HANUL, SPAȚIUL ÎN CARE TRECUTUL AJUNGE DIN URMĂ PREZENTUL
(Din însemnările monografistului local)

Hanurile erau – și încă mai sunt – locuri de popas pentru drumeţi şi de taifas pentru localnici. Nu numai. Pentru Sadoveanu hanul era mai mult decât atât. Hanul era izvorul cel nesecat al istorisirilor populare, era locul în care puteai privi ca-ntr-o oglindă sufletul deschis al poporului. De-acolo, de la han, a luat el în plosca sa de drumeţ închipuit apa cea vie, spre a resuscita romanticul din el şi spre a ne-o reda nouă apoi, cu tot cu tărâmurile albiei ei, cu personaje şi isprăvi ale timpurilor mai îndepărtate sau mai apropiate prezentului. În spațiul spiritual al acestui așezământ, trecutul ajunge din urmă prezentul. De aceea hanul, în preocupările mele a avut un anume ecou.
Spre exemplu, m-am frământat mult ca să identific o urmă reală a hanului lui Gorașcu Haramin de la Miroslovești, în care moș Leonte Spînu și comesenii săi din romanul “Nicoară Potcoavă” deplângeau moartea tragicului domnitor Ion Vodă al Moldovei. Hanul pe care Sadoveanu îl amplasează în Miroslăveşti va fi fost însă tot Hanul Ancuţei, translatat de narator la baştina mea, la doar cinci kilometri de spațiul originar al hanului în care a fost izvodită una dintre capodoperele operei sadoveniene, cu cele nouă povestiri (nuvele, după aprecierea unor exegeți).
Urmele celor mai vechi hanuri din satele comunei mele sunt legate de două hanuri din Miroslăveşti ale Sturzeştilor. Unul, părăsit şi dărâmat între cele două Razboaie Mondiale, şi-a păstrat beciul din piatră de râu până prin 1950. Se afla, aproximativ, în locul în care îşi are azi gospodăria Neculai Cojocaru, zis Mustăciosu’. Despre celălalt, mai vechi decât primul, am aflat câte ceva cu ajutorul amintirilor bătrânilor Gheorghe Hogăşoaie şi Gheorghe Măricuţa. Să fi fost acesta Hanul lui Haramin? Greu de dovedit. Ei știau că hanul ocupa o parte din pământul pe care e construită Biserica cea mare (nu-i spun “cea nouă” fiindcă de curând a căpătat şi ea atributul celei vechi, de “biserică seculară”). Gheorghe Măricuţa mi-a atras atenția că “…şi acum se mai lasă pământul în curtea Bisericii, acolo unde ar fi fost beciul hanului”. Casa praznicală a lăcașului de închinare tinde parcă să-l confirme pe povestitor, căci clădirea destinată pomenirii celor plecați la Domnul capătă mereu răni legate de o taina încă nedezlegată.
În legătură cu acest han de demult al Sturzeştilor, Gheorghe Hogăşoaie, sătean cu memorie trainică, plecat de curând la Domnul, ştia o poveste de la înaintaşii săi. Pe vremea când hanul cel vechi îşi primea muşterii, locuia în unul din satele “siameze” ale Miroslăveştiului de azi un bărbat cu numele Cobârlă (sau poate Cotobârlă), care, în mare taină, făcea parte dintr-o ceată de tâlhari sau poate de haiduci, dacă nu cumva chiar o şi conducea. Şi Cobârlă acesta puse la cale prădarea hanului lui Sturza la ceas târziu de noapte.
În noaptea în care tâlharii îşi făptuiau planul, aceştia, neaşteptat, au dat nas în nas cu hangiţa, care-l recunoscu îndată pe Cobârlă, megieșul gospodăriei sale, deși, ce-i drept, vecinul ei cam arar dădea prin sat. Cum viaţa și libertatea unor astfel de făptaşi cântăreau mai mult decât viaţa unei biete hangiţe, hoţii au omorât-o şi au azvârlit-o în cuptorul încins al hanului. În înțelesul lor, asta ar fi şters urma făptuitorilor.
Până la urmă, tâlharii au fost prinşi şi dovediţi. Bineînţeles că şi Cobârlă, care, după ani lungi de ocnă, cică vreo douăzeci şi cinci, s-a întors în sat. Nu mai era însă în toate minţile, căci avea ce avea, în lipsa potrivnicilor din lumea sa, cu pomii din gradina gospodăriei pe care o moștenise. Cu aceştia se războia acum Cobârlă, oţărându-se la ei pentru îndărătnicia lor de a nu i se feri din cale. Iar, spre diversificarea noimei dușmăniei sale asupra arborilor, copacilor mai strâmbi le poruncea să se îndrepte numaidecât, ca brazii. Că altfel… aveau deaface cu el, că doar n-a fost un oarecare, ci taman căpetenie de tâlhari.
Mormântul celui cu porecla Cobârlă (se pare că acesta aparținea neamului Bălășeștilor) i-a dat de furcă lui Vasile Pârlea, un alt bătrân cu memorie bună, în a-l găsi în cimitirul satului și a dovedi monografistului local că haiducul a existat aievea.

Gheorghe Pârlea

Foto: Hanu Ancuței, a cărui atestare documentară (1718) a găsit-o Mihail Sadoveanu

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe Pârlea: HANUL, SPAȚIUL ÎN CARE TRECUTUL AJUNGE DIN URMĂ PREZENTUL(Din însemnările monografistului local)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 noiembrie 2022