Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Paul POLIDOR: INTERVIU CU FOSTUL MINISTRU AL TURISMULUI, DAN MATEI AGATHON

Paul POLIDOR: INTERVIU CU FOSTUL MINISTRU AL TURISMULUI, DAN MATEI AGATHON

„Aruncăm comorile noastre naturale la coş pentru clădiri inspirate din Dallas pentru că acolo a rămas mentalitatea românească ca aspiraţie arhitecturală. Dacă vrem modernitate, să ne uităm spre Dubai, spre clădirile viitorului, spre futurismul de inspiraţie SF. Avem bani de aşa ceva? Evident că nu. Atunci ar trebui să fim inteligenţi şi să ne întoarcem spre natură. Măcar acolo unde o mai avem curată.”

Paul POLIDOR: Stimate domnule Dan Matei Agathon, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre lumea în care trăim, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, într-o ţară cu o mass-media  în care toată lumea înjură pe  toată  lumea  şi  într-un  an în care  (dacă  am observat  bine)  aţi  împlinit 65   de   ani  pe  17  septembrie  2014, ocazie cu care permiteţi-ne să vă urăm sănătate  şi tradiţionalul „La mulţi ani”?

Dan Matei AGATHON: Vă mulţumesc pentru urare şi vă felicit pentru iniţiativa dvs. Care mi se pare salutară într-o vreme a detractorilor în care pare cool să pictezi totul în culori sumbre şi în care dă bine, cum spuneţi, dacă ştergi cu România pe jos. Eu mi-am asumat de mult timp rolul ingrat de a vedea şi lucrurile bune din ţărişoara noastră, pe care le-am şi pus într-o carte intitulată „România mereu surprinzătoare”. Cred că lucrurile bune le depăşesc pe cele negative şi că ar trebui să ne permitem să le observăm şi să le încurajăm: în felul acesta ele se vor înmulţi. Nimic nu a lovit mai greu România acestor ultimi ani decât lipsa de solidaritate. Cred că o mare parte din lipsurile noastre ca ţară, ca stat, ca societate, se datorează acestui mic amănunt care se dovedeşte capital prin consecinţele sale: absenţa acelui spirit de a fi împreună care defineşte, până la urmă, comunitatea umană.

Atunci când au luat naştere naţiunile europene, în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ele s-au definit pe sine ca largi comunităţi umane care împărtăşeau ideea unui popor unitar, chiar dacă existau şi minorităţi naţionale consistente în cadrul teritorial definit prin tratate. Unitar, adică animat de idealuri comune, în mare parte şi de o limbă şi o cultură comune, ca să nu mai vorbim de istoria care lega participanţii la idealul naţional. Solidaritatea era inclusă în acest concept, dovadă  şi statul social care s-a creat o dată cu naşterea multor naţiuni. Tot ceea ce cunoaştem azi ca sistem de pensii, de ajutor social, subvenţii, subsidii şi alte forme de susţinere sunt rezultate ale solidarităţii coagulate în jurul naţiunii.

Poate că România nu a mai avut timpul normal necesar coagulării, pentru că istoria a fost prea dură. Cel puţin ultimii 25 de ani sunt mărturia atomizării şi individualizării extreme, după comunitarismul forţar şi artificial impus de comunism. Cred, însă, că am plătit destul pentru a ne reveni din şablonarea la care ne-a obligat comunismul. Era firesc, pe undeva, ca după 50 de ani de lipsă de intimitate şi individualism, să alunecăm cumva periculos în cealaltă extremă. Nu e nimic normal în atomizare, ca dovadă că cea mai liberală şi mai individualistă dintre societăţi, cea americană, e capabilă de demonstraţii impresionante de solidaritate. Aşadar, libertatea şi individualismul democraţiei moderne nu sunt incompatibile cu solidaritatea. Există, dacă vrem, şi mijloacele, şi cadrele în care să ne reamintim de solidaritate. Mai e nevoie doar de bunăvoinţă. Şi de înţelegerea faptului că fără solidaritate nu mai suntem o naţie, ci doar o mulţime fără scop şi fără perspective!

Paul POLIDOR: Cu viitoarea vedetă tv (de mai târziu) Marina Almăşan m-am întâlnit cu 30 de ani în urmă când realizam, în anii 1985-1987, în cadrul emisiunii ei (alături de Andrei Partoş) la „Radio Vacanţa – Costineşti”, un excurs intercultural despre opera şi biografia artistică a multor autori de muzică clasică, compozitori sau interpreţi celebri, de la Paganini, Beethoven la Yvri Gitlis, Emil Gilels ori Yehudi Menuhin… Cum vi se par, după trei decenii, staţiunile „de tineret” din România, cât de mult s-a schimbat „înfăţişarea” de promovare a unor valori culturale alături de fireasca destinaţie către divertisment, distracţie etc.?  Iată, în acest sens, mărturia Marinei: „Ţin minte că şi eu, şi partenerul meu de microfon, fermecătorul Andrei Partoş, am fost, la început, foarte sceptici când ne-ai propus acea rubrică de educaţie muzicală. Dar… ce ne costau câteva minute de muzică clasică, în programul nostru-maraton, zilnic? Am riscat, iar apoi nu ne-a venit să credem ce reacţii pozitive am primit din partea purtătorilor de slipi şi costume de baie de pe plajă! Se pare că, într-o combinaţie inedită cu soarele şi foşnetul valurilor, muzica lui Bach, Beethoven, Chopin etc. a încălcat orice regulă de aur a vacanţelor la mare!”

Dan Matei AGATHON: Dorinţa pentru lucruri frumoase, pentru cultura autentică nu a dispărut, dar a fost obnubilată de scandaluri şi producţii ieftine, ceea ce poate crea impresia îngropării interesului pentru ele. Dar eu mă încăpăţânez să cred în inteligenţă, în rafinament, şi sper că ele îşi vor găsi locul şi în continuare în sufletele tinerilor, pentru că fără cultură viaţa ar fi nu doar mai săracă, ci şi de-a dreptul nefericită. Staţiunile sunt, ce-i drept, invadate de gusturi îndoielnice din punct de vedere muzical, dar credinţa mea este că frumosul şi autenticul vor răzbi până la urmă.

Paul POLIDOR: Îmi amintesc că în anii 1984-1987 m-am întânit pe litoralul nostru cu mulţi turişti ucraineni din fosta U.R.S.S., extrem de încântaţi de atmosfera din staţiunile româneşti de la malul mării… Cum vedeţi domeniul turismului şi al serviciilor adiacente vizavi de relaţiile României cu Ucraina sau cu Federaţia Rusă? Nu cumva, cel puţin în ultimul deceniu, am avut o relaţie defectuoasă cu vecinii noştri estici, care a afectat şi turismul?

Dan Matei AGATHON: Acum, în condiţiile situaţiei tensionate din Est, nu am mari aşteptări din acea direcţie, pentru că, vrem nu vrem, suntem toţi tributari politicii, iar marile direcţii geostrategice ne influenţează până şi în  turism  atât  pe noi, cât şi pe alţii.

Dar, vorbind despre turism, să îmi permiteţi să dau şi nişte cadre mai largi, pentru că este pasiunea vieţii mele. Fie că ne dorim turişti din est sau din vest, regulile succesului sunt aceleaşi. De exemplu, turismul rural ar trebui promovat mai mult, dar mă refer la cel autentic. O spun cu părere de rău, ceea ce vedem în anumite zone nu mai e turism rural, ci o poveste pestriţă cu vile, jacuzzi şi gresie spaniolă. Nu am nimic împotriva modernizării, dar trebuie să ne hotărâm.

Turismul rural nu poate fi mixat cu culorile roz ale multor pensiuni, nici cu discoteci sau motoscutere oferite pentru a scăpa de liniştea de la ţară care ar trebui să constituie, dimpotrivă, idealul turistic care atrage lumea în acel loc. Turismul rural ar trebuie să te ducă într-o zonă tradiţională. Aveam în 1990 zone eco avant la lettre, dinainte de a cunoaşte moda, dar le-am distrus pentru o modernitate ieftină şi oricum înapoiată. Acum ne-am trezit că ne-au luat-o toţi înainte cu idealul vieţii eco, în timp ce puteam să păstrăm ceea ce aveam deja şi doar să punem în valoare. Mai există, însă, zone necontaminate, ar trebui să le încurajăm şi să le păstrăm aşa. Ţăranii oricum nu au bani să cumpere îngrăşăminte chimice, statul nu le mai oferă subvenţii decât cu ţârâita, aşa că românii s-au întors la îngrăşămintele de grajd, adică eco. Dar nici de asta nu ştim să profităm.

Aruncăm comorile noastre naturale la coş pentru clădiri inspirate din Dallas pentru că acolo a rămas mentalitatea românească ca aspiraţie arhitecturală. Dacă vrem modernitate, să ne uităm spre Dubai, spre clădirile viitorului, spre futurismul de inspiraţie SF. Avem bani de aşa ceva? Evident că nu. Atunci ar trebui să fim inteligenţi şi să ne întoarcem spre natură. Măcar acolo unde o mai avem curată. Acolo unde am murdărit-o, poate nu e prea târziu să recuperăm. Dacă am curăţa Delta Dunării de sticlele de plastic, ar fi un paradis terestru. Acolo, într-o casă acoperită de stuf, turiştii ar putea mânca un peşte făcut la proţap şi o ciorbă lipovenească şi ar retrăi atmosfera imemorială a civilizaţiilor născute lângă ape.

De ce ne este aşa de greu să preţuim ceea ce avem deja şi ţinem să fim imitatori ieftini cu orice preţ? Bucovina ar putea fi o destinaţie turistică rurală extraordinară dacă am înţelege valoarea civilizaţiei tradiţionale româneşti şi felul în care poate fi prezentată turiştilor străini, sătui de civilizaţie şi dornici să guste altceva, o călătorie în timp, nu numai una în spaţiu. Am mai spus că soluţiile pentru problemele româneşti trebuie găsite în interior. Avem resursa materială, dar şi resursa umană de inteligenţă şi creativitate cu care să transformăm zonele “înapoiate” ale României în magnet pentru turişti. Trebuie doar să ieşim o dată din magnetismul formelor fără fond în care tot rătăcim de câteva sute de ani şi să ne regăsim propria cale. Că vorbeam de turişti străini.

Eu am avut de multe ori ocazia să fiu gazdă pentru oaspeţi de pe alte meleaguri în România şi pot să descriu până în cele mai mici amănunte ce trebuie făcut pentru a-i aduce înapoi şi a le lăsa o amintire de neuitat. Totul pleacă de la viziune. Prea mulţi din cei care oferă servicii turistice în România cred că turiştii străini vor să regăsească aici ceea ce au şi acasă. Atunci de ce ar mai veni, de ce ar mai plăti şi de ce ar închide ochii la lipsurile noastre din infrastructură? Mi se pare, dimpotrivă, că, fără a renunţa la confort şi servicii de calitate, turiştii străini ar veni mai mulţi în România pentru a găsi altceva, pe care nu îl pot găsi acasă sau în celelalte locuri celebre în care se duc. Nu am întâlnit până acum, de exemplu, nici un turist străin căruia să nu-i placă mâncarea românească şi veselia noastră atunci când ne adunăm mai mulţi la ospeţe. Atmosfera de bine, de veselie şi de comunitate care se creează în jurul mâncării tradiţionale româneşti nu a dezamăgit niciodată pe nimeni şi eu ştiu o mulţime de străini care erau foarte sceptici vizavi de România, uneori pe bună dreptate, dar care s-au îmbunat în faţa bucatelor româneşti. Aici nu este vorba doar de turism pentru gurmanzi, deşi facem faţă la o asemenea provocare cu brio, ci de tot ceea ce înseamnă în mod complex comuniunea şi bucuria care se creează la masă şi care ne vine din trecut, când ospeţele marcau momentele de sărbătoare şi de belşug.

Desigur că turismul nu se reduce la atât, dar pe această cale putem înţelege că străinii nu vin să le oferim ceea ce au în ţările lor, ci ceva deosebit pe care nu îl pot găsi acolo. E cel puţin straniu şi neinspirat să-i duci pe italieni în România să le oferi pizza sau spaghetti. Ale lor sunt mai bune decât ale noastre, sau cel puţin la fel. De ce ar veni cineva tocmai din Italia să guste ceea ce are lângă casa lui? Stilul nostru de a imita cu orice preţ ne face deservicii majore. Şi nu este o dovadă de inteligenţă şi de pragmatism, chiar dacă intenţiile sunt bune şi noi vrem, de fapt, să îl facem pe turist să se simtă bine. Da, dar nu fără a-i oferi ceva nou şi de calitate, ceva pe care să şi-l amintească şi să-l regrete, pentru a fi siguri că va dori să vină înapoi. Nu fac aici apologii păşuniste. E esenţial, însă, să identificăm şi să conservăm ceea ce avem valoros şi unic. Acelaşi lucru care e valabil pentru hrană, e valabil şi pentru obiceiuri şi tradiţii.

Nu cred că-i vom impresiona pe nemţi dacă le oferim concerte la orgă. Ei au orgi şi în satele din munţi. Poate am fi mai interesanţi dacă le-am oferi un turism rural autentic, unde să poată vedea modul tradiţional de viaţă în tot ceea ce înseamnă el. Bineînţeles că acest lucru e greu de făcut când ţi-ai vopsit pensiunea în roz, iar mâncarea pe care le-o oferi e cumpărată din supermarketul de la şosea… Sunt multe asemenea amănunte care contează, dar care aici sunt esenţiale. Cel mai bun ghid de servicii în turism ar fi aici originalitatea care nu înseamnă, însă, servicii proaste la preţuri de lux, ci, dimpotrivă, servicii foarte bune la preţuri competitive. Suferim încă de preţuri mai mari ca în Austria, Grecia sau Turcia.

Nu cred că suntem pe drumul cel bun. Ar trebui să revizuim toate aceste componente înainte de a ne lansa pe piaţa turistică internaţională. Iar ca direcţie, aş lua ceea ce mi-a spus un prieten italian care vine anual în România atunci când, din curiozitate, l-am dus într-un restaurant cu bucătărie internaţională din Bucureşti: „Nu am venit în România pentru a zecea oară să văd ceea ce pot găsi oriunde în lume. Vreau să mă duci acolo unde am mai fost şi am primit mâncare românească. Toţi prietenii mei din Italia mă aşteaptă să le povestesc ce specialităţi româneşti am mai descoperit de această dată…”

Paul POLIDOR: Toţi facem greşeli, mai mici, mai mari atât în viaţa profesională, cât şi în viaţa personală, de aceea este drept să vă întreb ce mesaj le transmiteţi criticilor şi duşmanilor dvs.? Mai ales în  ţara  unde,  în  loc să folosim Capra în turism şi servicii, ne rugăm să nu mai moară ea, săraca, ci direct vecinul?…

Dan Matei AGATHON: Eu am mers pe zicala aceea că numai cine nu munceşte nu greşeşte, aşa încât eu muncesc în continuare şi îi las pe „prieteni” să se ocupe de greşeli, ca să aibă şi ei ce face din lipsă de altceva. Doar de aceea se spune că cine nu are treabă stă şi o critică pe a altora…

Paul POLIDOR: În urmă cu exact 20 de ani lansam prima mea casetă muzicală „Generaţie de sacrificiu”, pe versurile fostului ministru pentru bugetul României, Liviu Voinea. Consideraţi că vom mai avea pe viitor generaţii de sacrificiu şi în ce context?

Dan Matei AGATHON: Dintr-un anumit punct de vedere, fiecare generaţie sacrifică anumite lucruri. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să continuăm la nesfârşit logica sacrificiului. Să ştiţi, însă, că tinerii de azi, în ciuda adversităţilor economice, îşi găsesc timp şi disponibilitate pentru a se simţi bine, iar dacă mergeţi în Centrul Vechi al Bucureştiului nu o să vi se pară că aveţi de a face chiar cu o generaţie de sacrificiu. Eventual, de sacrificiu al nopţilor nedormite din avântul distracţiei! Dar, dincolo de distracţie, problema viitorului acestor tineri care vor o viaţă bună şi nu mai sunt dispuşi la sacrificii pe termen lung rămâne.

Am avut ocazia să mă întâlnesc cu studenţii de nenumărate ori în calitatea mea de profesor universitar, şi nu de puţine ori am fost suprins să văd că prima întrebare pe care mi-o adresau studenţii la început de an era dacă îi sfătuiesc să plece din România…  Ar trebui să ne îngrijorăm serios dacă studenţii acestei ţări, în timp ce stau cu ochii pe carte, nu-şi pot stăpâni  gândul de a părăsi ţara. Scriu aici ceea ce le-am spus şi lor: dacă şi ei părăsesc această ţară, cine o va duce mai departe? Cine va schimba lucrurile şi va repune valorile pe un făgaş normal?

Cred că toţi politicienii şi oamenii care iau decizii pentru această ţară ar trebui să încerce să se confrunte cu studenţii români şi cu aşteptările lor, ca să înţeleagă mai bine ce putem aştepta de la viitor. Ca să priceapă ce au de făcut pentru ca inteligenţa acestui pământ să nu plece, ca de atâtea ori, spre orizonturi mai bune. Le-am spus studenţilor de multe ori că am umblat peste tot pe glob, dar nicăieri nu e ca acasă, şi că oricum lumea nu mai e un loc generos şi primitor în condiţiile atâtor ameninţări. Dar ataşamentul faţă de casă şi de familie e suficient ca să-i ţină aici? Nu e cam puţin? Nu le cerem cam mult dacă le spunem să rămână în România doar pentru că e acasă? Şi viitorul lor, şi şansele lor unde sunt?

Societatea românească şi statul trebuie să se gândească serios la viitorul tinerei generaţii care nu mai acceptă să fie de sacrificiu. Tinerii aceştia au văzut prea multe la o vârstă fragedă ca să se mai mulţumească cu puţin. Şi ar putea descoperi foarte curând şi proverbul latin „Ubi bene, ibi patria”: unde ne este bine, acolo este şi patria noastră. Caz în care România va rămâne cu amintirea inteligenţei… Nu mai putem miza doar pe ataşamentul faţă de familie şi loc atunci când le cerem tinerilor să rămână. Trebuie să le şi oferim o şansă potrivită cu orizontul lor de aşteptări, care e tot mai larg. Acum au posibilitatea să compare şi să decidă. De prea multe ori  atât comparaţia, cât şi decizia nu ne sunt favorabile. Suntem dispuşi să-i pierdem? Atunci să nu ne mai mirăm că pierdem toate competiţiile, toate bătăliile, şi că nu reuşim să îndreptăm nimic. Cu cine să reconstruim România dacă toţi cei care îşi doresc să realizeze ceva ajung să construiască în altă parte, unde sunt mai bine primiţi ca acasă? Ori facem ceva rapid în acest sens, ori o să vedem cum exodul din ultimii ani va creşte alarmant şi ireversibil. Ceea ce îşi va pune amprenta de neşters pe viitorul acestei ţări.

Paul POLIDOR: I-am văzut pe mulţi dintre patronii unor firme de mai mică mărime decepţionaţi de sistemul fluctuant al fiscalităţii din România, de povara unor taxe şi impozite care le-au blocat în ultimii ani dorinţa de a pune umărul la însănătoşirea economiei româneşti. Sunt speranţe de regândire a sistemului respectiv după alegerea unui nou preşedinte al ţării?

Dan Matei AGATHON: Vânturile, valurile impozitelor şi taxelor româneşti sunt, într-adevăr, de poveste, numai că e o poveste tristă pentru investitori. Acum, preşedintele, nou sau vechi, poate să îşi dorească o stabilitate fiscală, dar adevărul este că ea poate fi impusă numai de Guvern. Depinde de colaborarea dintre cele două instituţii.

Paul POLIDOR: Există o replică într-unul din filmele cu „B.D.”-uri din anii 70 ai secolului trecut, interpretată de Ion Finteşteanu: ”Mă, voi pe-aici vorbiţi mult şi realizaţi puţin!…” Să fie una din metehnele noastre ca popor sau există două tipuri de români: cei care au învăţat ce-nseamnă munca în Occident şi cei de acasă?

Dan Matei AGATHON: De muncit se munceşte şi în România, nu aş merge pe această dihotomie între românii din ţară şi cei din altă parte. Românii din ţară sunt, însă, mai slab motivaţi financiar, poate şi acest lucru contează având în vedere că preţurile noastre se cam aliniază la cele din Occident, iar veniturile rămân mici în continuare.

Paul POLIDOR: Marina Almăşan se confesa în interviul pe care l-am publicat de ziua ei de naştere, pe 7 iunie:”M-am obişnuit foarte greu cu violarea, de către presă, a vieţii personale a cuiva, fără acordul, fireşte, al respectivului. Înţeleg perfect interesul publicului faţă de latura nevăzută a celor pe care-i văd la televizor.Însă goana după senzaţional, după scandal a denaturat mult acest interes.Iar ziarele, din păcate,cad în plasa vulgului: se dau peste cap pentru a-i oferi, cu orice preţ, scandal şi senzaţional. Şi de aici multă minciună, multă exagerare, multe răutăţi.” Cum a „evoluat”, de-a lungul anilor, acest aspect delicat în cazul dvs.?

Dan Matei AGATHON: Eu sunt blindat din acest punct de vedere, s-a scris atât de mult şi s-au inventat atâtea fabulaţii despre mine, încât nu cred că mă mai poate atinge ceva. Sunt detaşat de interesul anumitor publicaţii faţă de viaţa personală, mănâncă şi ei o pâine, desigur aş prefera să mă întrebe despre negocierile cu FMI şi despre cum să ne ţinem economia pe linia de plutire, dar e o ţară liberă şi nu mi-aş dori să fie altfel.

Paul POLIDOR: Ce amintiri, plăcute sau neplăcute, aveţi din întâlnirile cu diaspora românească şi care credeţi că sunt dorinţele şi speranţele neîmplinite ale acesteia vizavi de piaţa mondială a muncii?

Dan Matei AGATHON: Românii din diaspora sunt, de multe ori, idealişti când vine vorba de România, şi acesta este un lucru emoţionant, o văd altfel de la distanţă, vor şi mai mult de la ea, iar întâlnirile cu ei, de obicei, te obligă să priveşti altfel spre România. Sunt trataţi de multe ori nedrept pe piaţa muncii, sunt discriminaţi, avem o imagine teribilă în Occident la care va trebui muncit mult pentru îndreptare, dar, în rest, sunt oameni ca şi noi, cu probleme, cu dificultăţi, numai cine nu-i cunoaşte şi nu ştie regulile societăţilor în care activează crede că acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.

Paul POLIDOR: Mulţumindu-vă pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre, la finalul „decalogului” v-aş pune o întrebare sinonimă unei profesiuni de credinţă: credeţi că mai poate fi „resetată” relaţia umană, morală, pe care oamenii noştri politici ar trebui s-o aibă cu propriii lor alegători şi concetăţeni, cu sufletul atât de încercat al poporului român, minţit, înşelat peste măsură în sfertul de secol care a trecut de la Revoluţia din 1989?

Dan Matei AGATHON: E cea mai grea întrebare din acest interviu pentru că mi-e greu să fac distincţia între ceea ce se poate din acest punct de vedere şi ceea ce îmi doresc. Pentru o resetare a relaţiilor între clasa politică şi alegători este nevoie de un liant comun, care nu poate fi decât ataşamentul faţă de această ţară, aşa cum e ea, cu bunele şi cu lipsurile ei. Dacă toţi vor ajunge la concluzia că România e casa noastră comună şi cum avem grijă de ea, aşa o avem, atunci se va găsi un liant. Cât timp fiecare trage numai pentru sine, fără referire la interesul comun şi la viitor, avem o mare problemă ca societate!

Dar soluţiile nu sunt legate numai de politică. De fapt, economia ne obligă să facem mai puţină politică. Sau ar trebui să ne oblige, câtă vreme e clar că certurile şi disputele nesfârşite nu ne ajută să găsim soluţii de ieşire din criză. Cât la sută din blocajul actual e datorat războaielor sterile e greu de spus, dar mă tem că e vorba de o parte serioasă de vină. Şi atunci de ce nu ne dezmeticim să lăsăm conflictele deoparte măcar până scoatem România din gaura neagră în care tinde să se scufunde? Cum ar fi dacă pe un avion care are probleme tehnice şi riscă prăbuşirea, echipajul şi-ar aminti de nemulţumirile pe care le au unii faţă de alţii şi ar sta să se certe în loc să repună aparatul în funcţiune şi să-l aducă teafăr la sol? Băieţi, haideţi să repunem România în funcţiune şi apoi o să ne vedem la cafea şi ne certăm cât vreţi, acesta este mesajul meu către clasa politică de azi.

Am crezut de aceea în soluţia unui minim de consens pe câteva chestiuni economice grele care să ne ajute să depăşim marasmul momentului. Ar trebui să fim conştienţi că criza mondială nu s-a terminat. Ca dovadă, alte ţări din Europa încearcă să ţină bine ascuns secretul că au probleme cu plăţile. Şi atunci, de unde atâta energie pentru conflict? Nu mai bine punem toată acea energie care se duce pe apa sâmbetei în fiecare zi în slujba redresării ţării? Trebuie să avem un moment de luciditate şi să ne revenim din nesfârşita neînţelegere. Responsabilii politici au tendinţa de a se certa din principiu, chiar şi când nu au motive, chiar şi când nu au ce împărţi. Aşa nu se poate guverna o ţară. Niciun patron nu îşi permite în afacerea lui să practice un asemenea gen de abordare decât dacă vrea să falimenteze imediat.

O ţară seamănă cu o mare companie. De aceea e nevoie de un liant, de un plan naţional de îngăduire reciprocă.  Asta e, nu avem ce face, nu suntem singuri pe lume, trebuie să îi înghiţim şi pe ceilalţi, chiar dacă mai-marii par să fie toţi sartrieni şi să creadă că infernul sunt ceilalţi. Deocamdată trebuie să trăim în acelaşi loc, chiar dacă unii nu-i înghit pe alţii. Şi ce facem atunci, ne scufundăm cu toţii, numai să moară capra vecinului?  Bine,  dar nimeni nu-şi dă seama că suntem toţi în aceeaşi barcă şi că dacă se scufundă vehicolul, ne înecăm cu toţii? Sper să ne vină mintea românului cea de pe urmă şi să punem capăt războiului tuturor împotriva tuturor celorlalţi. Numai aşa o să reuşim să o scoatem la capăt. Şi, credeţi-mă, nu ne aşteaptă vremuri uşoare. După criza financiară va urma criza alimentară. Ca să nu mai spunem că se termină resursele planetei, ceea ce înseamnă o sărăcire generală a tuturor. Iar noi încă nu am terminat de demonstrat, după 25 de ani, care din noi e mai tare şi mai deştept! Ei bine, eu spun că cel mai deştept ar fi să înţelegem situaţia gravă în care suntem şi să punem capăt războiului româno-român.

–––––––––––––––––––––

Interviu realizat de

Paul POLIDOR

(nov.2014-ian.2015)

Preluare din „AFACERI, DIASPORA, ARTIŞTI”

Revistă internaţională de manageriat şi culturologie Nr.4/2015

(Director fondator: Paul Polidor) ISSN:2360-1647

Editura Fundaţiei „Paul Polidor”, Bucureşti

Facebooktwitterby feather
Etichete: