Imediat ce a devenit cunoscută, balada Mioriţa nu a încetat să inspire pe scriitori şi pe artiştii plastici. Nenumărate sunt poemele, dramele, romanele, operele figurative care au reluat, sub diferite unghiuri şi cu intenţii diverse, parţial sau integral, temele ilustrate de baladă.

În literatură, se constată cu surprindere că nu există scriitor român care să nu-şi fi confruntat conştiinţa artistică cu semnificaţiile etice, filozofice şi estetice ale „celei mai frumoase epopei din lume”: Eminescu, Mai am un singur dor, Sadoveanu , Baltagul, Lucian Blaga ,Gorunul, Arghezi, De-a v-aţi ascuns, Horia Lovinescu, Moartea unui artist.

Este evidentă inspiraţia mioritică a sentimentului de comuniune a omului cu natura, văzută fraternal, pe care Mihai Eminescu îl asociază atât de semnificativ cu un ritual necreştin de înmormântare în Mai am un singur dor. Sentimentul naturii, trăit în perspectiva confraternităţii specifice folclorului, ce-şi găsise expresia în Mioriţa, revine ca laitmotiv în lirica românească: Icoane din Carpaţi, închipuite de Şt. O. Iosif, Cărticica de seară a lui Tudor Arghezi, iar Lucian Blaga îl abordează în pastelurile sale.

O altă temă folclorică prezentă în Mioriţa, dar care a manifestat o puternică înrâurire asupra literaturii culte, a fost sentimentul solidarităţii active cu colectivitatea. La fel, conştiinţa măreţiei omului simplu, a caracterului sublim al umanităţii sale atât de puternic afirmate în motivul mioritic, se regăsesc în neuitatele pagini din Cântare omului şi din poemul lui Geo Bogza, Cartea Oltului.

Însă nimeni, parcă, nu s-a apropiat cu mai multă înţelegere de motivul mioritic, aşa cum a făcut-o marele prozator, Mihail Sadoveanu. Conform ipotezei pro-mioritice, susţinută de majoritatea exegeţilor operei lui Mihail Sadoveanu (Perpessicius, Eugen Lovinescu, George Călinescu, C-tin Ciopraga, I. Negoiţescu şi alţii), Baltagul reeditează în proză tema Mioriţei prin ciobanul Nechifor Lipan, ucis de tovarăşii săi de păstorit pentru a-i prăda turma. Apoi tema căutării de către Vitoria, soţia ciobanului ucis (tema bătrânei măicuţe care-şi căuta fiul ucis), Nechifor Lipan, în concordanţă cu respectarea ritului funerar arhaic-mitic pe care îl dorea păstorul mioritic. În romanul său, naratorul nu e interesat atât de firul narativ, cât mai ales de acea sublimă bărbăţie şi stăpânire de sine a omului care „are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”. Având o intuiţie extraordinară, Mihail Sadoveanu a redat baladei, care este înainte de toate o dramă a transhumanţei, substanţa-epică, de care timpul, şi mai ales prestigiul versiunii Alecsandri a lipsit-o. Însă prozatorul, aşa cum spune Perpessicius, „a captat însuşi sufletul baladei”, continuând că se poate vorbi chiar despre o reincarnare magnifică a Mioriţei în Baltagul¹.

Influenţa motivului mioritic s-a manifestat chiar şi în muzică. Undeva, în amintirile sale, George Enescu face următoarea precizare: „specialiştii trăgeau nădejdea şi îmboldiţi de modestul succes al Poemei Române îmi propuneau vechi legende româneşti”. Acestea nu sunt altele decât cele consemnate în schiţele şi planurile care s-au găsit în manuscrisele lui George Enescu, referitoare la legendele mitice: Mioriţa, Meşterul Manole şi Strigoii.

Tema muzicală a Mioriţei a fost mereu în atenţia marilor compozitori români. Din nefericire, prea puţine proiecte au fost puse în practică, însă creaţiile semnate de Emil Lerescu, D. D. Stancu, Mircea Neagu, Sigismund Toduţă, Anatol Vieru şi Gh. Dumitrescu rămân reprezentative.

Motivul mioritic şi-a manifestat influenţa şi în artele vizuale, mai exact în arhitectură: Fântâna Mioriţei este un monument realizat în anul 1927 de câtre sculptoriţa Miliţa Pătraşcu şi amplasat în Bucureşti, chiar pe Şoseaua de Nord. Autoarea mărturisea că, citind des balada şi negăsind pretextul central al construcţiei, atenţia i-a fost atrasă de versul „Că l-apus de soare…”. Astfel s-a decis asupra imaginii fântânii. Pentru a conferi un sens dramatic acestei construcţii, a pus ciobanii pe un fond negru, în timp ce păstorul şi mioara sunt făcuţi pe alb; astfel, eroul păstrează aceeaşi puritate şi după crepuscul, încununat de lumina lui interioară.

În concluzie, poeţii şi scriitorii români şi-au exprimat sincer o admiraţie necondiţionată faţă de acest poem al literaturii populare, căruia i-au valorificat valenţele prin filtrul talentului şi prin modul personal de percepere a mesajului.

             Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generaţiei sale şi al celor anterioare: „Fără Mioriţa n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală”². Mihail Sadoveanu pledează pentru „arta ei fină”, încât „ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare şi dacă chiar literatura cultă, în infinitele variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşa de armonios şi de artistic”³. În plus, Alecu Russo era convins că balada reprezintă doar rămăşiţele unei vaste epopei naţionale, chiar şi aşa numind-o „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”. Dovadă că, în 1982, Nichita Stănescu defineşte Mioriţa ca fiind ,,Iliada şi Odiseea genetică a poporului nostru’’.

****************

Perpessicius, Menţiuni critice, E.P.L., Bucureşti, 1-5, 1978, p. 14. Nichita Stănescu, interviu în „Flacăra”, nr. 50, 1983, p. 17.

Mihail Sadoveanu, Poezia populară (1923) în Mărturisiri, ESPLA, Bucureşti, 1960, pp. 101-102.

Nichita Stănescu, Respirări, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1982, p.200

prof. lb. rom. BIANCA ROŞU

Şcoala Gimnazială PRINCIPELE RADU, mun. Adjud, jud. Vrancea

by

Referinţă Bibliografică

Prof. Bianca Roşu: Reflectarea motivului mioritic în artă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 august 2015