PREOT. DR. IOAN BUDE: CREDINȚĂ, ONOARE ȘI MISIUNE – SCURT EXTRAS DIN SPOVEDANIA UNUI „TEMPLIER”

EUGEN DORCESCU: un nume, de multă vreme devenit renume. Redutabil scriitor, poet, prozator, eseist, traducător, inegalabil editor, specialist de mâna-ntâi (doctor) în științele filologice, dar, mai cu seamă, un cetățean de înaltă onoare al Timișoarei, omagiat în scris de nu mai puțin de alți 41 de experți ai condeiului în toate genurile literare, cărora li s-au mai adăugat încă vreo 170 de autentici admiratori, toți fiindu-i alături cu inima și cuvântul, în preziua aniversării a 75 de ani de viață (17 martie 2017), când a fost lansat și binemeritatul volum omagial, excelent coordonat și redactat, chiar de sufletul lui pereche – Distinsa Doamnă Conf. Univ. Dr. Mirela-Ioana Borchin (devenită, în curând, și Dorcescu): Despre EUGEN DORCESCU, Volum Omagial 75, Editura Mirton, Timișoara, 2017, 275 p.

S-ar mai putea spune, oare, ceva, despre genialul maestru al scrisului EUGEN DORCESCU? Sigur că da! De pildă, sintetizând foarte mult, el poate fi menționat ca autor a peste 30 de lucrări, editate și reeditate în volume proprii; al câtorva cărți traduse în limba spaniolă, prezent în cca. 5 volume colective și antologii, având cel puțin 4 cărți apărute la edituri on-line, colaborator în diverse ediții critice, având apoi vreo 6 traduceri din limbile franceză și spaniolă, precum și multe alte traduceri (în reviste, din renumiți autori europeni – vreo 8 la număr). La toate acestea, se mai adaugă și superlativele referințe critice, răspândite în peste 30 de volume, precum și cele aproximativ 14 premii, diplome și titluri de onoare, ca expresie a prețuirii, de către societate, a muncii sale de o viață.

Cu toată admirația și respectul ce i le port, mă alătur și eu grăitorilor de bine ai Maestrului EUGEN DORCESCU, însă în felul meu, adică preoțește, inspirându-mă selectiv, atât din cel mai intim document redactat de și despre Domnia Sa: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Editura Mirton, Timișoara, 2020, 537 p., precum și dintr-o foarte recentă poezie a Domniei Sale (un veritabil autoportret): Templierul (datată 5 februarie 2020).

Din cei 23 de ani din viața Maestrului (1990-2013), încredințați cu amănuntul de mintea, inima și mâna Domniei Sale, magicului manuscris de taină (Jurnalul), doar 7 au fost, deocamdată, foarte atent și competent selectați, spre a vedea lumina tiparului, de către „Preaiubita lui soție/ Îngerul lui de lumină/ Doamna MIRELA-IOANA”, căreia îi și închină această dedicație, precum și respectiva operă îngrijită și admirabil redactată chiar de către Domnia Sa, pentru că nimeni, în afară de Dânsa, n-a reușit să-l înțeleagă și, totodată, să-l „decripteze” mai corect și mai exact pe acest „Cavaler” al solitudinii, pe „Templierul” Domnului Iisus Hristos, Stăpân a Cărui „Împărăție nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Citind-o pe Doamna Mirela-Ioana, aflăm (dar și credem) că Îngerul Adâncului este „un veritabil Jurnal de scriitor, în care găsești: documente de istorie contemporană (scrise fără menajamente), psihologie și filosofie, religie și artă, o operă completă, riguroasă, coezivă, bine armată” (p. 16), în care se reflectă „virilitatea, maturitatea și forța verbului” celui ce a scris-o, o operă în care el „introduce, la locul potrivit, nu doar tablourile unei înfricoșătoare agonii” a lumii prezente, „ci și ceea ce gândește el despre acest tărâm al urii și al ticăloșiei, de care se delimitează” ca și Domnul Iisus Hristos, adineaori (p.17). Și mai conchide Doamna Mirela-Ioana (definitiv și irevocabil) că Îngerul Adâncului (2020) dimpreună cu Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015) constituie opera totală, cea la care a (și) râvnit Maestrul EUGEN DORCESCU: „o operă exhaustivă, rotundă, impenetrabilă pentru comentarii, definitivă”.

În ceea ce mă privește, subscriu, zicând „Amin!”, la tot ceea ce cu atâta competență a afirmat Distinsa Doamnă, dar, în legătură cu Îngerul Adâncului, aș mai adăuga (și sunt convins că nu exagerez cu nimic) că această operă nu este numai „un veritabil Jurnal de scriitor”, ci se prezintă mai curând ca o autentică și impresionantă spovedanie.

Maestrului EUGEN DORCESCU i-a fost rânduit de Dumnezeu, chiar din ziua când a împlinit 50 de ani, să intre efectiv într-o rarisimă categorie, a acelor pământeni, pe care noi îi numim pur și simplu: „oameni aleși”. Dar aici nu e vorba de o alegere obișnuită, în baza unor criterii onorifice, sau a unor afinități deosebite, selective, ci o alegere extrem de dură, o alegere „prin impact”, neanunțată și, deci, neașteptată, șocantă, dar irezistibilă, aidoma celei a lui Noe (Facerea 6, 14-22), a lui Avraam (Facerea 12, 1-5), a lui Moise (Ieșirea 3, 7-15; 4, 10-17), sau a Sfântului Apostol Pavel (Fapte 9, 1-30). Deci, nu oricine poate avea parte de asemenea favoare! (Romani 8, 27-39).

Așa „lucrează” Dumnezeu și pedagogia Lui! De cele mai multe ori, cel ales pare a fi dărâmat, distrus și desființat ca om (precum Iov), dar numai astfel e înnoit complet, rezidit, creat din nou (cf. II Corinteni 5,17). Numai astfel devine alt om, întărit ca un viteaz ostaș al lui Hristos (cf. Efeseni 6, 11-17), ca un cavaler templier, fără pată și fără prihană, capabil oricând să conlucreze devoțional cu Dumnezeul lui, după cum Însuși Domnul o cere: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie!” (Luca 9,23).

„Lepădarea de sine” este cea dintâi (dar nu cea mai grea) condiție pe care trebuie s-o îndeplinească un om ales (un cavaler, sau un „templier”) al lui Dumnezeu = Yah Elohim = Hristos.

Cum s-a repercutat asupra Maestrului EUGEN DORCESCU acest deziderat divin ne-o spune chiar Domnia Sa: „E drept că ceea ce s-a întâmplat acum trei luni și mai bine, boala lui Oli (soția dintâi a Domniei Sale, n.n.) m-a zdrobit. Dar vindecarea ei, prin miraculosul Cuvânt al lui Dumnezeu, m-a ridicat, treptat, de la pământ și mi-a întărit gleznele. A fost, este o experiență, o încercare crucială, care mi-a revelat, odată cu infinita Lui putere și îndurare, tema unică de-acum, a scrierilor mele: RELAȚIA INDIVIDULUI UMAN CU CREATORUL SĂU… Yah Elohim mă înțelepțește astfel, mă rupe de tot ce-i perisabil și inutil. De bucuriile, de jubilațiile superficiale. Mă împiedică să uit ceea ce suntem și ce menire avem. Și asta, exact acum, la 50 de ani, la vârsta înțelepciunii… ” (p.161);

„… Nu mai pot scrie basme. M-am înstrăinat de visul copilăriei, viața socială mă plictisește, caut numai singurătatea. Dincolo de lecturile de serviciu (unele bune), nu mai pot citi nimic în afara Bibliei… Nu mai încerc nimic… Poate Cel Veșnic îmi va lumina sufletul, va lumina, pur și simplu, sufletul, tulbure acum, al uneia dintre creaturile Sale. Jertfa ce-I place e un «duh umilit» (Psalmul 50,18). El știe că sufletul meu e zdrobit. Și eu știu că o merit” (p.178);

„… Am rămas singur în fața lui Dumnezeu și, în genere, departe de oameni… O umbră sunt, o himeră, o algă în genunea mării, o incertitudine, sub singura certitudine: Yah Elohim!” (p. 254).

Apoi, a doua (și decisiva) condiție de îndeplinit, pentru un ales al lui Dumnezeu, este „luarea” (asumarea) zilnică a „crucii”. Care cruce? Misiunea la care a fost, sau este chemat el de către Creatorul său. Nu este negociabilă (Ieșirea 4, 10-17), dar nici peste puterile purtătorului (cf. I Corinteni 10,13).

Profetul Amos (3, 8) a descris, într-un mod plastic, cum stau lucrurile referitor la supunerea față de alegerea și chemarea lui Dumnezeu: „Dacă leul mugește, cine nu se va înfricoșa? Și dacă Domnul grăiește, cine nu va prooroci?” (cf. cazul lui Iona).

În ceea ce-l privește pe Maestrul DORCESCU, Dumnezeu l-a cunoscut, desigur, prin atotștiința Lui dumnezeiască, și l-a ales, ca și pe Profetul Ieremia, încă „înainte de a se fi zămislit în pântece” (Ieremia 1,5), pregătindu-l pentru împlinirea planului voii Sale, fapt de care Domnia Sa a fost tot timpul foarte conștient: „Încă de mic am dovedit o înzestrare multiplă spre matematici, spre biologie, spre latină, spre limbi moderne etc. Pe de altă parte, scrisul (literatura) n-a fost o opțiune, ci un imperativ. Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine…” (p.122). Asta până la „vârsta înțelepciunii”, după care urmează etapa decisivă, adică a purtării „crucii”, pentru care era deja perfect pregătit, așa cum însuși Maestrul mărturisește din nou: „Dumnezeu e îndelung răbdător și mult milostiv, dar e un Dumnezeu teribil. Iar misticul, îndrăgitorul, robul lui Dumnezeu, e un om puternic. Multă forță îi trebuie cuiva pentru a îndura, chiar de departe, iradiația unei asemenea energii – Persoana divină… Sunt multe probele pe care un creștin (și un poet creștin) trebuie să le treacă. Și nu ușoare, pentru o ființă lâncedă cum e omul: credința într-Un Dumnezeu nevăzut; recunoașterea, în fața Lui, în fața Treimii, a greșelilor omenești; iubirea aproapelui, indiferent ce face și cum arată; viețuirea permanentă (cvasi-permanentă) în Duh. Studiul Scripturii. Părtășia cu Biserica. Acordul între credința sa, arta sa și viața sa. Și câte altele încă! E nevoie de multă bărbăție pentru a traversa aceste probe. Mai ales că, om fiind, greșește mereu” (p. 488).

Așadar, „Cel pe Care L-a ales și L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34), pentru că „fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7), iar „darurile sunt felurite, însă același Duh… Și fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă credință…, iar altuia, feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor” (II Corinteni 12, 4-10).

Maestrul EUGEN DORCESCU a primit harisma (darul) „tălmăcirii limbilor”, prin versificarea anumitor texte sacre din Vechiul Testament. Acestea însă au fost deja stihuite în tehnica specifică poeziei religioase ebraice, după reguli stilistice străvechi, constituite din paralelisme sinonimice, antinomice și antonimice, unele în distih, iar altele în tristih, poezie concepută pentru a fi cântată, atât vocal, cât și instrumental, sau chiar în acompaniament. Maestrul a primit această specială harismă filologică, dimpreună cu o altă harismă, a muzicalității interioare, atât de necesară, spre a „tălmăci” la perfecție imnologia biblică, în general, și pe cea psalmică, în special, dintr-o limbă extrem de săracă în cuvinte și mai ales în vocale, într-o limbă europeană, extrem de vocalizată și de muzicală și cu un foarte bogat fond lexical, ca limba română. De la versificarea Psaltirii de către Mitropolitul Dosoftei și până în prezent, cu excepția unor firave încercări, nimeni n-a reușit o asemenea performanță și cred că, prea curând, nimeni nici nu va mai încerca măcar.

Așa se face că literatura română s-a îmbogățit, în mod real și substanțial, cu prețiosul volum antologic în versuri, cunoscut, de acum, sub denumirea de Biblicele lui EUGEN DORCESCU, scrieri despre care Maestrul mărturisește cu mult soare în suflet: „Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat har și putere să stihuiesc Psalmii (Tehillim), Ecclesiastul (Qoheleth) și Pildele (Mishle). Mi-am împlinit, astfel, rostul și i-am dat vieții mele sens, zbor, țel, lumină spiritualitate, conținut. Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul, Ființa Supremă, Unică, în trei ipostasuri, să vegheze cu bunăvoință asupra noastră, acum și de acum înainte!

Nu-mi imaginez cum s-ar putea trăi altfel. Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărțille Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existențial-artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, accesibil adesea, frumos uneori, insuportabil mai întotdeauna!” (p. 511).

Desigur, Maestre, că așa stau lucrurile, însă Biblia („ghidul” Domniei Voastre) ne asigură că „darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi!” (Romani 11,29).

          Drept aceea, Îl rog pe bunul Dumnezeu să nu contenească a le înnoi și înmulți, „turnându-le” în viața, în familia și în noile strădanii literare ale Domniei Voastre, încă mulți, mulți, mulți și foarte fericiți și luminoși ani, de-acum înainte!

TEMPLIERUL

                                                          de Eugen Dorcescu

Mi-am amintit cumplita „Dies Irae”,

O zi de răzbunare. O, ce zi!

Cu trup cicatrizat în bătălii,

Mă îndreptam, la trap, spre-o mănăstire.

Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,

Eu, lângă Crucea Domnului, străjer,

Am fost trecut prin sabie și fier,

De oamenii lui Filip cel Frumos.

Amurgul, cheag de sânge vinețiu,

Și soarele de spuză și de scrum

Au preluat destinul meu postum.

Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu.

Timișoara, 15 iulie 2020.

by

Referinţă Bibliografică

PREOT DR. IOAN BUDE, CREDINŢĂ, ONOARE ŞI MISIUNE – SCURT EXTRAS DIN SPOVEDANIA UNUI „TEMPLIER”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iulie 2020