Am aflat zilele acestea, cu multă părere de rău, că s-a stins cel ce mi-a fost profesor în seminar, Vasile Prescure. Mi-a predat de-a lungul anilor Catehismul, Dogmatica, Filozofia, Psihologia și Logica.
Era originar de undeva din părțile Făgărașilor, satul Boholț. Era necăsătorit, la vârsta de 40-45 ani. Când îl vedeai, credeai că este întruchiparea lui Domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Era foarte grijuliu față de aspectul lui exterior, de haine, încălțăminte, față, păr. Nu era vorba de eleganță, ci de o curățenie și ordine duse până la extreme. Pantofii îi erau întotdeauna lustruiți, oglindă, hainele curate, călcate, nu neapărat noi. Umbla proaspăt bărbierit, tuns scurt, pieptănat, cu părul dat pe spate. Mâinile și le ținea mereu la piept, parcă la o permanentă rugăciune. Călca grijuliu, ca o pisicuță pe un teren murdar, ferindu-se să nu-și păteze lăbuțele. Era nelipsit de la slujbe. Ședea în picioare tot timpul slujbei, cu capul plecat și mâinile adunate la piept, doar din când în când își ridica privirea, când se auzea vreun zgomot sau vreo șoaptă. Nu l-am auzit citind rugăciuni sau cântând la strană.
La clasă își dădea splendoarea sa. Ne dicta lecțiile, fiindcă nu aveam manuale. Notițele sale erau judicios întocmite, pe calapodul lecțiilor model, cu multe informații bine structurate. Era mulțumit și dădea note mari, dacă îi reproduceai textul predat. Nu încuraja prea mult gândirea elevului, ci mai mult memoria, socotind că suntem la vârsta acumulărilor.
De îndată ce-i mai rămânea timp din ora de curs, ori în zilele când era de serviciu pe școală, ori în cazul în care lipsea un alt profesor și dânsul fiind liber în ora aceea venea să-l înlocuiască, ne ținea meditații. Ne vorbea de lecturile sale, de cărțile românești și străine, pe care le citise în ultima vreme, de articolele din revistele teologice. Avea un fel al său de a capta atenția și-l ascultau chiar și cei mai puțin interesați de problemele respective. În orele acelea de meditații ne cerea să-i punem întrebări și fiecare răspuns devenea un curs, o lecție de amploare, o revărsare a prea plinului său sufletesc și intelectual. Filozofia și istoria filozofiei erau temele lui preferate. Niciodată, însă, nu ne-a vorbit despre marxism, despre materialismul istoric și dialectic. Când vreunul care făcuse și liceul îl ruga să ne facă o comparație între aceste sisteme și religie, sau, pur și simplu, să ne vorbească despre ele, spunea șoptit, ridicând degetul arătător spre cer:
,, – Toate la timpul potrivit! Acum încă nu a sosit vremea să vorbim despre ele!”
Peste mulți ani de la absolvirea seminarului, după 1989, l-am întrebat de ce evita să ne vorbească despre aceste subiecte. A răspuns fără ezitare:
,, – De frică, măi, copii! Până seara aș fi fost arestat. Credeți că noi nu eram conștienți, că printre voi se află și turnători?”
Din meditațiile ținute de Domnul Profesor Vasile Prescure, ,,nea Vasile”, cum îi spuneam noi, elevii, am învățat mai multă teologie, filozofie, logică și psihologie decât în toate școlile prin care am trecut. Când am văzut, mai târziu, cursuri de psihologie, de logică sau de filozofie, am rămas uimit. Cât de frumoase și ușor de însușit erau domeniile acestea sub îndrumarea profesorului meu și cât de încurcate, de savante și de neînțeles erau în acele cursuri. Nu numai despre aceste domenii ne vorbea Profesorul, ci despre viață, despre familie, despre dragoste. A fost ca o binecuvântare pentru elevii seminarului, fiindcă ne-a descoperit frumusețile Teologiei mai mult decât oricare alt profesor și ne-a făcut să iubim Preoția. Spusele lui erau legate de faptele sale, de viața sa, ci nu erau doar vorbe în vânt.
Domnul Prescure era de o probitate morală rară. Nu i-ar fi putut nimeni reproșa ceva în această privință. Un coleg al meu își făcea socotelile către sfârșitul anului: ,,Lui nea Ilie i-a dus mamița un miel de Paști, lui Calu o damigeană de țuică, cu nea Nicu a vorbit unchiu-meu, directorul de la bancă, numai de nea Vasile nu se poate apropia nimeni. La el trebuie să învăț!” Și în ultimele 2-3 luni ale anului școlar colegul meu învăța numai la obiectele predate de Domnul Prescure. La examenele de sfârșit de an, la aceste obiecte lua, cu chiu cu vai, notă de trecere, iar la celelalte lua 7-8. De! Inspirația!
Domnul Profesor Prescure era zgârcit la scris. Făcuse masteratul în Teologie, apoi, dezamăgit, întrerupsese studiile. Spunea că nu găsea în acele forme de învățământ sâmburele Teologiei. Abia după 1989 și-a mai dat drumul în presă și a devenit unul dintre cei mai căutați autori teologi. A avut peste o mie de elevi, care au devenit preoți. În 1978 a fost hirotonit diacon la seminar, apoi în 1981 a fost tuns în monahism la Mânăstirea Lainici, iar în 1984 devine arhimandrit. După pensionarea de la seminar a devenit stareț la Mânăstirea Sadova, unde a rămas 17 ani, iar din 2010 s-a retras la Mânăstirea Prislop. Îl cunoscuse încă din copilărie pe Părintele Arsenie Boca, se spovedise adesea la dânsul și acum voia să fie cât mai aproape de el. A scris și o carte despre viața și opera Sfântului Ardealului.
S-a stins în toamna târzie al lui 2015 și a fost înmormântat lângă Părintele Arsenie, așa cum își dorise toată viața ca să-i fie cât mai aproape.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Vasile![1]
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..