Aspecte ce caracterizează literatura română contemporană, unele tendinţe în temele şi speciile abordate după 1989 pot fi analizate prin considerarea operelor literare publicate de edituri din România şi din străinătate reprezentate – aşa cum precizează într-un interviu domnul profesor universitar italian Brunno Mazzoni – de “editori, din mai multe ţări europene, care publică autori români prin beneficii de contribuţii oferite de UE şi, de câţiva ani, de facilităţi oferite prin proiecte ad hoc – ce fac cinste Institutului Cultural Român din Bucureşti”, revistele culturale româneşti din ţară şi din străinătate, sponsorizate din bugetul ţării, publicaţiile culturale independente din România şi din diasporă – care au meritul de a publica pe baza unui singur criteriu, şi anume calitatea scrierii, fără a condiţiona apartenenţa la o anumită grupare, declarată sau nu, reviste ale căror fondatori sunt adevăraţi promotori ai culturii, asemeni coordonatorilor antologiilor actuale de poezie sau proză, deschizători de drumuri noi în labirintul literaturii, prin publicarea scrierilor maeştrilor penelului şi nu în ultimul rând, creaţiile literare şi cronicile de cărţi ale scriitorilor români publicate în reviste culturale străine, din alte ţări de pe mapamond, nesponsorizate de statul român. Datorită puternicii mediatizări a primei categorii menţionate mai sus, aceasta este cunoscută de către publicul cititor românesc şi criticii literari din România, în studiile efectuate, ca fiind unica reprezentantă a literaturii naţionale actuale.
În articolul de faţă, creionez schematic, câteva din concluziile reieşite în urma cercetării, ce tratează acest subiect sinuos.
O tendinţă ce se manifestă în literatura română din ultimii ani este orientarea preponderentă spre jurnalele literare, o specie literară aparte a genului memorialistic, ca formă de confesiune subiectivă, prin care se conturează o istorie colectivă, asemeni pieselor unui puzzle, prin expunerea unor fapte concrete, veridice şi idei exprimate din punctul de vedere şi prin modul de interpretare a individului care le-a trăit. Multe dintre jurnale sunt declarate de autorii lor ca fiind romane, deşi jurnalul şi romanul sunt specii diferite. Există chiar unii filologi care consideră, că jurnalul ar putea aparţine naraţiunii, aducând în acest sens unele argumente. Dezbaterea acestei probleme dificile, de a justifica corect considerarea jurnalului ca roman, necesită însă o cercetare minuţioasă.
În romanul propriu-zis, un narator povesteşte despre alte personaje, pe care le construieşte cu arta scriitoricească de care dă dovadă, dar în care se povesteşte implicit pe sine, acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, este complexă şi de mare întindere, cu intrigă complicată, presupune existenţa mai multor personaje, romanul fiind scrierea cu cea mai mare deschidere către sondarea universului existenţial, cu cele mai mari disponibilităţi în experimentarea unor tehnici narative, de a combina nuclee narative distincte, care ilustrează destinul unor personalităţi sau al unor grupuri de persoane bine individualizate, în timp ce în jurnal există o identitatea scriitor – narator – personaj. În jurnal, scriitorul se identifică cu naratorul, devenind el însuşi personajul principal. Aceasta reprezintă una din diferenţele principale dintre cele două formule epice. Nu este însă aceasta singura semnificativă.
Cu caracter jurnalistic, specifică zilelor noastre se remarcă cartea tip interviu, în care autorul selectează tematica şi persoanele intervievate, reprezentative pentru domeniul vizat, fluxul întrebărilor necesare pentru a obţine răspunsuri şi a atinge scopurile obiectivelor propuse. Explicaţiile existenţei acestei cărţi rezidă în special din faptul că limbajul jurnalistic la ora actuală, caracterizat de schimbări spectaculoase deţine supremaţia, fiind unul dintre fenomenele cele mai interesante ale perioadei contemporane. Chiar în unele povestiri actuale se pot observa strategii jurnalistice, caracteristice tipului de text specifice genului, care au ca obiectiv ştirea, în special cea senzaţională. Totuşi textele respective sunt situate undeva la graniţa între literatură şi informaţiile textuale publicate pe facebook sau pe altă reţea de socializare şi doar calitatea scrierii poate face delimitarea dintre acestea.
Lucrările literare din epoca actuală tip memorial de călătorie sunt marcate în mod evident de economia de piaţă, deseori scopul în care au fost create fiind acela de a face reclamă anumitor zone geografice, destinaţii de vacanţe, oferite de firme de turism. De aceea, acestea vizează prezentarea unor aspecte inedite, şocante, legate de tradiţiile locurilor descrise, dar cu deosebiri evidente, comparativ cu textele literare specifice genului din epocile anterioare.
O altă caracteristică a literaturii actuale este preponderenţa operelor cu caracter religios, determinate de intensificarea acestei activităţi în societatea actuală. Scrierile cu tematică religioasă din zilele noastre ocupă un procent enorm, comparativ cu celelalte existente. Unele dintre creaţii se află la intersecţia domeniului literar cu cel religios şi de aceea se impune în mod imperios o delimitare clară a acestora. O trăsătură a acestor opere este faptul că nimeni nu îşi permite o privire critică asupra lor, indiferent de calitatea scrierii, fiind privite ca nişte obiecte sfinte, elogiate numai prin simplul fapt că abordează acest domeniu.
Tematica prozei contemporane româneşti este cu precădere orientată spre prezentarea vieţii sociale din epoca comunistă, deşi a trecut peste un sfert de secol de la revoluţie. O explicaţie plauzibilă pentru această abordare, ar putea fi faptul că zugrăvirea acestei epoci în culori închise a adus unor autori premii literare internaţionale, chiar unor regizori de film, ceea ce a dat impresia că o operă cu această tematică, ar asigura un succes garantat. Trebuie remarcat totuşi rolul deosebit al creaţiilor literare în ilustrarea acestei perioade istorice, scrierile ce o expun având o valoare incontestabilă, conducând la întregirea istoriei ţării, deoarece opera literară presupune existenţa unei personalităţi artistice, prin care se manifestă epoca şi omul, furnizarea de informaţii, date, pe care scriitorul le reconstruieşte după modele dăruite de viaţa sa, mijloacele de comunicare reprezentative fiind redate prin intermediul personajelor, care în realitate reprezintă tot o expresie a poziţiei scriitorului, deşi acesta pare reieşit din propriul său caracter.
Literatura poliţistă actuală în România, în forma existentă anterior pare într-un fel anacronică, depăşită. Probabil nu îşi are justificare în cadrul societăţii contemporane, în care majoritatea persoanele active se lovesc de aspecte incredibile în viaţa de zi cu zi, care dovedesc din plin că citatul “viaţa bate filmul” este cât se poate de veridic, încât nu se mai miră de nimic iar rezolvarea unor cazuri spectaculoase nu mai prezintă niciun interes pentru ei, existenţa acestora nu reprezintă nimic surprinzător. O variantă acceptată ar putea fi integrarea lor, dar într-un alt context literar.
Literatura erotică este sincronizată cu schimbările existente în societatea actuală, în viaţa reală, cotidiană.În literatura străină, există în această formă, de câteva decenii.
Povestirile erotice siropoase par în contextual actual adevărate basme, care nu au nimic comun cu realitatea. Tipul îndrăgostitului romantic este înlocuit cu cel al misoginului, femeia sensibilă, delicată, cu rol de receptor, transformată în iniţiator, scenele tandre de dragoste transformate în partide de sex, mai mult sau mai puţin pornografice, gradul de influenţă al acestei caracteristici ţinând de personalitatea scriitorului. Consideraţi adevăraţi pionieri ai genului, câţiva autori, reprezentanţi ai acestor scrieri sunt promovaţi din plin şi mediatizaţi în literatura actuală.
Deşi românul este dotat cu un spirit umoristic dezvoltat, se pare că este încă marcat puternic de perioada comunistă, când nu se permitea o scriere cu caracter ironic la adresa societăţii sau a unor personalităţi reprezentative din epocă – dar atunci se mai găseau uneori câţiva curajoşi, care să iasă din tipare şi să îşi permită integrarea în textele scrise, a unor aluzii fine, interpretabile. Această frică, înrădăcinată puternic în epoca ceauşistă este cultivată, în continuare, ca un efect inerţial, amplificată parcă mai puternic… sau poate românul – care râdea chiar şi de moarte, cimitirul de la Săpânţa fiind o dovadă a acestui lucru – şi-a pierdut cu desăvârşire, în societatea actuală, umorul ce-l caracteriza din timpuri străvechi.
Speciile genului dramatic publicate recent se remarcă prin formule noi, inovatoare.
Menţionez că aspectele semnalate în prezentarea de mai sus reprezintă doar o mică parte din cele care ar putea fi remarcate drept caracteristici ale literaturii române actuale, lista fiind permanent deschisă cercetărilor în domeniu.
Bibliografie
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..