Cornelia Păun Heinzel : “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre”

Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor

“Prima dată într-o bancă de şcoală, prima oară la tablă”

Atunci când la vârsta de trei ani am păşit pentru prima dată într-o sală de clasă, plină de elevi, în care mă adusese mama mea, profesoară, nu ştiam că acesta va fi spaţiul în care îmi voi petrece întreaga viaţă, în mod continuu, până în prezent. Nu m-am gândit să devin profesoară – poate doar când eram de vârstă preşcolară şi mă jucam de-a școala cu copiii vecinilor, toţi fii şi fiice de ceferişti – şi cred că întotdeauna când eu mi-am ales în viaţă o direcţie de urmat iar Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe alt drum, altul decât cel dorit de mine, în scurt timp, realizam că varianta pe care ajungeam involuntar să o urmez era cea optimă pentru mine, mult mai bună decât cea pe care o gândisem şi o vroiam eu anterior. Pentru acest lucru, ar trebui să-i mulţumesc zi de zi, celui care a fost singurul care m-a ajutat şi m-a sprijinit permanent în tot ceea ce am realizat până la ora actuală, în mod corect şi cinstit, fără compromisuri şi fără umilinţe, cu toate dificultăţile perioadei în care am trăit. Dacă ar trebui vreodată să o iau de la început, acesta ar fi drumul pe care l-aş parcurge, fără ezitare, fără să visez experienţe pe alte cărări ale vieţii. Cred că oricărui om îi este dăruită o menire în viaţă şi realizează ceva unic, fiecare persoană a trăit şi trăieşte experienţe inedite. Mie mi-a fost acordată şansa ca, aflându-mă în posturi diferite – profesor, student, elev – în unele perioade având simultan chiar două roluri, să pot explora medii educaţionale diferite, ca loc şi în timp, pe o plajă foarte largă, atât ca profil, cât şi ca ciclu de învăţământ, mi-a fost dăruită posibilitatea – fără a dori, fără a-mi planifica – de a trăi şi de a vedea lucruri atât de incredibile, încât am ajuns să nu mă mai mir de nimic.

La şcoala unde preda mama, îmi plăcea să ascult cu atenţie lecţiile, fără să deranjez orele, interes pentru învăţătură pe care l-am păstrat până astăzi, dar cea mai fericită eram atunci când scriam pe tablă cu creta – pe care am ajuns să o am permanent prin buzunare sau poşete, pentru a preântâmpina lipsa acesteia de la vreun curs, alături de markerele, care se folosesc din ce in ce mai mult în prezent.

O rugam pe mama mereu să mă ia la şcoală, deşi trebuia să mă trezesc la ora cinci dimineaţa – mama fiind în primii ani de învăţământ şi unitatea de învăţământ, la care fusese repartizată se afla în judeţul Braşov, la câţiva kilometri, iar acolo se ajungea cu o cursă interurbană și apoi trebuiau parcurși câțiva kilometri pe jos în pas alert – pentru că în municipiu nu au existat posture didactice.

Tata, absolvent de Electronică şi Telecomunicaţii al Universităţii Politehnice Bucureşti a fost mai norocos şi a obţinut repartizare la Regionala C.F.R. Braşov, unde a lucrat până la pensie, având şi ore ca profesor în specialitate la liceu şi la facultate. Prima locuinţă pe care au primit-o părinţii – veniţi în Braşov ca proaspăt absolvenţi de facultate – a fost în locuinţele C.F.R.-ului. Clădirea în care locuiam, în perioada când m-am născut este la ora actuală transformată într-un hotel de lux şi se află pe bulevardul din faţa gării braşovene. După câţiva ani, părinţii s-au înscris la apartamente proprietate personală şi atunci când sora mea era de vârstă preşcolară, deja locuiam la bloc.

Pentru mine, această trecere a reprezentat o schimbare majoră – îmi lipseau peisajele sălbatice de lângă liniile C.F.R.-ului, grădina de zarzavat din preajma casei, dar şi colegii mei de joacă, toţi având vârste apropiate. Casele C.F.R.-ului erau aproape de linii şi existau în acea vreme multe zone cu vegetaţie abundenta, pe care îmi plăcea să le explorez. Începeam însă şcoala şi dedicam mult timp învăţăturii. În week-end, am găsit însă o zonă împădurită, aflată în oraş, aproape de bulevardul pe care se afla blocul în care ne-am mutat – Dealul melcilor.

Bunicul, care venise împreună cu bunica să aibă grijă de mine – pentru că bonele pe care le-am avut au creat numai neplăceri şi necazuri părinţilor, în special ultima, care la plecare a furat bani şi lucruri valoroase din casă şi nu a fost găsită niciodată – mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Mă învăţase să scriu şi să citesc de la vârstă foarte mică şi îmi povestea mereu despre oamenii de valoare, de cultură din ţară și din întreaga lume – despre viaţa şi opera acestora şi tot felul de întâmplări interesante pe care aceştia le-au trăit, pe care bunicul le citise în cărţi sau la care a participat chiar el însuşi – cum a fost vizita pe care a făcut-o la moşia lui Ion Pillat, la invitaţia acestuia, unde exista o bibliotecă impresionată, cu numeroase cărți de valoare dar şi un mod inedit, original de aranjare al încăperilor vilei poetului.

Bunicul – fiu de preot – îmi relata impresii, povestiri ale foştilor săi profesori – care cunoscuseră personal scriitori, poeţi sau alte personalităţi ale culturii române. Dar, cel mai important lucru a fost faptul că mi-a insuflat dragostea de carte, pe care o considera un lucru sfânt. Îmi recita din poezia lui Tudor Arghezi, amintindu-mi mereu versul – “Carte frumoasă cinste cui te–a scris” – ale cărui cuvinte mi–au rămas întipărite adânc în memorie.

Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre”

Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor

“ Pasiune sau hobby ?”

Întotdeauna am învăţat cu plăcere ceva nou, lucru pe care îl fac şi la ora actuală, după ce am susţinut peste trei sute de examene şi concursuri – la care am obţinut la majoritatea note peste nouă, în mod corect şi cinstit, pe baza capacităţii de învăţare proprie. Împlinesc douăzeci de ani de la finalizarea tezei mele de doctorat, susţinută atunci când selecţia era foarte severă, dură şi când era necesar să concepi ceva original, când mulţi dintre universitarii cunoscuţi de mine – chiar cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, dar care au devenit ulterior decani, şefi de catedră – nu aveau susţinute tezele de doctorat, când mulţi dintre profesorii mei de la facultăţile la care eram studentă nu aveau încă titlul ştiinţific de doctor şi când în preuniversitar, unde trecusem, eram un număr infim de doctori – mai puţini decât degetele de la o mână, comparativ cu astăzi, când şcoala cea mai prăpădită din ultimul cătun, deține cinci profesori cu doctorat. Am cunoscut chiar secretara unui colegiu, care a obţinut titlul de doctor în chiromanţie. În urmă cu cinci ani am întâlnit o fătucă proaspăt absolventă de liceu, ce făcea parte din personalul auxiliar dintr-o şcoală din Rahova şi care spunea că o teză de doctorat este foarte uşor de realizat, întrucât ea face aşa ceva permanent, pe bandă rulantă, pentru superiori, prin compilarea informaţiilor de pe Internet. În perioada în care am susţinut eu doctoratul, nu exista posibilitatea ca o altă persoană să-ţi întocmească lucrarea, întrucât aceasta ar fi trebuit să inventeze, să descopere ceva nou şi nu ar fi făcut nimeni acest lucru în numele altuia.

Să constate cineva disciplina la care aş fi foarte bună, în perioada când eram elevă, ar fi fost un lucru dificil, pentru că îmi plăceau multe lucruri, unele aflate la poluri opuse ca sferă de interes. Oricum acest lucru nu ar fi avut nicio valoare în epoca actuală, când întâlnești frecvent intelectuali care profesează și care nu sunt buni la nimic. Ba, după cum s-a exprimat un cunoscut om de televiziune într-o emisiune la care fusese invitat : “În epoca actuală întâlnești omul cel mai nepotrivit pe locul de muncă, postul care profesează”. Mama – deși era profesoară de limba română – m-a îndreptat spre matematică, considerând că, aceasta fiind o știință exactă, la orice examen susţinut la această disciplină, voi fi evaluată corect şi a avut perfectă dreptate. Întotdeauna am fost cea mai bună la matematică – devenită pasiunea mea – din clasă şi din grupă – la facultate – olimpică şi rezolvitoare la Gazeta matematică iar la concursurile pe care le-am susţinut la această disciplină, am luat mereu notele maxime.  Îmi plăcea să rezolv problemele cele mai dificile, superioare celor pe care le făceam la școală. Pentru a rezolva și a fi publicată în “Gazeta matematică”, în clasa a cincea, trebuia să rezolv și problemele corespunzătoare clasei a șasea, pentru a îndeplini condițiile de punctaj. Mama îmi adusese un manual de “Geometrie” de a șasea și astfel, studiind noțiunile, rezolvam problemele dificile din revistă. Înclinațiile mele matematice, abilitățile de care dispuneam în această direcție mi-au fost pe deplin folositoare la elaborarea tezei de doctorat în conținutul căreia am aplicat matamatică superioară. Atracția pentru matematică era extrem de mare, încât aveam senzația că face parte din mine, că pur și simplu o simt. Probabil că, de aceea am gândit și gândesc întotdeauna automat, situațiile din viața reală ca niște probleme de matematică, cu date cunoscute, stabilindu-mi un algoritm de rezolvare. Rezultatele obținute sunt cele scontate, reușite, cu excepția cazurilor când datele de intrare sunt variabile necunoscute, reprezentate de obicei de comportamentul imprevizibil al oamenilor.

Nu aș putea niciodată să constat dacă eram mai bună ca matematician sau ca filolog. Am fost atrasă însă și de alte domenii. Mama – observând dragostea mea față de plantele exotice din casă, cărora le acordam mult timp pentru îngrijire – spunea mereu, în glumă : “dacă știam că ești atât de iubitoare de flori, te făceam botanistă”. Când aveam patru-cinci ani, – periodă în care mama era studentă la a doua facultate, de “Științele naturii” – bunicul mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Realizasem chiar un ierbar și un insectar ]n care predominau fluturii. Uneori mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu un cercetător în jungla amazoniană, care caută prin vegetația luxuriantă să descopere și să studieze noi specii de plante. Eu am considerat întotdeauna că acestea sunt hobby-uri – asemeni cântatului la pian, la care eram foarte bună, fiind silitoare, progresam repede, dar îl vedeam ca o plăcere pe care mi-o făceam mie însămi. Nu mi-am dorit niciodată însă să fiu pianist. Bunica îmi cumpărase o pianină nouă, fabricată în România, pe care exersam în timpul liber iar sora mea primise cadou de la tata o vioară. Prima vacanță, după ce începusem să studiez pianul, mi-am petrecut-o cu mâinile pe claviatură, exersând. Mama s-a îngrijorat că voi neglija învățătura în favoarea muzicii, dar își făcea griji degeaba. Pentru mine, cu matematica nu putea concura nimic.

Cred că nu am fost întotdeauna consecventă cu hobby-urile, în special datorită factorilor de mediu existenți în anumite perioade, aceștia influențându-mă mai mult sau mai puțin.

Învăţasem să scriu de la vârsta de trei-patru ani, îmi plăcea mult să citesc cărţi. Până să încep şcoala, deja citisem toate cărţile din casă. Om de cultură, bunicul meu avea o bibliotecă care îngloba cărţile reprezentative ale scriitorilor din întreaga lume. Avea câteva cărţi despre pictori, sculptori, în care era prezentată viaţa şi opera acestora – lucru care m-a făcut să fiu atrasă întotdeauna de artă, de frumos – dar cele mai valoroase erau operele în limba franceză ale lui Corneille şi un dicţionar Larousse, ambele de la 1800. Mi-a rămas săpată în memorie o carte cu titlul “Homunculus”, despre viaţa cercetătorilor, cu sacrificiile incredibile pe care le-au făcut, pentru a ajunge la descoperirile lor. Poate de aceea, mi-a plăcut întotdeauna, în orice activitate pe care am întreprins-o, să realizez ceva inedit şi am făcut acest lucru automat, fără să-mi planific niciodată acest fapt…  

1 octombrie 2018

by

Referinţă Bibliografică

Cornelia Păun Heinzel : “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor “Prima dată într-o bancă de şcoală, prima oară la tablă”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 noiembrie 2018