Privilegiul de a îmbătrâni

Trebuie să mărturisesc că titlul acestui articol mi-a fost inspirat de materialul primit online de la prietenul nostru internaut, cititor fidel al Curierului zoreștean, dl ing. Virgil Săndulescu, din care reproduc aici câteva reflecții: ” A îmbătrâni frumos cred că este o artă un exercițiu de acceptare, de împăcare cu tine însuți/însăți, cu trecutul, cu frustrările, conservare a unui spirit liber, este momentul în care poți descoperi, cu imensă bucurie, că inima nu poate îmbătrâni.”

Cum și Rozica, femeia care are grijă de prichindeii și prichinduțele de la Grădinița cu Program Normal din Vernești și de curățenia spațiului în care aceștia își desfășoară activitatea, este o fidelă cititoare a ziarului local, am avut des ocazia să stau de vorbă cu ea când îmi luam nepoata de la grădiniță. Așa  am aflat că mama ei, Maria Zidaru, a împlinit pe 5 octombrie 2016 frumoasa vârstă de 90 de ani.

Înainte de a începe să scriu despre momentele din viața ei, pe care ea mi le-a depănat când am vizitat-o la sfârșitul acestei veri, îi fac binemeritata urare de La mulți ani! din partea ziarului local, și Dumnezeu să-i dea sănătate până la finalul vieții terestre.

Cu tanti Maria mă întâlnisem la priveghiul unui alt om al școlii- o să vedeți că și ea a lucrat în sistem-,care nu a beneficiat de privilegiul de a îmbătrâni, pentru că a plecat în lumea umbrelor înainte de a mânca mult timp  din pensia care i se cuvenea. Așa cum în teatru există oameni în afara scenei care asigură bunul mers al spectacolului, tot așa și în învățământ există personalul auxiliar și nedidactic care contribuie la crearea condițiilor desfășurării unui proces educativ sănătos.

În seara priveghiului, m-a impresionat vioiciunea cu care urmărea pregătirea celor necesare plecării pe ultimul drum gândindu-se, probabil, că ea a fost o învingătoare în viața ei. Nici n-am fost prea uimită să o găsesc într-o după-amiază în zona primăriei de unde aduna iarbă pentru păsări, și a fost foarte încântată că poate să-mi mai povestească câte ceva.

Copilăria ei n-a fost una tocmai fericită, pentru că la vârsta de 5-6 ani rămâne orfană de mamă și crește alături de frații ei, prin grija tatălui, până la 15 ani, în cătunul Brădeanca unde  s-a născut, după care este luată de o familie înstărită din Simileasca, un cartier al orașului Buzău. Poziția cătunului era între Simileasca și Vernești și aparținea de ultimul, dar a fost șters de pe hartă în urma sistematizării din 1968, cele nouă familii fiind strămutate în satul devenit comuna Vernești.

Își amintește cum venea sâmbăta și duminica acasă și-i aducea fratelui mai mic dulciuri, fratele care o mai vizitează, din când în când, la cei 88 de ani. E mare lucru ca la 90, repectiv 88, să mai ai judecata întreagă, să mai fii în stare să povestești ce făceai cu șapte –opt decenii în urmă.

Cele patru clase primare pe care le-a urmat i-au fost de ajuns să se descurce în viață și, împreună cu Ion Zidaru cu care s-a căsătorit în anul 1950, să crească  cinci copii, patru fete și un băiat. Bărbatul ei era mai mare ca ea cu 15 ani, se născuse în Chiojdu…Fusese pe front și avusese norocul să se întoarcă ca veteran de război.

Despre foametea din 1947 își amintește cu câtă greutate reușea să procure cele necesare hranei, mai ales că atunci i se născuse și prima fiică dintr-o relație anterioară căsătoriei cu Ion. A trecut seceta, a trecut și foametea, a venit colectivizarea.

Din 1950, când s-a înființat CAP-ul la Vernești, a lucrat la grădina de legume al cărei șef era Ion Pușcoi. Nu-i așa ușor să lucrezi în sectorul acesta, să stai tot timpul cu capul plecat asupra pământului și să migălești la rădăcina plantei. Vorbesc de vremurile de atunci, nu de cele cu agricultură modernă. Dar unde-o mai fi asta, că la noi au fost desființate fermele agricole?!

Tanti Maria își mai aranjează basmaua pe cap, legată la spate, nu sub bărbie, se mai uită la Rozica să vadă dacă a înțeles întrebarea pe care i-o pun și continuă povestea. Cum în sat se construise o nouă școală, al cărei director era prof. Gheorghe Andrei, în clădirea veche de lângă biserica Sf. Nicolae a fost înființată grădinița unde ajunge să lucreze interlocutoarea mea din 1974 până în 1991, ca îngrijitoare, când iese la pensie o dată cu Marcela Răgălie, secretara școlii, Dumnezeu s-o odihnească, că ea n –a apucat să ajungă la o vârstă venerabilă.

Pe masa la care ne-am așezat sub bolta de viță de vie din curtea casei unde locuiește împreună cu familia fiicei celei mici Rozica, sunt înșirate mai multe poze alb-negru.  Privirea îi cade pe cea care-i amintește de tragicul eveniment din 4 martie 1977, când România a fost zguduită de marele cutremur. Fiica ei cea mare, Elena, era educatoare la București, la o grădiniță cu program prelungit. Avea numai 30 de ani când blocul, în care locuia cu familia, s-a prăbușit  la zvârcolirile pământului. La Vernești au ajuns trei sicrie cu trupurile neînsuflețite: al Elenei, al fiului ei și al soacrei sale. Mult timp s-a vorbit în sat despre tragedia din familia Zidaru. Anii  au trecut, rănile sufletului s-au cicatrizat în mică măsură.

Tânăra mamă de atunci cu inima sfâșiată de durere, nonagenara de azi, împăcată cu trecutul, mângâie fotografia, privește un moment în gol și continuă: Ion al ei , înainte de a veni îngrijitor la școală, a lucrat la grajdul comunal unde îngrijea taurul folosit pentru monta vacilor din sat. Atunci lumea își ducea vitele la cireadă, pe Ulița Mare, și n-avea pământ, că era aproape tot al CAP-ului. Acum lumea are pământ, dar nu mai are vite! Am intrat în UE, luăm totul de la Mall! Ce  atâta muncă, când putem să mâncăm produse din import, chiar dacă nu sunt nesănătoase!

Să mă întorc la povestea cu Ion; tanti Maria își amintește cum taurul l-a lovit atât de tare că era să moară. Noroc că l-au salvat veterinarul statului, Fănică Maiuga, și preotul Gheorghe Caloian, amândoi plecați demult în lumea spiritelor. Evenimentul  se petrecea în clădirea aflată pe terenul unde este astăzi parcarea Casei de Vinuri Zorești.

Multe dintre întâmplările petrecute în viața consătenilor mei au dispărut, dar au rămas în memoria celor care le-au trăit. Când vor dispărea și aceștia, n-o să mai știe nimeni ce s-a întâmplat în vremurile trecute. De pildă, nonagenara din fața mea își amintește că la asfaltarea aleii de acces din drumul sătesc spre școala veche, chiar dacă acum e garnisită cu hârtoape –chiar dacă trece prin fața Bazei sportive ”Virgil Popescu”-, chiar dacă din patru în patru ani  lumea vine la vot pe traseul acela, a muncit și bărbatul ei. La intrarea pe această alee, pe dreapta, a funcționat o perioadă  grădinița  cu program prelungit, unde femeile care munceau la colectiv își aduceau copiii, pentru a fi educați și a primi masa de prânz. Îmi amintesc de vremurile acelea, când o duceam pe sora mea la program: eu mergeam la școală, ea la grădiniță și mama la munca câmpului. Acum un avem un cămin cultural modern care se va ruina  și de care copiii și tinerii satului nu pot beneficia. De ce ? Pentru cei în măsură să răspundă, subiectul este tabu.

O privesc pe tanti Maria și văd trecutul. Privesc  chipul inocent al strănepoatei, care s-a așezat curioasă la masa noastră, și văd viitorul. Ar trebui ca cei ce se strofoacă, din patru în patru ani,  să-i convingă pe cetățeni că ei sunt cei mai buni, să se gândească la viitorul acestor copii și să se țină de promisiuni. Să pună umărul la treabă, nu să plângă unul pe umărul celuilalt că nu-i înțelege lumea. La mulți ani, tanti Maria!

Curierul zoreștean/ nr 75/OCTOMBRIE 2016

• P.S.

• Din păcate, prietenul nostru ing. Virgil Săndulescu, fiul lui Constantin Săndulescu Verna, pictor și istoric, care ne-a onorat cu prezența la evenimentul Centenar în centenar, din noiembrie 2018, ce a avut loc la Biblioteca Județeană ” Vasile Voiculescu” din Buzău, cu ocazia apariției nr.100 al ziarului local din Vernești Curierul zoreștean, în ian. 2021, a pierdut lupta cu Covid 19. Dumnealui a fost colaboratorul ziarului asigurând patru pagini pentru publicare din manuscrisele tatălui său, și sponsor. Amintire pioasă și recunoștință veșnică!
• Eroina articolului meu Maria Zidaru care, după spusele medicilor, ar fi putut trăi 100 de ani , dacă n-ar fi alunecat, după o ploaie, în curtea casei sale în urma căreia a suferit o hemoragie internă, și-a încheiat existența terestră în ian. 2021. Dumnezeu s-o ierte!

by

Referinţă Bibliografică

Povestiri din lumea satului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 martie 2022