Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ştefan Dumitrescu este un autor prolific (aproximativ 30 de lucrări ştiinţifice şi, mai ales, literare), cultivând cu succes genuri diferite, de la poezie la proză, teatru, roman, eseu, valoarea fiindu-i recunoscută prin premiile obţinute de-a lungul timpului.

După Delirul, vol.II şi Dostoievschi s-a sinucis la Bucureşti, apar în 2014 două romane deosebite, Marea dragoste şi Prea adânc m-ai rănit, femeie!, având ca temă iubirea. Al doilea, aşa cum rezultă şi din titlu, este axat pe relaţia bărbat-femeie, privită, din diferite puncte de vedere,  antropologic-existenţial.

Roman masiv (421 p., cu litere mărunte), având copertele exterioare color, prima inspirat realizată de Leo Orman, cu reproducerea celebrului tablou „Iosif şi soţia lui Potifar” al lui Urbina, prin care se valorifică o trimitere din text la cunoscuta legendă, sugerându-i lectorului, chiar de la primul contact, vizual, aspecte din problematica şi mesajul lucrării.

Cartea este un roman complex, profund, grav şi trist despre iubire, artă şi destinul uman, în esenţă.

Temao constituie iubirea văzută ca o condiţie a fericirii omului, dar şi a fiinţării lui în sănătate fizică şi psihică.

Complexitatea romanului e dată de problematica bogată şi realizarea artistică meritorie.

Intriga şi subiectulsunt construite pe motivul universal al iubirii interzise şi, de aici, tragismul situaţiilor. Autorul aduce elemente noi faţă de alte creaţii cu aceeaşi problematică. Dacă în piesa Suflete tari  a lui Camil Petrescu diferenţa de castă determină o astfel de iubire, în romanele lui (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul Lui Procust)  drama este provocată de diferenţa între bărbat şi femeie privind idealul în iubire; În Romeo şi Julieta a lui Shakespeare, iubirea interzisă este  determinată de sentimentul de duşmănie între cele două familii, Montague şi Capulet, cărora le aparţin cei doi tineri. În romanul în discuţie, iubirea interzisă este determinată de principiile morale ale bărbatului, care refuză, cel puţin iniţial, a fi amantul unei femei măritate, sau din respect pentru părintele fetei în casa căruia a fost primit şi lucrează ori din considerente religioase şi credinţă.

Din text, se desprinde o idee fundamentală, ideea-mesaj, şi anume că relaţia dintre bărbat şi femeie trebuie să se bazeze pe credinţă, demnitate şi sacrificiu în iubire.

Dragostea, surprinsă în multiple ipostaze, de la condiţia ei ideală, pură, sfântă, divină până la erosul senzual, carnal, este un fel de „boală cosmică”. Aşa o defineşte personajul Atanaisa: „Dragostea e o boală cosmică, ceva care ţine de cosmos, nu ştiu cum să spun. E în toată atmosfera, în aer, peste tot. Ţi se îmbolnăveşte tot trupul, toată citoplasma ca un ocean până în străfundul lui. Şi acest ocean din tine începe să iasă în afară, sub forma sufletului.  Sufletul dă peste marginile fiinţei şi se varsă în cosmos, în marele cosmos dacă vrei. Şi tu chiar simţi acest lucru, că fiinţa ta umple tot cosmosul.” (p.118)

Se pot desprinde în roman trei nivele de semnificaţie: planul real al firului epic, planul mitico-simbolic şi planul meditativ, intelectual-filozofic.

În planul real, subiectul ne propune, în cadrul naţional, în două secvenţe temporale diferite, tribulaţiile intelectualului în faţa iubirii, intelectualul problematizat şi problematizând. Într-un oraş de provincie, capitală de regiune, tânărul şi talentatul profesor de muzică Vicenţiu Alexandru,sosit aici în 1962, se îndrăgosteşte de mama unei fetiţe căreia îi predă pianul, Atanaisa Gomoiu, frumoasa soţie a unui personaj important din conducerea regiunii. Dacă muzicianul ezită mult timp să dea curs relaţiei, femeia se abandonează total sentimentului, trecând peste orice oprelişti. La un moment dat, fără a i se da eroului nicio explicaţie şi nici lectorul nu poate deduce adevărata cauză, putând doar emite diferite supoziţii, Atanaisa îl acuză că este un „ticălos”, un „arivist ordinar”, este reclamat la Miliţie că a furat din casă nişte bijuterii şi că a denigrat clasa muncitoare şi este arestat. Deşi eliberat după două săptămâni cu condiţia de a nu se mai întoarce niciodată în oraş, Vincenţiu este distrus sufleteşte şi pleacă spre Bucureşti, oraşul studenţiei sale.

Un episod de trecere ne întoarce în 1938 în localitatea Comana de lângă Târgovişte, unde doi ţărani, tatăl şi fiul, Nicolae şi Vasile Otcoman, sunt conduşi în noapte de un lup miraculos lângă trunchiul unui stejar uriaş, unde sapă el întâi cu ghiarele, apoi şi ei, unde  găsesc o oală cu galbeni şi un schelet la cingătoarea căruia era o călimară de argint, amănunt care-l face pe bătrân să-şi reamintească povestea stranie a unui stămoş de-al lor, Iorgu Otcomneanul, pisalnic, dispărut fără urmă.

Un nou salt în timp. Aproximativ într-o treime de roman se prezintă povestea acestui Iorgu pisalnic din vremea fanariotă, de pe la 1780,  pe carei-o relatese bătrânul pe drumul de întoacere spre sat fiului, şi aici un element interesant de tehnică narativă, povestitorul nemaifiind, însă, Vasile Otcoman, ci un narator extradiegetic. Barbu Coman îşi dă isteţul fiu mai  mic, Iorgu, la şcoală la Târgovişte şi la Bucureşti, apoi acesta ajungând la Constantinopol în slujba unui bancher grec, Ionopoulos, a cărui fiică, Vicenţia, pentru că tatăl voia să o dea după un bogat bancher italian şi refuzase să o mărite cu frumosul Iorgu, de care, fără ştirea lui, era îndrăgostită, se sinucide, aruncându-se în mare. Aflând acestea, Iorgu, după luni de rugăciuni la Muntele Athos, se întoarce la Bucureşti în slujba domnitorului Nicolae Mavrogheni (1786). Devine apoi socotitor la Mănăstirea din Deal de călugări şi la Mănăstirrea din Vale de călugăriţe, unde stariţa Amfilonia se îndrăgosteşte de frumosul pisalnic, dezvăluindu-i tânărului iubirea şi propunându-i căsătoria, dar Iorgu refuză încălcarea credinţei şi a legământului făcut de stariţă de a se dedica lui Isus şi părăseşte slujba. Ajunge pisalnic la postelnicul Nicolae Râmniceanu din Răcoreşti, a cărui tânără şi frumoasă soţie, Marghioliţa, se îndrăgosteşte de el. Tânărul, considerând că ar fi un act de nerecunoştinţă faţă de boierul care-l primise şi-i acordase o mare încredere, refuză multă vreme o relaţie intimă, dar este, până la urmă, sedus, abandonându-se iubirii ei pătimaşe. Pentru a fi sigură că nu pleacă, postelniceasa îi propune soţului să-l însoare pe Iorgu, cu frumoasa Irina, fiica unui boier vecin şi prieten, Vasile Pârşcoveanu, ei fiind naşii tinerilor. După căsătorie, Iorgu refuză continuarea relaţiei sexuale cu Marghioliţa, afirmând că ei acum sunt naşă şi fin, şi ar fi un păcat de neiertat şi vor fi pedepsiţi dacă nu respectă tradiţia, dar femeia, într-un acces de furie, îl înjunghie mortal. O slujnică credincioasă ia iniţiativa şi, ajutată de postelniceasa cu minţile aproape pierdute, îl îngroapă lângă un stejar bătrân, punându-i pe piept o oală cu galbeni şi călimara de argint la brâu, lansând apoi zvonul că ar fi fugit la Braşov, pierzându-i-se urma pentru totdeauna.

După această incursiune în trecut, cititorul este adus în prezentul deceniului şapte al secolului XX, acţiunea continuând cu viaţa muzicianului  Vicenţiu Alexandru în mediul artistic al Bucureştiului epocii. Sunt aduse în faţa cititorului uneori şi fugitiv detalii şi             informaţii despre scriitori ca N. Stănescu, Gh. Tomozei, N. Velea, M. Preda, Eug. Barbu, regizori ca Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, pictori ca Ana Calafeteanu sau muzicieni ca Gheoghe Dima şi Paul Stoica, dirijor al Orchestrei Radio, sau Ibrăiloiu. Cu o inspiraţie uluitoare  compune mai multe opere, între care şi Simfonia Astrală, apreciată în străinătate, prin Germania, Italia, unde e considerat unul din cei mai mari compozitori europeni contemporani. Arthur Rubinstein afirmase chiar că este „un înnoitor al limbajului polifonic”. Are posibilitatea unor noi experienţe erotice, dar eroul nu mai poate răspunde cu aceleaşi sentimente nici iubirii pictoriţei Ana, nici a doctoriţei Adela, îndrăgostite de el. Adela îi spune la un moment dat: „Nu-i aşa că tu nu eşti om, Vic? E ceva nepământesc în tine, ceva de piatră, şi dumnezeiesc. Când vei muri te vei întoarce în lumea ta uranică. Eşti un trimis.” (p. 382) Chiar muzicianul gândeşte despre sine că e un trimis, un iniţiat: „Venise să cânte frumuseţea şi bogăţia de basme a sentimentului tragic de a fi om.” (p. 383)

Doctoriţa Adela, care îi veghease ultimele clipe ale genialului muzician, bolnav de leucemie, consideră că lovitura primită de la Athanaisa a pătruns până în subconştientul lui şi l-a doborât nu numai psihic, ci şi biologic: „În fond tot ce a creat după ce  a venit la Bucureşti nu e altceva decât geamătul lui după cutremurul existenţial, după şocul psihologic suferit, din care nu şi-a mai putut reveni. De aceea muzica lui e ceea ce se cheamă un ţipăt frânt, o melopee orfică, ceva nespus de trist şi de măreţ totodată.” (p. 400)

Al doilea nivel de semnificaţie este cel mitic, autorul apelând deseori la mituri biblice şi universale, precum cel al lui Iosif şi soţia lui Potifar, al lui Irod, al lui Adam şi Eva, al Dalilei, al lui Faust, Sisif, Orfeu ş.a.  Prozatorul va folosi mitul pentru a sublinia sau a ilustra o situaţie, ca în momentul în care eroul, eliberat din arestul Miliţiei şi alungat din oraş, caută o explicaţie a ruperii pe neaşteptate a relaţiei lor de către Atanaisa: „Îi veni în minte legenda femeii lui Potifar din Biblie, condamnată de două mii de ani încoace de istorie. Pentru că nu reşise să-l atragă în cursă pe Iosif, să şi-l facă amant, şi să se bucure de toate darurile lui, îl pârâse bărbatului ei, cum că el, tânărul Iosif, ar fi fost cel care ar fi încercat s-o seducă, să-i necinsteească gospodăria şi casa bărbatului ei.” (p. 159)

Sunt folosite miturile naţionale al Meşterului Manole, al ciobănaşului mioritic, al zburătorului, ielelor, strigoiului, ştimelor, al lupului animal-totemic etc.

Uneori,  autorul coboară în istorie până în epoca dacilor, vorbindu-se de credinţa acestora în nemurire, de Zamolse sau Deceneu. La un moment dat chiar, la Biserica de sub Munte, unde se află îngropaţi cei doi sacerdoţi daci, sunt invitaţi de către fosta stariţă Amfilonia, devenită împărăteasa pădurii, să meargă pentru a găsi mântuire, cei doi amanţi, Iorgu şi Marghioliţa.

În al treilea rând, ca roman modern de factură intelectuală, textul are un plan meditativ dezvoltat. Am zice că acesta este, de altfel, nivelul fundamental al cărţii, iar faptele şi personajele, epicul, ca şi miticul, nu sunt decât mijloace pentru a răspunde unor numeroase probleme şi întrebări existenţiale despre viaţă, om, popor, destin, iubire, creaţie, muzică, moarte ş.a. Pentru a explica esenţa fiinţei se vorbeşte, de pildă, despre „ceea ce s-ar numi filozofia omului. Ceea ce era filozofie pură i se părea aridă, uscată.. Dostoievski sau Unamuno sunt o delectare pentru spirit. Kant chiar atunci când vorbeşte despre artă este uscat, trebuie tu să faci efortul  să-l asimilezi. Pe când eseistica lui Ortega y Gaset, sau marea eseistică despre ideal, despre raporturile dintre valori din marele roman, care este Don Quijote, meditaţia pe marginea eonului romanului lui Cervantes, veneau spre el, structurile sufletului său le absorbeau, erau însetate de lumina aceea umedă şi înmiresmată, albastră de atâta adâncime.” (p. 343)   Altădată, se statuează specificul destinului poporului nostru în istorie, cum o face Puiu Răceanu într-o discuţie cu protagonistul: „Indiferent că suntem scriitori, muzicieni, pictori, arhitecţi, noi suntem organul simţirii, al vorbirii, al exprimării stărilor sufleteşti ale unui popor, şi noi suntem un popor bătrân şi bogat sufleteşte,dragul meu! Nu suntem orice popor acolo! Sutem aici de la începutul neoliticului, de mii de ani sevele s-au tot sedimentat în noi. Urla sevele în noi să iasă la suprafaţă, îţi dai seama ce presiune…O naţiune dacă vrea să reziste în timp trebuie să pună întâi şi întâi accentul pe cultură, pe dezvoltarea spiritualităţii, bătrâne. Grecii n-au dispărut din istorie pentru că au avut o cultură mare, au dat genii, multe genii, pe o bucată de pământ cât Dobrogea noastră. Or noi, românii suntem aşezaţi între civilizaţii, între cea orientală şi cea occidentală, chiar în locul unde loveşte berbecele lemnul porţii. Noi n-avem voie să fim mici şi să nu ne dezvoltăm, că pierim, noi trebuie să creştem ca voinicul din poveste…” (p. 323) Interesant este ce gândeşte muzicianul Vicenţiu despre condiţia artistului în genere: „Artistul ne e decât un ocnaş care mai iese din când în când la suprafaţă, a cărui singură iluzie este urcuşul. Credem că urcând ne salvăm şi de fapt  ne afundăm şi mai adânc în spaţii şi în orizonturi necunoscute.” (p. 375)  Sau se discută noi teorii în creaţia artistică, cum ar fi „obiectualismul”: „Cred (susţine eroul) că obiectualismul este de extracţie plastică. Gândeşte-te la Dărăscu sau la Ştefan Dimitrescu. La ei obiectele, realitatea sunt grele, au o masă densă în ele,au multă substanţă, aproape că se scufundă de atăta masă câtă conţin. Volumul este senzorial, parcă l-ai simţi în palmă.Realitatea este primară, extrem de prezentă, grea. Obiectualismul este opus simbolismului, liricului, metafizicului, evanescentului. La lucrul aceste m-am gândit în ultimul an, că s.ar putea scrie o muzică obiectuală, o muzică grea de sens, de substanţă, cu sunete mustind de apa primordială, de masă multă, puternică, fertilă. Obiectualismul este legat  direct de rădăcina lucrurilor, a existenţei şi de fertilitate. De greutatea pe care o au lucrurile în lume, de importanţa, de esenţialitate lor.” (p. 329)

În tipologia umană, diversă şi din diferite medii şi epoci, domină, de departe, cuplul erotic. Pe sexe, partnerii au trăsături oarecum stabile şi constante. Bărbatul este intelectualul, în ipostaza artistului, camuzicianul Vicenţiu Alexandru, sau a economistului, ca pisalnicul Iorgu Otcomneanul, în faţa iubirii. El dovedeşe credinţă în iubire, este etic, nu admite compromisuri. Într-o discuţie despre condiţia de viaţă, Atanaisa îi spune muzicianului, caracterizându-l esenţial: „Tu eşti tipul artistului idealist, care ai puţine tangenţe cu realitatea…Şi realitatea este mai neiertătoare decât credem noi.” (p. 93)  Într-un alt timp, Iorgu, condus de principii morale, refuză să întreţină relaţii intime cu naşa lui de cununie, cum îi cere femeia abandonată total  erosului,  căci ar însemna încălcarea dogmelor credinţei, şi va plăti, din acest motiv, cu viaţa.

În schimb, femeia trăieşte prin iubire şi pentru iubire. Eroine ca Atanaisa, Vicenţia, Marghioliţa, Amfilonia pentru iubire sacrifică totul – familie, situaţie socială, credinţă, considerând dragostea singura sursă a fericirii,  împlinirii şi chiar condiţia vieţuirii în continuare. Femeia apare în roman în diverse ipostaze: iubită, soţie, amantă, mamă, femeia-biserică, femeia-sanitar, călău, ucigaşă, vampir etc. Se lansează chiar o teorie cu privire la rolul femeii ca factor distrugător al bărbatului: „Înţelese şi ce vrusese să spună Adela, că cealaltă îl omorâse, că esenţa femeii este aceea de a-l atrage în moarte pe bărbat. De ce se întâmplă lucrul acesta, că Principiul Femeinin, principiul frumosului şi al fertilităţii, îl atrage pe bărbat, atrage Principiul masculin în moarte, nu ştim… Că dragostea este o cursă, din care se salvează numai ea, femeia.” (p. 399)

În sistemul narativ se pot identifica multiple procedee. Modurile de expunere se îmbină firesc,potrivit cerinţelor prezentării problemelor.

Tehnica narativăse bazează pe inserţia planurilor trecutului pe principiul telescopic sau al păpuşii ruseşti în cel al prezentului, la care se revine în final.

Autorul are capacitatea de a crea imaginea autentică a trecutului prin evocare, creând, cu mijloace potrivite, culoarea epocii, prin obiceiuri, scene, lexic specific pentru viaţa boierilor din epoca fanariotă sau universul artiştilor din Bucureşti din deceniul şapte. Când e vorba de trecut se folosesc, fără a se exagera, arhaisme uşor de înţeles ca bibliotechie, postelnic, pisalnic, narghilea etc. sau formulări învechite ca „şade în canţelarie în catastifurile lui şi nice nimic nu suferă.” Pentru universul intelectual se întrebuinţează des neologisme prin care se creează o atmosferă caracteriatică: inconştientul, existenţiale, citoplasmă, inhibat, eminent, inefabil, gust estetic, lied, melopee orfică, metaspaţiu etc.

Instanţa narativă pendulează între persoana a III-a şi persoana I. Se foloseşte dominant naratorul la pers. I când e vorba de personajul central Vicenţiu, prezentarea căpătând, astfel, mai multă credibilitate în ochii cititorului.

În descriere, prin portrete şi scene se înfăţişează cu precizie atât cadrul, cât şi umanitatea reprezentativă. În roman se află numeroase portrete masculine, dar, mai ales, feminine. Uneori, imaginea unui personaj este realizată din perspectiva altuia. Pisalnicul Iorgu este văzut de domnitorul Nicolae Mavrogheni în termeni atrăgători superlativi: „În primul rând frumuseţea îngerească a tânărului îl puse pe gânduri, avea fruntea luminată şi boltită iar ochii îi mocneau adânci, plini de o sfinţenie fără seamăn sub arcadele nespus de frumoase ale minţii lui. Şi apoi linia obrazului era fină şi armonioasă, iar pielea chipului părea mai degrabă puf de piersic, ori de cadână, atât de proaspătă şi de parfumată era.” (p. 180) Epitetul adânci are o mare putere expresivă, căci autorul foloseşte cuvântul nu cu funcţia de atribut pe lângă substantivul ochi, ci cu funcţia de element predicativ suplimentar, care, având dublă subordonare, la substantiv şi verb, cumulează, din ambele părţi, ample valori sugestive. Iată şi imaginea Atanaisei în ochii muzicianului Vicenţiu îndrăgostit: „Cât de frumoasă era, aşa, încordată, uşor îngrijorată, buzele nespus de frumoase, de culoarea rubinului păreau să plutească pe chipul de un galben-migdalat, evocându-ţi ţări orientale, amurguri nesfârşit de dulci. Şi genele fine ca nişte fire de mătase, şi nările subţiri, aproape imateriale vibrând uşor. Un moment am rămas împietrit, fascinat  de frumuseţea desăvârşită a acelui chip.” (p. 68)   În portretul Irinei, făcut la persoana a III-a, se simte însă prezenţa naratorului, care parcă ar fi de faţă şi prezintă ceea ce vede în acel moment: „Acum pe uşă intra o fată mare, precum era, Irina, fiica Pârşcoveanului. Abia împlinise de curând paisprezece ani. Era mlădioasă ca un spic de grâu şi avea obrazul alb ca laptele. Abia de îndrăzni a ridica genele ei lungi ca razele obosite şi dulci ale lunii şi a-l privi pe ce venea să o ceară.” (p. 244) Tehnica ingenioasă folosită indică preocuparea pentru a ancora acţiunea în actualitate şi a da iluzia prezentului.

Scene erotice şi vise erotice sunt destul de multe şi descrise cu detalii incitante. Scenele privind tradiţii şi obiceiuri nu sunt ample, dar sunt înfăţişate cu precizie, fără a se face exces de amănunte. La nunta Irinei cu Iorgu, spre exemplu, se precizează că „La biserică slujiră cununia şapte popi şi de atâta lume, înghesuială şi lumânări era chiar mănăstirea a lua foc.” (p. 270)   Se dau detalii interesante despre pregătirile de nuntă: „Clopoţeii de la gâtul cailor călări, ori al caretelor şi al droaştelor în care şedeau boieroaicele cele vechi, cu fustele lor largi, ori cele tinere ce se purtau după moda cea nouă fanarioticească, răspândeau zvon de sărbătoare până în depărtări…Boier Pârşcoveanu tocmise cete de lăutari ce cântau în toate colţurile, iar odată cu vel-postelnicul sosiseră de la domnie şi vistierul Glogoveqanu, şi boier Stroie, şi boier Gligorie Cincă, ce erau vestiţi pentru înclinarea lor către haz şi glume, de se prăpădeau mesenii de râs.” (p. 269)

Atrage atenţia preocuparea constantă pentru a înfăţişa tablouri de natură. Aproape fiecare capitol începe cu o descriere a peisajului, evidenţiindu-se dorinţa de a fixa cadrul în succesiunea temporală a anotimpurilor, dar, mai ales, a sugera o corespondenţă cu stările sufleteşti dominante. Iată un exemplu: „Venise o toamnă albă şi înaltă ca o biserică văruită. Cerul rămăsese tot timpul senin, dinspre miazăzi adia o briză uşoară, astfel că oamenii avuseseră  destul timp să culeagă porumbii şi viile. Încă o toamnă, îşi spuse oftând Nicolae Otcoman, privind câmpul acoperit de glugile de coceni care păreau nişte mici turle de biserici…” (p. 162)

Dialogul este firesc, însă specific statutului, culturii şi psihologiei personajului, creând imaginea acestuia prin ideile expuse, în primul rând, dar şi prin modul în care vorbeşte.

În mare măsură, romanul conţine secvenţe de analiză psihologică, facilitate de pregătirea filosofică şi psihologică a autorului. Sunt prezentate şi analizate gândurile, stările sufleteşti, a reacţiilor fiziologice,ca şi autoanaliza propriilor trăiri. Deseori, se înfăţişează aspecte din universului interior al personajului (Vicenţiu, aici): „Ceea ce se întâmplase îl pusese pe gânduri. Îşi simţea sufletul greu, murdar, ca o grămadă de moloz. O crezuse o femeie care l-ar fi vrut de amant şi când colo el dăduse peste o femeie dificilă.” (p. 97) Memorabilă este secvenţa în care protagonistul, aflând că i-a apărut o carte de poezie, se duce la librărie, o vede şi nu îndrăzneşte de la început să se apropie şi să o răsfoiască: „O văzu în raft, parcă era o pasăre gata să-şi ia zborul. Îi era şi frică să pună mâna pe ea. Dacă în clipa următoare îşi lua zborul şi nu avea s-o mai vadă niciodată? Oricum, lucrul acesta, care era prima lui carte, i se părea fragil, speriat. Se învârti aproape o jumătate de oră prin librărie până când îndrăzni să pună mâna pe ea. Inima îi bătea în piept emoţionată, speriată şi ea.” (p. 344)

Limbajul folosit este variat, bogat, complex, adaptat mereu situaţiei, condiției personajului, intenţiei auctoriale. Prin folosirea constantă a figuraţiei poetice, stilul capătă subtilitate şi expresivitate.

În concluzie, apreciem căPrea adânc m-ai rănit, femeie! este un roman modern, de factură intelectuală, istoric şi psihologic, masiv, complex, grav, greu de probleme existenţiale fundamentale, axate pe eterna dramă a iubirii, văzută ca sursă a fericirii sau nefericirii, a împlinirii sau suferinţei şi chiar a disoluţiei spirituale şi morţii fiinţei. Textul poate fi considerat o nouă demonstraţie, originală, a aserţiunii lui Marin Preda, de fapt biblice, „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, care are la bază şi evidenţiază consecinţele diferenţei bilogice, genetice, mitice, psihologice şi etice dintre bărbat şi femeie.

Romancierul ar putea fi încadrat într-o familie scriitoricească din care fac parte Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda sau Thomas Mann.

Autor complex, „total”, cum l-a numit cercetătoarea Francesca Pini, prozatorul tulcean Ştefan Dumitresu este un scriitor talentat, subtil, original, a cărui caracteristică, artisticeşte vorbind, este expresivitatea iar sufleteşte, dăruirea. Dincolo de înfăţişarea unui om simplu, obişnuit, se ascunde sensibilitatea, generozitatea, conştiinţa valorii de sine, nobleţea sufletească şi profunzimea unui gânditor modern, actual, preocupat de marile probleme ale fiinţei din totdeauna, cărora reuşeşte să le dea întrupare în forme romaneşti remarcabile.

Prof Ghe Bucur

by

Referinţă Bibliografică

PREA  ADÂNC M-AI RĂNIT, FEMEIE! de Ştefan Dumitrescu – prezentare –/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 noiembrie 2018