FAMILIA, MAI PRESUS DE ORICE

Motto :”Familia este un factor important si de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”
(A. S. Makarenko)

„Obligația capului de familie nu constă numai în aceea de a avea pline hambarul casei și pivnița, ci mult mai mult… el trebuie să ia aminte la tot, să vadă și să observe cu cine se întovărășesc ai săi, să vegheze obiceiurile dinăuntrul și din afara casei, fiecare deprindere nesănătoasă a oricăruia din membrii familiei să o îndrepte prin îndemnuri raționale, nicidecum silnice, să dea sfaturi bune acolo unde trebuie, iar nu să ordone… de asemeni să fie la nevoie și sever, neînduplecat și aspru chiar, dar întotdeauna să aibă în gând dorința de a face bine, asigurând pacea și liniștea întregii sale familii. ”
(Leon Battista Alberti)

Încă din toamna trecută mă gândisem să scriu un articol despre un tânăr care m-a impresionat în mod plăcut, atât prin felul lui de a se descurca în viață cât și prin ceea ce a realizat până la vârsta când alții încă mai copilăresc. Pe Doru-și numele il caracterizează pentru că DOR în DEX înseamnă stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva, năzuința, dorință – l-am cunoscut când venea în casa noastră cu iubita lui, cea care avea să – i devină soție, Vali (Valentina) care lucra ca vânzătoare la un magazin din Nișcov, satul vecin, unul din cele zece sate ale comunei Vernești. Pe vremea aceea trăia și soțul meu, și cei doi tineri erau prietenii de familie ai fiicei mele. Anii au trecut, soțul meu a plecat în lumea de DINCOLO, și iată – mă la cules de păpușoi în Sturza II cu echipa surorii mele. Asta se întâmpla în toamna lui 2016.
Puțini mai sunt proprietarii de pământ care își mai cultivă moștenirea de la părinți ori bunici și culeg roadele muncii lor, căci cei mai mulți și – au băgat terenurile în asociațiile care s-au înființat la nivelul comunei, de unde așteaptă să primească toamna cota de 30%.
Sora mea și eu am fost educate de părinții nostri, mai ales de mama, în cultul muncii… nu conta că urmam niște școli, cartea era carte, iar munca fizică trebuia și ea făcută. Așa că nu ne sfiim să punem mâna pe sapă sau altă unealta când e nevoie de lucrat pământul.

De data aceasta era vorba de cules roadele muncii după o vară destul de săracă în precipitații, cum se întâmplă de câțiva ani, dar chiar și așa tot era nevoie de mai multe persoane : membri ai familiei, rude și prieteni. Dar cel mai dinamic dintre toți s-a dovedit a fi Doru, pentru că el, până se umple căruța cu care a venit – căruță cu cal avea de când stătea acasă la părinții lui-, culege împreună cu noi și cară și coșurile pline. Și mai are timp să – mi povestească și despre viața lui.
După ce a adus-o pe Vali ca noră în casa părinților lui, Florica și Gheorghe Potârniche, a luat hotărârea să plece afară, să strângă bani să – și construiască o casă pe terenul pe care – l primise de la unchiul Gigi, fratele mamei. A ajuns pe pământul Italiei la o mare fermă, unde făcea de toate și nu dormea prea multe ore pe noapte. Văzându-l patronul atât de harnic și serios, i-a acordat atâta încredere încât i-a cerut să mai cheme și alți tineri din sat la muncile sezoniere. Numai că unii dintre cei care au ajuns acolo n-au făcut o impresie prea bună, pentru că la sfârșitul săptămânii scoteau saci cu sticle goale în care fusese băutura care se scursese pe gâtlejul domniilor lor. Ei, Doru se dusese cu un scop bine stabilit: muncea și zi și noapte, fără să cheltuiască banii ce i se cuveneau, ca să trimită câți mai mulți în țară pentru materialele de construcții necesare pentru ridicarea casei.
Între timp, Vali a născut – o pe fetița lor Bety(Beatrice) pe care o creștea în casa socrilor. Nu i-a fost prea ușor să – și aștepte tânărul soț, dar așteptarea a meritat, pentru că după șase ani el s-a întors definitiv acasă. În timpul în care a muncit în Italia, venea la câteva luni acasă, dar nu stătea mult pentru că patronul avea nevoie de el. Nu conta ce muncea, bani să iasă :se scula dimineața la ora cinci, hrănea tăurașii, apoi mergea la alte munci… urca pe tractor pentru lucrările aferente viței de vie și noaptea ajungea târziu la dormitor să se odihnească câteva ceasuri.
Acum e mulțumit. La cei câțiva ani peste 30, are o familie frumoasă… între timp  Dumnezeu i-a binecuvântat și cu un fecior, are o casă făcută cu gust, cu toate utilitățile unui trai decent, iar el lucrează în același ritm. După ce vine de la serviciu, căci revenind în țară, imediat și – a căutat un loc de muncă… și l-a și găsit, nu știu cum alții nu-l găsesc, merge să presteze și alte lucrări : face un gard, pune gresie și faianță, unde este solicitat, ia calul și căruța cu plugul ori prășitoarea să lucreze vreun lot… Așa se ajunge omul! Și Dumnezeu l-a mai înzestrat și cu un aspect plăcut pe lângă minte iscusită și mâini îndemânatice.
Din discuția pe care o purtăm în timp ce rupem știuleții de pe coceni, îmi dau seama că este un familist convins pentru că vorbește cu atâta dragoste și mulțumire despre cea cu care a format familia. Pentru a contribui la bugetul familiei, Vali și – a găsit un loc de muncă, de aceea copiii au rămas o perioadă cu unchiul Gigi, când nu era niciun părinte acasă. După plecarea acestuia la cele veșnice, ajutorul a venit din partea bunicilor paterni. Într-o postare pe Facebook, ea scrie : ” Nu critica trei lucruri :SOȚIA, COPIII ȘI CASA. Soția e alegerea ta, copiii sunt sângele tău iar casa e opera ta.”

Fratele mamei lui Doru nu a fost căsătorit, așa că el l-a considerat pe nepot ca pe propriul copil și se bucura împreună cu tânăra familie la evenimentele din viața membrilor acesteia. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu Gigi. Pentru că știu că Doru și Vali îi păstrează o frumoasă amintire, le voi scrie poezia pe care i-am dedicat-o unchiului lor la înmormântare :

Când clopotu-ntr-o limbă bate,
E semn:un suflet a plecat,
Unde durere nu-i și toate
De trupul gol s-au lepădat…

Nici boal-acuma nu mai este,
De vreme ce suflare nu-i…
S-adună toți să – l prohodească,
Își amintesc de viața lui.

Când Marioar-a fost să plece
După bărbatu-i ce s-a dus
La cele veșnice, căci trupu-i
De-o cruntă boal-a fost răpus,

Gheorghiță, fiul, era tânăr,
Cum sora lui la fel era,
Dar, împreună cu bunicii,
Și – o îngropară pe mama…

Dar anii au trecut și iată – l
Pe Gigi, cum îl alintau,
Adult în casa părintească,
Prietenii îl căutau…

Și – avea destui, că – i plăcea viața,
Și multe snoave mai spunea…
Cel ce era cu el la masă
Momentele le savura…

Nu se gândea vreodat’ că viața,
Pe care – atâta o iubea,
De el s-o despărți prin boala
Ce trupu-i lent i-l măcina…

Și – a luat într-un târziu plăsuța
Și pe la doctori a ajuns…
Când pe Rozica a-ntâlnit-o,
Că n-o să scape i-a răspuns.

Și la priveghi venim cu toții…
Aducem flori și lumânări,
Privim la chipul ca de ceară,
Din viața – i spunem întâmplări.

Dacă în viața lui bucate
Pentru pomeni a pregătit,
Acum îi fac alții sarmale,
Coliva pentru împărțit…

Și drumul lui aici se-ncheie
În țintirim s-o odihni,
În groapa unde-i sunt părinții…
Și poate – n cer s-or întâlni.

Celor vii, ani mulți cu sănătate! Hristos a înviat!

Curierul zoreștean, nr. 81, aprilie 2017, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor

by

Referinţă Bibliografică

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 iunie 2022