mai greu cu pandemia, daca sunteți în carantină, nu poți
să-i întânești de sărbători, trebuie să-i protejezi, ca să-i mai ai lângă tine, dar,
du-te la căsuța părintescă, singuri, cu nepoți, cu ce ai și dă-le un semn de
iubire, de curaj, fă-le o inimioară pe geam sau de departe arătându-le că le
sunteți aproape cu gandul și cu sufletul, că nu sunt singuri ! NU-I UITAȚI ! Ei
nu vă cer mult, ci-un strop din ce v-au dat vouă odată, când nopți de-a rândul
vă supravegheau somnul și sufereau de erați bolnavi, când singura lor viată
le era doar viața voastră! Regretele nu se șterg cu niciun burete, vor rămâne
acolo, asta ne va fi pedeapsa, că tare am mai vrea să fim iertați, dar nimeni
nu ne va mai întâmpina, nimeni nu va mai fi la casa părintească în prag,
nimeni nu va mai fi acolo la fereastră… să ne aștepte, să ne audă…
NIMENI…
___________________________ NORA ________________________
27/12/ 2020

1.

MĂICUȚĂ DRAGĂ…
#AnnaNoraRotaru – autor

Măicuță, mai vino câteodată să mă vezi în vis,
Să te mai simt, să-mi pari că-mi ești adevărată…
Cu brațele întinse larg și cu sufletu-mi deschis,
Să te cuprind, cum poate n-am făcut vreodată…

Să-ți mângâi iarași umerii și cu drag obrazul,
Lacrimile ce te-au durut, să pot să ți le șterg…
De te-a cuprins cumva, fără să știu, necazul,
Azi, mai mult ca oricând, să pot s-alerg,

La tine-n poală, c-atuncia să mă cuibăresc,
Dragele mânuțe să ți le cuprind, să le sărut…
Să pot, cu mult mai mult acum, să te-ocrotesc,
Cum poate n-am făcut, pe cât aș fi putut…

Și, dacă ceva-ți apasă sufletul… să-mi spui,
Poate-o supărare sau, vorbe spuse la mânie…
N-au fost din inimă și-n inimă rog să nu le pui,
Că-s vorbe goale, ce sufletul din noi sfâșie…

Măicuță dragă, află că te-am iubit la infinit …
Te port în mine cât traiesc, nicicând vei fi uitată…
Și, de-mi veni-va clipa să mă-nalț înspre zenit
Să-mi vii, de mână să mă duci, ca altădată,

Când mic-eram, mai știi ? Mă temeam de beznă,
De-ntuneric, când nopțile-adânci mă-nfricoșau…
Sau, când hățișuri mi se-mpleticeau de gleznă,
Mă cuprindeau brațe duioase, dureri îmi alinau…

Mai vino câteodată-n visul meu, dragă măicuță,
Să te mai văd, să te ating, mânuțele să le sărut…
Și-mi lasă c-altădată, pe-aceeași de copil pernuță,
Parfumul tău de neuitat…ca semn că mi-ai trecut !

_____________ NORA _____________
versuri din vol. __ ” La granita-ntre vise ” __

2.

E ZIUA TA, MĂICUȚĂ…
#AnnaNoraRotaru​ – autor

E ziua ta, măicuță… azi…
E sărbătoarea ta, a Sfântului Ștefan…
Fug gândurile-mi rebele, ca turmă de nomazi,
Prin stele căutându-te, pe coline, printre brazi,
Că, de când tu tot te-ai dus, mi-e sufletul orfan…
Te-aștept iar, cu darul meu sub brad, în celofan,
Așa… ca-n fiecare an…

Îl scot din sipet și-l șterg duios de firele de praf…
Păstrez același dar de-atunci, când mi-ai plecat…
E cartea vieții mele, ca cele multe puse-n vraf,
Numai că, am scris în ea, cu auriu un epigraf,
Cu tot ce-am adunat de ani și-n suflet ferecat…
Că, fluviu mi-e iubirea, dragă mamă, n-a secat
E-un dor aprins, nevindecat…

În minte port cuvintele ce, niciodată n-am uitat…
Sfaturi, ce mi-ai dat, le spun la rându-mi, la copii…
Ce n-am zis, de multe ori pe-atunci, c-am ezitat,
Spun acum, poate m-auzi, că te iubesc nelimitat,
Că, versurile-mi toate, cu gânduri de tine le stropii
Și, poate ce ne-au amărât cândva, în mine le topii,
Că, așa-s viețile, nu-s utopii…

C-au mai de toate, nu numai roze și flori dalbe…
Și, ne-am strecurat noi două, prin multe greutăți…
Ca să răzbatem, scris-am la Domnul multe jalbe,
Din care făcut-am, pe piepturi sângerânde, salbe,
Dar, ne-am prefăcut și-n stânci sau-n alte vietăți,
Ținând de noi departe, dragă mamă, orice răutăți,
Așa, ca două jumătăți…

E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad,
Așa, precum o fac de-atâția ani și ani la rând…
O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,
Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,
Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,
Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,
Că, nu ne vom uita nicicând…

___________________ NORA ________________
versuri din vol. __”Pe tărâmuri neumblate”__

3.

DORU-I DOR, MISTUITOR…
#AnnaNoraRotaru – autor

Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc,
Ades în minte îmi răsare dulcea ta făptură…
Prin amintiri te caut, în vise mi te regăsesc
Aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,
Că simt cum mă topesc și fiecare picătură,
De cuțit mi-e lovitură…

Sub basma văd păru-albit și ochii-ți lăcrimoși,
Ștergând cu dosul palmei, lacrime pe-obraz…
Ti-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,
Cercând prin neguri să răzbați, mărăcini țepoși
Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,
Te simt purtată de talaz,

Că, departe ți-e copilul… nevoi-nsă m-abătură
Și singură ai rămas, în prea lungă așteptare…
Speranța te mai lasă, să mă vezi în bătătură,
Din drum lung prin lume, ce pașii-mi străbătură,
Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,
Umplându-te de întristare…

Dar, am să vin, fă-ți sufletul și inima vitează !
Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !
Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,
Alungă-ți gândurile negre, ține mintea trează,
Că pași vei auzi și ciocănit în geam, încetișor !
Am să-ți vin măicuță, tu m-așteaptă în pridvor…
Că, doru-i dor, mistuitor…

________________ NORA ________________
versuri din vol. __” Pe tărâmuri neumblate „__

4.

PUI DE RÂNDUNEA…
#AnnaNoraRotaru​ – autor

Mamă, am luat aminte, de toate celea ce mi-ai spus,
Pe coala minții-am scris, punând sfaturile în inventar…
Și de-anii le-au mai șters, le-am ghicit și le-am dedus,
Că destui s-au spulberat, de-atunci când mi te-ai dus,
Tu, poate știind mai bine-acolo, le-i pune pe-un cântar,
Din greșeli, ceva să mai repar…

Trecură multe primăveri și veri, mi se adună toamne,
Ce-ar vrea avid din carnea mea, să roadă și să guște…
De ierni mi-e teamă, ger n-aș vrea să mă condamne,
Pe umeri să-mi răstoarne, nămeții adunați în stamne,
Bucăți din sufletul meu blând și neajutorat să muște,
Fulgii, ca gloanțe să mă-mpuște…

Mamă, până tu să pleci, mai simțeam că sunt, copilă,
Mă mai certai, mă dojeneai, că erai tu cam pătimașă…
Dar, sub aripa ta, eram mic pui de rândunea, fragilă,
Uneori, de greș dădeam, mă întorceam sub ea, umilă,
Când mă avântam crezând, că sunt tare, mare, uriașă,
Plătind scump d-eram trufașă…

Mamă, îmbătrânesc, simt iernile în coaste și mi-i frică,
Tu, far ai fost în mine, am ascultat de sfânta ta povață…
Dar, mi-a fost și teamă și n-am gustat din fiecare clipă,
Că, uneori, grea-mi părea pe umeri, umbra ta de-aripă,
Însă, fără de ea, îs același pui de rândunea, ce-ngheață,
Că-n nopți reci, nu mă mai răsfață…

____________________ NORA ___________________
versuri din vol. __”Spre zarea celora ce nu cuvântă ” __

5.

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI…
#AnnaNoraRotaru – autor
Motto : Sunt pe lume vieți, poveți,
Cât trăiești, ai tot să-nveți…

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,
Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri…
Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,
Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,
Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,
Să destrami păienjenișuri…

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,
Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate…
Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,
După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,
Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,
Pentru-ai tăi, cu bunătate…

Ai cătat să faci un cuib, punând pruncii l-adăpost,
Ca nimic să nu lipsească, cu de toatele-adunate…
Și din răsputeri muncit-ai, fără să ții cont de cost,
Doar să-ți știi că prințișorii au pe lume al lor rost,
Netede cărări să aibă, doar de soare luminate,
Cum visat-ai, destinate…

Azi gârboavă, cu toiagul spinteci căi-n singurătate,
Că nu ai băgat de seamă, cum ți s-a golit paharul…
Ți s-au-mprăștiat copiii, pripășiți prin străinătate,
Vești nu prea mai ai de ei… fetele sunt măritate ?
Și fecioru-altundeva… prin război, ca mercenarul ?
Doar te rogi, să-i uite Harul…

Ce poți să mai zici acum ? Din cetate-s doar ruine…
Și nimic nu ai pe lume, ți-a fost viața-un vălmășag…
Că atâte-ai vrut să faci, să n-ajungi pe mâini haine,
Pe aproape să ai pruncii, nu pe mări și țări străine,
Să-ți aprind-o cioată-n vatră și iară să-i vezi în prag,
Să-i îmbrățișezi… cu drag…

__________________ NORA ________________
versuri din vol. __”Spre zarea celor care nu cuvântă”__

6.

LACRIMILE, CE DOR DE DOR…
Moto: „o mamă hrănește zece copii, zece copii nu hrănesc o mamă”…
#AnnaNoraRotaru​ – autor

Ce plângi maică, tu, sărmană, ce necazuri te-au chircit,
Oare ce mână dușmană, într-un șanț te-a îmbrâncit ?
Tu, ce-ai fost așa șoimană, ai născut, greu ai muncit,
Cum să ceri azi de pomană ? Drumuri pașii-au bătucit,
Șiruri, lacrimi de dojană, sapă-n chipul tău zbârcit,
Cu privirea-ți, vie rană, în ochi sterpi de-atât bocit,
Mergi agale-mpleticit…

Tu, ce-aveai de toate-n casă și-ți știai de socoteală,
Așteptând copii la masă, îți puneai de plămădeală…
Mulțumind ce Domnu-ți lasă, munceai fără oboseală,
Făceai cruce evlavioasă, mulțumind de-agoniseală
Și din viața saracioasă, far’ să stai mult la tocmeală,
Ajutai și pe-alți să iasă, cât puteai, din cătrăneală,
Fără bai și osteneală…

Și-azi, n-ai casă, nici ogradă, nici măcar vreo încăpere,
Dup-atâți ani de corvoadă, n-ai vreun loc pentru ședere…
Te-au zvârlit ca zdreanța-n stradă, cauți tu locuri stinghere,
Sau de-i cald, de-i frig, zăpadă, lumea ta e doar tăcere…
Nu mai vin copii s’te vadă, că sunt scumpi azi la vedere,
N-au ei timp să mai purceadă, când acum tu n-ai putere
Și nimic nu au a-ți cere…

Nu le doare lor măseaua, nici pe-acelor lumi creștine,
De te văd, ei trag perdeaua, că-i jenant și li-e rușine…
Nu mai știu de mahalaua, prea își au priviri străine,
Sunt boieri și tu beleaua, nu mai vor a ști de tine…
Fără cuib, ca rânduneaua, îți cerșești colțul de pâine,
Doar de-or auzi cazmaua, că murit-ai ca un câine,
Poate… or veni-ntr-un mâine…

Maică, ești pe lume singură, nu mai ești ca altădată,
N-ai ce pune-n lingură, de ce-aveai de preț, trădată…
Faci broboada ștergură, fruntea s-o ștergi, asudată
Și te pierzi în negură, în val de gânduri cufundată…
Timpul nu te-asigură, că viața s-o schimba vreodată…
Colo-n sus, pe măgură, găsi-vei-n veci, ce niciodată,
Liniștea, nu ți-a fost dată…

_____________________ NORA __________________
versuri din vol. __”Pe tărâmuri neumblate”__

7.

DINCOLO DE DURERE…
#AnnaNoraRotaru – autor

Atâta dor am strâns în mine și tot atât suspin…
De casa părintească și de-al meu dulce meleag…
De-amintirile copilăriei păstrate sfânt în scrin,
Cu toate visurile de-atunci, ca dalbe flori de crin,
Cu chipul mamei mele răsărind din neant cu drag,
Ard lacrime, mă ard…pe drumu-mi de pribeag…

Durere adunai în suflet, c-amară băutură,
Atâta vreme cât s-a scurs, cu zile prigonite…
Pe alt tărâm în depărtări, pașii-mi străbătură,
Bucăți din mine lepădând, la fiecare cotitură,
Cu gânduri ca lăcrămioare, albe și neprihănite,
Ce-și scuturau petalele în așteptări lihnite…

Orfană sunt măicuță, de-ajutor, sfaturi, cuvinte,
Când nu știu cum să fac, pierdută-n cugetare…
Îmbrățișarea ta-mi lipsește și mâna să m-alinte,
Pe fruntea mea brăzdată, de-i rece sau fierbinte,
Pe-obrazul meu crestat, bântuit de întristare,
C-aș vrea dar nu mai pot să-ți cer maică iertare…

Aș vrea să-mi fii aproape și să-mi stai la căpătâi,
Să simt parfum de mamă și gura ta-mi șoptească,
Un dulce cânt de leagăn, s-adorm și să-mi rămâi,
Povești să-ți mai ascult, gângăvind vorbe dintâi,
Ținându-mă în brațe, gata pumnul să zdrobească,
Să m-apere de rele, până aripe să-mi crească…

În vârtej trecut-au anii, pe ochi s-așterne-o brumă,
Că prea departe-mi ești și eu prin lume-s rătăcită…
Când zborul mi l-am luat, mi-ai dat un pumn de humă,
(Și-acum m-arde-amintirea, simțind că mă sugrumă),
Udat de lacrimi, jar în mine, rugând cu fața ta bocită
Să nu te uit vreodată, nici casa cu cărarea-i bătucită,
Zicând că de-oi răzbate, muri-va fericită…

_____________________ NORA______________________
versuri din vol.”Spre zărea celora ce nu cuvântă”__

8.

O ULTIMĂ SCRISOARE…
#AnnaNoraRotaru​ – autor

Dragii mei dragi, copii ce mi-ați plecat…
Vă scriu acum, cât mai văd și cât mai pot…
Că, de când v-ați dus, în sat râul a secat
Copacii din livadă, din rădăcină s-au uscat,
Nici minte nu mi-a mai rămas, ca să socot,
De am sau poate nu, pe lume vreun nepot…

Tare-aș vrea să știu, dacă vouă vă e bine,
De traiul vă e bun sau, multe griji de-aveți…
Acolo unde-ați poposit, pe plaiurile străine,
Oare se poartă alții, cu voi cum se cuvine ?
Nu vă supărați, de mai întreb și dau poveți,
Departe de mine, cât înc-o să-mi ședeți ?

Că, plecat-a sus și-al vostru biet tăicuță…
Așteptând cu-amar, pe scăunaș în tindă…
Cu ochii adumbriți, privind spre potecuță,
Poștașul de-o să-i lase, vestea pe măsuță,
Că veți venii… curajul sufletu-i să-i prindă
Cu brațu-i descărnat, din nou să vă cuprindă…

Răbdare am făcut și tot am zis s-aștept,
Dar, zi cu zi îmi crește și mai mult mâhnirea…
M-apucă un junghi, mă sfredelește-n piept,
Simțind destinul fiind cu mine prea nedrept,
Dar voi să vă mai văd, pan’ s-o stinge privirea
Și-apoi, poate să-mi vină, în tihnă mântuirea…

Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…
De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…
Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare
Și, nu știu dacă mâine îmi va fu o zi cu soare
Sau, poate negrul întuneric, cu fâlfâiri de-aripă,
Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…

________________ NORA ________________
versuri din vol. __”Pe tărâmuri neumblate”__

 

Facebooktwitterby feather