IULIA HAȘDEU, FLOAREA SUFLETULUI NOSTRU (eseu)

Motto: „Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,

    Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!”

Iulia Hasdeu a fost și rămâne floarea sufletului nostru iubitor de frumos, o floare ce a înmugurit de timpuriu, să ofere bucurie, frumusețe, fericire, armonie  prin creațiile sale, într-o lume înnegurată de viscolul istoriei. Dorința ei de a oferi iubire și de a fi iubită a îzvorât dintr-un imbold sufletesc puternic ce o făcea să vibreze la minunile acestei lumi, la culorile și luminile unui univers mirific, cel al patriei dragi, România.

Plenitudinea unui sentiment înălțător cum este iubirea o făcea să exhalte de o „sfântă fericire” să plângă cu „lacrimi cerești”, să-și dorească o trecere spre cer „în nimb de soare” într-o perpetuă retrăire în lumina astrului suprem: „Ah, să te ştii iubită!/ Ce sfântă fericire! /Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!/ Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire,/ Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…” (Iulia Hasdeu – „A fi iubită”)

Cu sensibilitate și încântare, poeta a adunat în suflet imagini dragi, redate în versuri care ne suprind prin farmecul lor, prin muzicalitate și profunzimea ideilor, ca în poezia „La țărmul mării”: „Aţi auzit, prieteni, ce imn a înălţat/ Nemărginita mare spre cerul înstelat?/ Ce muzică sublimă trezeşte Dumnezeu/ În lumea infinită Atoatecreator,/ Însufleţind talazul statornic călător,/ Să cânte imnul sufletului meu!” (Iulia Hasdeu –„La țărmul mării”).

Acest „imn” al sufletului oferit de cântecul mării pare desprins din glasul Demiurgului „Atoatecreator” care dă viață acestui univers marin în care răsună  „Al valurilor mării fantastic cor de îngeri” peste „nemărginte spații” „ în  castul clar de lună”. Tabloul adună în el imagini vizuale, auditive,  surprinde mișcarea necontenită a talzurilor. Peisajul marin este impresionant: „Prin Dumnezeu vorbeşte talazul vast al mării/  Şi totul prinde viaţă la şoaptele chemării,/ Venind din mari adâncuri ca soarele-n răsfrângeri/ Al valurilor mării fantastic cor de îngeri/ Care-şi topeşte-n spaţii nemărginite ceara/ În castul clar de lună, prieteni, bună seara!” (Iulia Hasdeu – „La țărmul mării”)

Pătrunderea în macrocosmos este dorința unei ființe doritoare de cunoaștere și de trăire la cea mai înaltă tensiune a sufletului cum este poeta Iulia Hasdeu: „Să ne-avântăm în infinit…/ Sondând superba înălţime/ Să rătăcim în zări sublime, / În cer de-azur, locaş râvnit;/ Dorind al tainei infinit,/ Uita-vom sumbra adâncime.” (Iulia Hasdeu – „Singurăte”) În această singurătate cosmică poeta ar vrea să se bucure de  liniște, de „a fericirii plinătate” trecând prin „baie de lumină”.

Îndrăgostită de bolta înstelată, poeta creează un tablou feeric, imagini picturale ce ne transpun într-o lume de basm al timpului etern: „Sunt stele pe bolta înaltă/ ce semănă cu diamante/ care în noaptea învoalată/ se oglindesc fascinate/…„.şi stelele fermecătoare/ luminează în seninul pur/ cu îndrăzneală în culoare/ ca şi-n imensul cer de-azur.” („Stelele”)

Iubirea pentru pământul natal este o permanentă coordonată sufletului său. Dorul de țară răsună în versuri ce conturează o frumusețe ideală: „ Cât de mult să mai văd din nou aș vrea/ Acea străbună Dunăre albastră / Și munții înalți acoperiți cu nea,/ Ce s-au aurit sub raza cerească !”  (Iulia Hasdeu  –„Dacia”)

În acest paradis terestru sufletul vibrează de nemărginită iubire: „Mi-aș dori ca printre trestii alergând/ Prin lăstăriș și prin iarba înaltă/ Să mai revăd pârâul drag lunecând/ În pădurea atât de-nmiresmată.” (Iulia Hasdeu  –„Dacia”)

Poeta înalță un imn naturii, încântată de tainele și frumsețile ei: „O, sfînt deliciu, voluptate!/ Să contemplăm esenţa pură/ Şi-a tale taine, o, Natură,/ Şi frumuseţi abia visate!/  E o supremă voluptate,/Al cărei dor e o tortură.” (Iulia Hasdeu – „Singurăte”)

Iubirea pentru România revine mereu în versurile Iuliei Hasdeu: „La picioarele tale vei vedea jos, pe acest pământ/ În apus, între un fluviu imens, un fluviu rege/ Și munți ale căror păduri sunt pline de mister/ un colt înflorit, aurit, luminous, dacă vei spune văzându-l Dar este Paradisul/ E Țara lui Dumnezeu,  e pământul binecuvântat/ Muză, vei pune adevărul, căci este România.” (România)

Anotimpurile sunt zugrăvite în culori vii, asemenea unei acuarele ce adună în ea esențele tari ale naturii: „Acelaşi farmec verde/ Şi ochiul nostru viu/ O primăvară verde/ Şi-o toamnă-n arămiu.” („Primăvara și toamna”)

Cugetarea se strecoară în versuri, semn al profundei înțelepciuni a poetei: „ În fiecare lucru un farmec poate fi!/ Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:/ În primăvară simte nevoia de-a iubi,/ Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit.” („Primăvara și toamna”)

Exuberanța vârstei tinere, dorința de a rămâne pură într-o lume în care arta seducției era la modă, apar în poezia „Disprețul” care  ne dezvăluie sufletul  frumos al Iuliei, dorința  ei de a rămâne inocentă: „Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,/ Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc./ Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,/ Floare albă, feciorească, ca şi-a liniștii singurătate”. (Iulia Hasdeu – „Disprețul”)

Dorința ei este exprimată direct: „În dorinţa cea mai mare/ De-a trăi în mulţumirea nedescrisă, c-am păstrat/ A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!” (Iulia Hasdeu – „Disprețul”)

Durerea sufletului poetei care are „darul lacrimei” dintr-o pornire spre introspecția interioară poartă strălucirea speranței care „nu te-nfrânge”, căci raza ei luminoasă este benefică: „Când plângi speranţa nu te-nfrânge/ şi vezi ceva în raza ei/ o, lasă-mă, amice–a plânge/ dacă am darul lacrimei!” (Iulia Hasdeu  – „Nu mă-mpiedica de a plânge!”).

Suferința poetei este transpusă în versuri care ne impresionează prin sinceritatatea și intensitatea trăirii: „O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!/ N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,/  Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor/ Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară! (Iulia Hadeu – „O, Doamne!”)

Iubește mult viața, după cum scrie: „Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă” și nu se teme de moarte: „ Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică şi caldă”,  dar destinul a făcut să se frângă această ființă cu o inimă atât de mare, iar moartea ei a îndurerat atâtea generații.  Se aseamănă cu o silfă, un duh aerian ce a trait bucuriile vieții cu brațele pline de flori, cu glas cristalin și cântec candid, dar cu ochii plini de lacrimi și inima rănită.

Doar hârtiei i se poate confesa, doar pe hârție poate să-și exteriorizeze sentimentele, să dezvăluie „a gândului comoară” cum scrie în poezia „O filă”.

Cei ce iubesc această scriitoare ce a murit atât de tânără simt o mare durere în suflet și o compătimesc pentru destinul ei nefast.

Iulia Hasdeu  este o scriitoare romantică, căci în opera sa abordează teme romantice, creează poezii a căror vrajă ne pătrunde în suflet.

Creația sa plină de candoare și se sentimente înalte reprezintă un model pentru alți creatori de frumos, prin arta cuvântului.

Perlele gândirii sale transpuse în versuri ne oferă bucuria de a trăi emoții estetice de aleasă simțire și de aceea opera sa este atât de iubită și de prețuită.

Iulia Hasdeu rămâne un reper în literatura română cu o operă inedită prin calitățile artistice, bogăția ideilor, profunzimea sentimentelor.

Personalitatea ei este un model pentru tânăra generație, pentru talentul său, imaginația bogată, creativitatea și înțelepciunea sa.

Omagiul adus acestei creatoare de frumos o păstrează în memoria colectivă ca o floare rară ce a îmbobocit sub aura de frumusețe a generosului său suflet.

Să o iubim și să o prețuim mereu pe această fiică atât de înzestrată a neamului românesc!

Ecaterina Chifu (Speranța), membră  a UZPR, membră PERGAM

by

Referinţă Bibliografică

prof. Ecaterina CHIFU: IULIA HAȘDEU, FLOAREA SUFLETULUI NOSTRU (eseu)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 octombrie 2026