Păianjenul roșu (Mircea Cruceru, 410 pg., ed. Siono, 2025) este o carte cu și despre comunism, al cărei rezumat este relativ simplu. Nicolae Rezeanu, profesor de filosofie aflat la Paris și îndrăgostit de franțuzoaica Ana, e silit să revină în țară mai devreme decât își propusese, din cauza războiului ce bate la ușa Europei – suntem în 1939. Aici, în Bucureștiul încă interbelic, legătura care se înfiripase între cei doi se va suda până la a deveni indestructibilă pe parcurs, când acțiunea se va muta în alte părți, iar istoria, prin reprezentanții ei particulari, dar părți ale unui destin general, o va lua razna. Ana și Nicolae vor străbate iadul pe pământ, iar iadul va fi întruchipat, fără echivoc, de regimul comunist. Un păianjen uriaș, venit dinspre est odată cu o pace iluzorie, care avea să se întindă treptat, dar fără drept de apel, prinzând în plasa lui toți fluturii frumos colorați din cale și reducându-i la o singură culoare, cea a sângelui vărsat pentru libertatea zborului – roșu.

Dacă acțiunea firului epic se răsfiră și pe alocuri capătă perspective diferite, planul temporal rămâne unic. De spațiu și de perspective, de altfel, după părerea mea, autorul doar s-a folosit (însă cu talent!) pentru a-și dezvălui și apoi dezvolta ideile legate de apariția brutală a comunismului în țara noastră și de urmările pe care acesta, ca regim politic, le-a avut și le-ar avea din nou, oricând ar reveni și sub orice formă s-ar întâmpla. Totuși, acest fir narativ ține în hățuri imaginea de roman, deci de ficțiune, nelăsând cartea să alunece ireversibil în categoria lungilor dezbateri de idei, a filosofiei (în ciuda profesiei protagonistului, sic!) ori a confesiunii, deși, dacă ar fi alunecat, tomul nu din valoare ar fi pierdut, ci numai categorisirea lui ar fi fost alta. Altminteri, dezbaterile respective apar în mod necesar în carte, ele fiind cerute de însăși desfășurarea acțiunii și petrecându-se între protagonist și amicii lui pe de o parte și, pe de altă parte, între tatăl protagonistului, preot de meserie, și sătenii dornici a li se lumina mintea în vremurile întunecate – sau, ca să păstrăm metafora cărții, roșii – pe care le trăiau.

Aceste raționamente sunt importante în narațiune și pentru că ele conțin, practic, mesajul cărții. Îmi vin în minte, ca relevanță în contextul în care sunt incluse, schimburile de păreri din Poiana lui Iocan. Oameni cu gândire diferită și cu percepții opuse asupra realității efective, dar uniți de loc și de scop, se întâlnesc pentru a-și da cu părerea asupra aspectelor socio-economico-politice care le definesc existența la momentul dat. Asemănările însă se opresc aici. La Marin Preda, participanții erau egali social, întâlnirile erau prestabilite, iar ținta, cel puțin cea declarată, era amuzamentul, ca parte integrantă a vieții în comun. Veneau bărbații satului la ele mai ceva ca la biserică, făcând, printre altele, o politică locală ce permitea tuturor să nu clarifice nimic și lui Ilie să-și desfășoare malițiozitatea în voie, dar în același timp să se simtă bine cu toții că „au pus țara la cale”. La Mircea Cruceru, orice deliberare este ad-hoc, iar categoriile sociale diferă. Nu întotdeauna, dar în mare parte. Sigur că disecă viitorul și cei de același rang, dar cu viziuni diferite. Baza însă o reprezintă săteanul, care merge la intelectualul satului pentru a fi dumirit asupra celor ce vede cu ochii lui și nu pricepe. Aici se cuvine o precizare importantă: preotul din roman reprezintă intelectualitatea veritabilă, și nu așa-zisa intelectualitate comunistă, care s-a autodefinit astfel, batjocorind-o pe cea de drept până la a o înlocui, în cele din urmă, cu forța.

Preotul, deci, care în partea a doua a cărții trece în prim plan, duce muncă de lămurire cu săteanul, încercând a-i explica acestuia urgia ce se abate asupra lor. Dacă Ilie Moromete, șef fără patalama peste poiană, își permite să se amuze (pe sine sau pe alții) cu privire la o situație politico-economică deja stabilă, Petrică Rezeanu, șef „cu patalama”, dar lăsat fără autoritate de noul regim ateu, are doar frustranta neputință de a transmite interlocutorului ceea ce întrevede el în urgia care va să vină. Patima lui de a se împotrivi ciumei roșii este și îndreptățită, și fără leac. El prinde esența acestei ciume și o expune permanent, dar la modul ideatic, pe când țăranul caută înțelesuri profane, moduri de afectare a traiului zilnic – de aici rezultatele de regulă contradictorii ale discuțiilor. Iar când ultimul va pricepe că, dacă s-ar fi împotrivit generic (și nu singur!) la timp, n-ar mai fi avut nici problemele cotidiene apărute în răstimp, va fi prea târziu, pentru că pânza păianjenului roșu va fi acoperit deja toată curtea metaforică a celor doi, ba chiar și curțile vecine. E o pânză prin care greu se mai vede om cu om – doar indivizi sau persoane cu interese meschine.

Dincolo de marele personaj negativ al cărții, comunismul, care rulează pe fundal precum muzica într-un film mut, dar color, dincolo de diverse și episodice apariții negative, precum torționarii din închisorile politice, avem și un personaj malefic canonic: avocatul Sebastian Caramitru. Sebastian este prietenul din copilărie la care Nicolae apelează pentru a sta temporar, împreună cu Ana, la întoarcerea în țară. El însă se dovedește a fi un adevărat avocat al diavolului. Faptul e cu atât mai grav cu cât Sebastian nu se aliază ciumei roșii din credință, ca alții, ci dintr-un interes cât se poate de lumesc: o vrea musai pe Ana, de care se îndrăgostește până la obsesie. Pentru ea își vinde fără tăgadă mințile necuratului. Pentru ea va călca pe cadavre la propriu, în speranța secretă că printre ele se va afla și al lui Nicolae, pe care-l trimite, fără preget, nevinovat la închisoare.

Ana, între timp soția lui Nicolae, și Maria, mama protagonistului și implicit soția preotului, sunt iarăși figuri, deși secundare, aparte în ansamblu. Ele, aș spune fără teamă, semnifică rezistența feminină de fond, constantă în fața răului major – o îndârjire tăcută, dar perpetuă, manifestându-se în principal prin neacceptarea a ceea ce sunt silite să trăiască fără voia și, de multe ori, peste puterile lor.

Copilul celor doi, Filip, apărut în partea a doua, are și el un rol simbolic. Filip este, fără doar și poate, speranța în ziua de mâine. O zi fără roșu la orizont.

O altă temă majoră, care în comunism are rețetă bătută în cuie, este dezumanizarea. Rețeta sună astfel: se ia omul din sânul familiei în miez de noapte, sub acuze false (ori chiar fără, pentru că torționarii nu dau socoteală decât celor mai mari ca ei în funcții) și se închide într-o celulă, unde este torturat pentru a „recunoaște” ce nu a făcut, cu scopul ascuns de a-și schimba ulterior modul de gândire. Aceasta este închisoarea politică. Dar comunismul a vrut să ducă și mai departe nedreptatea existenței noțiunii de „deținut politic”: să-l tortureze pe cel ce i se împotrivește până la pragul în care cel torturat, transformat în individ cu instincte primare, să fie reprogramat în așa fel încât nu numai să accepte o ideologie străină, ci chiar să devină, la rându-i, torționar, procedând cu semenii lui așa cum s-a procedat cu el însuși. Iar tot acest sadism, toată această procedură inumană să poarte (și în carte, și în realitate…) denumirea paradoxală de „reeducare”. Dacă inumanul poate avea grade, acesta trebuie să fie cel mai de jos prag, generat, culmea, tocmai de om. Iar cartea face și mai mult la acest capitol. Ea merge și mai departe: mai poate o astfel de ființă, dezumanizată prin tortură fizică și psihică, să se întoarcă la starea de om normal? Și, dacă da, cum și în cât timp…? Cu intenție sau nu, tema este, din păcate, luată din realitate și la noi s-a numit „Experimentul Pitești”.

O scenă memorabilă – una dintre ele – din carte este cea cu musca și portretul lui Stalin. O scenă cu mare putere de evocare a atmosferei epocii: o „tovarășă” vânzătoare, apărută peste noapte în locul doamnei de până mai ieri dintr-un magazin din București, transformat și el peste măsură de mult tot peste noapte, este pusă în situația de a curăța de excrementele unei muști năbădăioase portretul lui Stalin, care trona pe peretele magazinului… Și, neîndemânatică, dar zorită în a rezolva problema „de partid”, ia la repezeală o cârpă și reușește în primă fază doar să întindă și mai mult mizeria pe sticla tabloului, până la a-l estompa de tot pe „tătuc”… Simbolismul scenei este crunt, dar pur în același timp și nu merită a fi comentat prea mult. E de ajuns a fi imaginată scena respectivă.

Sunt multe de spus, în multe feluri și din multe unghiuri pe marginea acestei cărți-manifest împotriva comunismului. Ca o considerație personală, aș mai adăuga că tomul apare pe piață într-un context socio-politic în care, sătulă de Minunata lume nouă, omenirea de pe Vechiul Continent (și, aparent, nu numai) se reîntoarce, oripilată de eșecul cu multe fețe al unei „corectitudini politice” inutile, înspre un naționalism nu rău în sine, cât prin extremele pe care tot ea, omenirea, le-a generat de-a lungul unei istorii de fiecare dată uitate, de fiecare dată repetate. De aceea consider apariția cărții salutară și o recomand oricui, ea fiind demnă de orice bibliotecă.

by

Referinţă Bibliografică

Pe o pânză de păianjen…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 iulie 2025