Nu l-am întâlnit niciodată faţă către faţă. Nu am vorbit cu dânsul, dar i-am auzit glasul de nenumărate ori la radio, l-am văzut la televizor. Zeci de ani am corespondat cu dânsul. Poate că scrisorile noastre au depăşit demult numărul de o sută. Eram pe aceeaşi lungime de undă şi aveam ce să ne spunem. Nu se ruşina să corespondeze cu un preot, cu un popă de ţară. Fie că se afla în Bucureşti, profesor titular la Universitate, fie că preda la Sorbona, scria la Bârda. Uneori scrisorile sale aveau multe pagini, alteori ele erau însemnări pe colţuri de ziare în care se aflau articole ale sale. Îmi trimitea ilustrate de pe unde îl duceau paşii, parcă ar fi vrut să împărtăşească şi altuia bucuria de a admira un peisaj, o operă de artă.
Îi trimiteam întotdeauna câte ceva din ceea ce publicam, îmi trimitea de ale sale. Vorbea foarte respectuos, fără infatuare, fără pic de orgoliu. Scrisorile mă încurajau să scriu, să public. Pomenea mereu citate din Eminescu şi din alţi corifei ai spiritului românesc şi universal privitoare la importanţa culturii în viaţa unui popor, a unui om. Numai profesorul I.C. Chiţimia mai era atât de generos, ori profesorul preot Petru Rezuş. Numai dânşii ştiau să îndemne, să încurajeze, să orienteze. Catedra pentru ei nu era numai la facultate, ci şi acasă la masa de scris. Sala de curs nu era numai acolo, ci toată naţia românească putea participa la cursurile lor. Prin scrisori, prin orice mijloace, ei propoveduiau cultura, îndemnau spre orizonturi înalte pe oricine avea vreme şi plăcere să-i asculte.
Făcea parte din generaţia marilor dascăli ai Şcolii româneşti, dintre dascălii aceia, care şi-au înţeles profesia ca pe o misiune, ca pe un apostolat, ci nu doar ca pe o sursă de câştig. Fără îndoială că mai sunt şi alţi asemenea dascăli ai Şcolii româneşti, dar prea puţini mai cunosc!
Profesorul Gheorghe Bulgăr ştia să se bucure de realizările cât de modeste ale celui mai umil dinte prietenii săi. Ştia să-şi prezinte lucrările savante cu modestie, fără să umilească, fără să-l facă pe interlocutor să se simtă rău. Era un veritabil om de cultură!
De nenumărate ori mi-a scris să-l vizitez, când ajung în Bucureşti, dar, din păcate, niciodată n-am făcut-o! Am avut impresia de fiecare dată că mai este vreme pentru aceasta, că altele sunt urgenţele de rezolvat în puţinul timp ce-l aveam la dispoziţie. În ultima scrisoare mi-a scris că merge la operaţie şi că-i este frică. Mă ruga să mă rog pentru el şi pentru familia lui! Îmi trimitea şi un pomelnic! Scrisoarea a fost ca un testament, căci a fost ultima. I-am mai scris, dar răspunsul a fost tăcerea…
Şcoala românească a pierdut un mare slujitor. A pierdut un profesor, care a socotit catedra ca un prestol, iar lecţia ca pe o adevărată Liturghie, un slujitor care şi-a făcut cu cinste şi dăruire misiunea, şi-a înmulţit talantul ce i-a fost dat de Părintele Luminilor.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Domnule Profesor![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda