Icoana în lumea de astăzi

Deși se tipăresc nenumărate studii și se multiplică icoane în mii de exemplare, paradoxal, multe dintre bisericile noastre sunt încărcate de kitsch-uri, de icoane necanonice și de tablouri de cel mai îndoielnic gust. Acest fapt trădează o superficială cunoaștere a valorilor ortodoxe autentice, dar mai ales o neînțelegere a faptului că imaginea și cuvântul au în cult o importanță egală în vestirea Evangheliei.

Mergând pe urmele Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, se nasc următoarele întrebări retorice: Cu ce fel de imagini ne hrănim? Reflectă ele credința noastră, Crezul pe care îl mărturisim? Au ele o valoare sacramentală? Prefigurează ele Împărăția ce va să fie? Din nefericire, sunt prea multe imagini decadente, uneori caricaturale, care invadează încă multe biserici ortodoxe, semn, în același timp, ale unei pierderi a curăției credinței și a multiplelor influențe venite din arta occidentală, începând cu secolul al XVII-lea. Cum să poată fi combătute ereziile conceptuale, de vreme ce se ignoră ereziile vizuale ce pot fi vehiculate prin imagini? Câte dintre pseudoicoanele abundentei producții, actuale sau mai vechi, nu se dovedesc a fi „artă pentru artă”, câte nu se îndepărtează de Tradiție, denaturate fiind de impulsurile imaginației? Chiar dacă formele sunt prezente, trupurile rămân naturaliste, modelate din carne și oase, fără adevăratul proces de spiritualizare[1].

Începând chiar din secolul al XV-lea, când lumea bizantină a suferit influența Umanismului, care se dezvolta în Occident, și tot mai mult în secolele următoare, în care lumea greacă și cea slavă au fost influențate din ce în ce mai evident de arta occidentală, au apărut în sânul țărilor ortodoxe ceea ce un sinod moscovit din secolul al XVII-lea, întrunit pentru a se pronunța pe această temă, a numit aceste icoane „vane și deșarte”. Expresia se referă la icoanele care nu sunt conforme cu canoanele tradiționale ale Bisericii Ortodoxe – canoane privitoare atât la conținutul dogmatic al icoanei, cât și la modul ei specific de reprezentare.

Se pot distinge trei categorii de „false icoane”:

1. Icoanele în care modul de reprezentare nu este canonic, fie nu respectă tehnicile și materialele tradiționale ale iconografiei, fie adoptă un mod de reprezentare care nu este conform cu Tradiția în ce privește înfățișarea trupurilor, a chipurilor, a luminii;
2. Icoanele care, prin modul de reprezentare a persoanelor sau a evenimentelor, inspirate de naturalism sau de realism, nu mai exprimă așa cum se cuvine caracterul îndumnezeit al celor reprezentați, denaturează starea lor duhovnicească și se știrbește calitatea icoanelor de a fi mijlocitoare între lumea de aici și Împărăția cerească, între credincios și sfinți, între om și Dumnezeu;
3. Icoanele ale căror suport material, tehnică și forme picturale sunt corecte din punct de vedere iconografic, dar conținutul sau compoziția lor nu sunt canonice.

Dat fiind rolul pedagogic al icoanelor, ca unele care ilustrează dogma, dar și de călăuze sau învățătoare ale vieții celei duhovnicești, și mijlocitoare între rugător și Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții la care se roagă, „falsele icoane” au o înrâurire dăunătoare asupra celor care se închină în fața lor, fără să știe că nu sunt zugrăvite după toate canoanele. De fapt, ele sunt expresia unei alterări a credinței ortodoxe pe planul dogmei, al spiritualității și uneori al eclesiologiei; ele transmit această credință alterată celor care le privesc sau, mai rău, se folosesc de ele la rugăciune.

Este important, așadar, pentru credincioșii ortodocși, chiar și pentru unii preoți, lipsiți de o cultură teologică în această privință, să se deprindă a deosebi o icoană autentică de una „falsă”.

Un caz tipic de „falsă icoană”, poate cel mai cunoscut și mai răspândit în bisericile ortodoxe din România, este cel al unei icoane a Sfintei Treimi denumită „Treimea nou-testamentară” sau „Synthronon”, unde Tatăl și Fiul sunt reprezentați alături, șezând pe tron, avându-L între Ei pe Duhul Sfânt, în chip de porumbel.

Dintre cele trei Persoane dumnezeiești, numai cea a Fiului poate fi reprezentată; și aceasta numai după trup, după firea umană pe care Și-a asumat-o, iar nu după însăși dumnezeirea Sa. „Sinodul Celor 100 de capete” (Stoglav), care a trebuit să ia poziție față de acest tip de icoane trinitare, decretează: „nu înfățișați dumnezeirea, măsluind adevărul, căci ea nu poate fi văzută”.

De aceea, pe bună dreptate, Leonid Uspenski afirma că aceste icoane noi introduc antropomorfismul în sânul Treimii, nu doar pentru că ele Îl înfățișează pe Tatăl cu o natură omenească, pe care El nu a avut-o nicicând, dar și pentru că Îl reprezintă pe Fiul, în omenitatea Sa, într-un context necuvenit.

Totodată, această icoană ilustrează doctrina catolică „Filioque”, conform căreia Sfântul Duh purcede din Tatăl și din Fiul. Icoana canonică a Sfintei Treimi este aceea a Sfântului Cuvios Andrei Rubliov, cea în care cei Trei Îngeri stau în jurul unei mese.

Alte icoane „false”, care denaturează adevărul dogmatic, ar mai fi: icoana Înțelepciunii dumnezeiești, „Ochiul lui Dumnezeu – cel a toate văzător”, icoana Dreptului Iosif și a Sfintei Familii[2].

Nici Biserica Ortodoxă Romană nu a fost ocolită de acest val al „occidentalizării” și, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au apărut schimbări majore, când pictori formați în spiritul școlilor occidentale – Gheorghe Tattarescu, N. Stoenescu, Constantin Lecca, la care s-a adăugat și Nicolae Grigorescu – au împodobit cu tablouri religioase nenumărate biserici: Mănăstirea „Toți Sfinții”-Antim, Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou, Biserica „Sfânta Ecaterina”, mănăstirile Ghighiu, Zamfira și Agapia.

Talentul lor de necontestat, în special cel a lui Grigorescu, au transformat bisericile respective în adevărate muzee în care ochiul se delectează cu armonia compozițională și cromatică, dar sufletul nu mai găsește duhul trăirii ortodoxe, abandonat undeva pe drum, la răscrucea dintre spiritualitatea răsăriteană și cea apuseană.

Având în vedere aceste încercări prin care trecea Biserica Ortodoxă Română, s-a întrunit chiar și un sinod care a avut ca temă tocmai această invazie a tablourilor religioase în Biserică. În urma discuțiilor, s-au luat decizii stricte, printre care enumerăm:

1. Preasfințiții Episcopi să supravegheze ca pictura și ornamentele care se vor introduce în biserici să fie conform stilului bizantin;
2. Să pună îndatorire preoților și epitropilor tuturor bisericilor ca, înainte de a se contracta zugrăvirea unei biserici, să se prezinte la Episcopie cu modelele de zugrăveală;
3. Să oblige pe preoți de a nu primi în biserici spre sfințire decât numai icoane zugrăvite în duhul ortodox;
4. Abaterile de la dispozițiunile de mai sus vor atrage pentru preoți caterisirea și pentru epitropi destituirea și darea lor în judecată, spre a despăgubi parohia.

Nu măsurile disciplinare pot rezolva o problemă mântuitoare, nu litera, ci Duhul, căci numai Acesta dă viață. Iar viața pe care El o dă este veșnică, asemenea timpului care, în icoană, se dilată spre veșnicie. Căci nicio poruncă, decret sau interdicție nu îl pot opri pe artist să se manifeste în vreun fel sau altul, afară numai de porunca iubirii. Dacă iubirea de Dumnezeu lipsește, dacă nu lucrează în sufletul iconarului, atunci nicio măsură coercitivă sau punitivă din lume nu îl poate împiedica să antropomorfizeze excesiv reprezentările iconografice.

Pr. Mihail Săpunaru

Parohia „Sfântul Dumitru” – Adjud

Protoieria Panciu

by

Referinţă Bibliografică

pr. MIHAIL SĂPUNARU: Icoana în lumea de astăzi/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 ianuarie 2022