S-a stins părintele Galeriu! A fost ca o făclie, care a ars intens, revărsând în jur lumina şi căldura, mângâind, încurajând, dând speranţe! S-a stins un mare preot, un mare predicator, un mare Duhovnic, un mare profesor. L-a plâns familia, l-au plâns enoriaşii, l-au plâns foştii săi studenţi, l-a plâns o ţară. Toţi îl cunoaştem din diverse împrejurări şi îi păstrăm un respect profund, o dragoste curată. Era ca unul drag din familiile noastre. Când aveam prilejul să-l ascultăm vorbind, predicând, fie la biserică, fie cu prilejul nenumăratelor conferinţe, pe care le ţinea prin ţară, fie cu prilejul emisiunilor de la radio sau televizor, încetam orice activitate, puneam zăbăluţă oricărui gând străin. El era ca un magnet: atrăgea toţi ochii şi toată atenţia asupra sa. Era, la un moment dat, alături de părintele Stăniloae, personalităţile cele mai credibile ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru ei îi iertai pe toţi!

Eram student la Teologie în Bucureşti, când a venit acolo ca spiritual. Această funcţie echivala cu cea de pedagog în învăţământul preuniversitar. Auzeam de dânsul că fusese preot la biserica „Sfântul Vasile” din Ploieşti şi acolo se ducea lumea puhoi, ca să-i asculte predicile. Unii ziceau că fusese luat forţat de acolo şi adus la facultate pe „linie moartă”, ca să nu mai stânjenească propaganda ateistă. Era aşa cum îl ştim cu toţii: un bătrân cu barbă şi plete bogate, cu privire blândă dar scrutătoare. Treizeci de ani l-am tot văzut după aceea şi n-am surprins vreo schimbare în înfăţişarea dumnealui.

Aveam în facultate şi un alt spiritual, părintele Ştefan Alexe. Dânsul era un om cult, format în şcolile germane, fost preot în Germania, gata oricând să te ajute dacă erai la nevoie, gata să te sfătuiască, dar necruţător cu indisciplinaţii. Pentru mulţi era o adevărata teroare: scădea notele la purtare, tăia bursele, exmatricula, chema părinţii.

Când a venit părintele Galeriu, nu ne venea a crede că un spiritual poate să fie şi altfel. Părintele Galeriu era un om cult, dar reuşea să se apropie de sufletul nostru adolescentin. Nu cred că a dat vreo sancţiune vreunui student vreodată. Cel mult, dojenea cu vorba, dar în aşa fel încât mustrarea îţi pătrundea în adâncul fiinţei şi nu o uitai poate tot restul vieţii. Mustrarea lui era ziditoare, parcă te scula din mormânt. Chiar avea o expresie pentru cei ce întârziau la rugăciune ori biserică: „- Scoală-te, Lazăre!”.

Pe dânsul îl puteai găsi oricând gata să-ţi asculte păsul, să-ţi înţeleagă durerea, necazul. Îţi citea sufletul ca pe carte, fără să-i spui o vorbă. Privea o fotografie şi-ţi vorbea minute în şir despre calităţile sau defectele persoanei respective, fără a fi văzut-o vreodată. Era un psiholog subtil, care înţelegea oamenii şi viaţa mai bine ca oricare altul. Suferea cu fiecare. Foarte rar l-am văzut bucurându-se, zâmbind. Parcă era săpat în piatră chipul său.

Citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi, din lucrările oamenilor celebri ai lumii erau ceva firesc, veneau pe buzele dumnealui cu o naturaleţe dezarmantă. Citea mult literatură teologică străină şi în predicile sale folosea materialul cules în mod magistral. Când vorbea dânsul, sâmbătă seara, la Vecernie, în special, la biserica „Sf. Ecaterina” a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, venea lumea ca la Paşti. Nu lipseau studenţii. Se dusese vestea de predicile sale şi veneau oameni de credinţă, minţi subţiri, dar şi inimi pioase să-l asculte cu aviditate. Şi aveau ce să audă!

Înainte de a predica, părintele Galeriu îngenunchea în altar, îşi rezima capul de Sfânta Masa şi se ruga să-i dea Dumnezeu cuvânt cu putere multă. Şi Dumnezeu îi dădea cu prisosinţă. Îşi începea predicile fie cu voce suavă, plecând de la istorioare simple, pe înţelesul tuturor, fie „ex abrupto”, cu voce puternică, aproape strigată, care făcea să îngheţe orice şoaptă şi orice mişcare. Vocea lui urca sprintenă până la bolţile bisericii, de multe ori până la porţile cerului, trăgând după dânsa pe cei doritori de înălţare; vocea lui cobora alteori, gravă, îngrijorată, tremurată, până în adâncurile iadului, smulgând de acolo pe cei împotmoliţi şi rătăciţi. N-am văzut apostoli decât în icoane, dar cred că părintele Galeriu era un apostol al lui Hristos rătăcit în vremurile noastre, la cumpăna de veacuri şi de milenii.

În centrul predicii sale era întotdeauna Hristos, cu Jertfa şi Învierea Sa; cuvântul lui crea, zidea şi răscumpăra. Teza sa de doctorat în teologie, Jertfă şi Răscumpărare, nu semăna cu nimic altor teze pentru obţinerea acelui grad. Părintele Galeriu trăia ceea ce scria, trăia ceea ce spunea. Fiecare cuvânt îi era ca un copil. Retrăia prin el şi avea grijă să nu-i scape oricum şi fără rost. De multe ori poetul Ioan Alexandru, alt magistral orator al Bucureştiului, era anunţat cu surle şi chimvale că vorbeşte la o anumită oră la Ateneul Român, ori la Muzeul Literaturii, dar la acea oră Ioan Alexandru se afla în biserica „Sf. Ecaterina”. Nu pleca de acolo până nu-i auzea predica părintelui Galeriu şi nu-şi reîncărca bateriile din „electricitatea”, din forţa spirituală, pe care bătrânul o răspândea şi o împărtăşea tuturor.

L-am avut profesor de Teologie Fundamentală. Acolo era magnific. Uita de noi cei din sala de curs, iar noi uitam de noi înşine. Discursul lui nu semăna cu cursurile celorlalţi profesori. Nu era didacticist, scolastic, sec, rece, distant, academic, ci dimpotrivă, Părintele Galeriu analiza aspectele profunde ale existenţei cu competenţa unui savant, dar ştia să le expună pe înţelesul tuturor cu măiestria unui orator de elită. Orice întrebare sau nedumerire a noastră putea să constituie începutul sau miezul unei noi prelegeri. Nu ştiu dacă se conducea după programe, nu ştiu dacă îşi structura cursul după metodele didactice propriu-zise; ştiu doar că abia aşteptam să vină orele dumnealui, abia aşteptam să-l auzim, să-l vedem. Ne umplea sufletul de bucurie mare, nemărturisită în cuvinte, a descoperirii, a cunoaşterii adevărului.

Poate că cei care ar fi vrut să scrie o carte de Omiletică, de Catehetică, de pastorală n-ar fi trebuit să meargă în biblioteci să consulte bibliografii de specialitate, ci ar fi trebuit să stea o vreme în preajma părintelui Galeriu, ca să cunoască „pe viu” ce înseamnă să fii preot şi predicator.

Ca preot era mare, ca om avea slăbiciunile sale. Era un om hăituit, un om cu frica intrată în oase. Puşcăria îşi lăsase amprenta adânc asupra sa. Am constatat aceasta, în momentul în care i-am spus că am auzit vorbindu-se la radio „Europa liberă” de inginerul Galeriu, care fugise în străinătate. L-am întrebat dacă nu cumva este fiul său. A tresărit înfricoşat, s-a speriat de-a binelea, a ezitat puţin, apoi a răspuns evaziv, diplomatic:

„-Neamul românesc e mare, copile! Sunt mulţi cu numele acesta în Țara Românească!”

Dacă până atunci îi fusesem ucenic apropiat, de atunci simţeam că mă ţine oarecum la distanţă.

După Revoluţie l-am văzut vorbind, asemenea părintelui Stăniloae, în balconul Universităţii cu prilejul istoricei adunări a „golanilor”. Mulţimea îl asculta înfrigurată şi-şi zămislea în suflet speranţa unor vremuri noi.

Deşi vârsta îşi spunea în mod evident cuvântul, nu pregeta să călătorească prin ţară, acolo unde era chemat, să vorbească mulţimilor, asemenea Sfinţilor Apostoli de altădată.

Se spune că într-o zi călătorea cu trenul spre Timișoara. În compartimentul în care se afla dânsul a urcat o doamnă oarecare. Când l-a văzut îmbrăcat preot, cucoana a început să toace ca o meliță tot ceea ce învățase pe la ,,Ștefan Gheorghiu” sau la vreo școală de partid cu privire la rolul muncii. Mereu repeta cu obstinație: ,,Munca l-a creat pe om!” ,,Dacă n-ar fi muncit, omul ar fi și azi animal!” Părintele Galeriu a tăcut, lăsând-o să-și termine ,,muniția”. Când ea  s-a oprit, socotind că l-a făcut zob pe ,,popa” din fața ei, Părintele Galeriu a replicat calm: ,,-Și boul a muncit, cucoană, de milioane de ani și tot bou este!” Femeia a rămas fără grai. Nu se așteptase la așa afirmație. Până la Timișoara s-a așternut liniștea în compartiment. Pe peron, Părintele se îndrepta spre ieșire. Cineva l-a prins de mână. S-a întors. Era femeia ,,filozoafă” din compartiment. Cu glas sfios i-a spus: ,,-Vă rog să mă iertați, părinte!” ,,- Dumnezeu să te ierte! Să mergi să te spovedești!” A făcut semnul binecuvântării asupra ei și a plecat mai departe. Acesta era Părintele Galeriu!

S-a sfârşit după o grea suferinţă fizică şi a plecat în împărăţia Celui Mare şi Veşnic, pe Care L-a iubit şi L-a slujit cu credinţă toată viaţa!

Dumnezeu să te ierte, iubite părinte!^[1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: PĂRINTELE GALERIU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 noiembrie 2022