„Providenţa Divină sau Pronia Cerească estre purtarea de grijă permanentă, efectivă a lui Dumnezeu faţă de fiecare creatură în parte şi de toate în ansamblu”.

Biserica este Icoana  Sfintei Treimi, o „ unitate a comuniunii”, o „ unitate a dragostei”.

Am început articolul meu cu aceste citate pentru că ceea ce încerc să relatez se raportează  foarte bine la aceste adevăruri descoperite în urma multor ani de studii şi de trăire duhovnicească de către acei mari părinţi ai Bisericii noastre creştine. E drept că ştiinţa îi face pe mulţi dintre noi să se îndoiască de aceste adevăruri pentru că ea se bazează doar pe dovezi concrete, pe ceea ce poate fi pipăit, văzut. Dar oare microcosmosul e văzut cu ochiul liber? Nu. Ca să vadă atomul şi structura lui internă, omul şi-a creat instrumente care să-l ajute  să-şi formeze o imagine despre lumea înconjurătoare şi teorii despre Universul infinit. Dar sufletul pe unde l-a lăsat? Cât i-a acordat din spaţiul acesta infinit? Pentru că nu o dată zicem: „ Vai de sufletul meu!” sau „ Mă doare sufletu!”

În prima sâmbătă din aprilie, mai exact 2 aprilie 2016, eu şi mai tânăra mea prietenă ing. Aurelia Dediu primim invitaţie din partea fondatorului ziarului local „ Curierul zoreştean” să participăm la slujba de instalare a noului preot din parohia Valea Teancului. Ne încântă pe amândouă ideea de a-l  cunoaşte atât pe noul paroh cât şi biserica în care îşi va îndeplini misiunea pe care i-a încredinţat-o Bunul Dumnzeu prin Preasfinţitul Părinte  Ciprian, Arhiepiscopul  Buzăului şi Vrancei. De la intrare în curtea bisericii, ne atrage atenţia clopotniţa pe sub care trecem prin picturile interioare şi exterioare, lucru destul de rar întâlnit la alte lăcaşuri de cult, cel puţin în zona noastră. Deschidem uşa bisericii şi intrăm smerite exact în momentul când la strană se intonează imnurile de slavă lui Dumnezeu, altfel decât mă aşteptam să aud într-o biserică rurală în care rolul corului îl are cântăreţul/dascălul împreună cu cei câţiva enoriaşi,  femei şi bărbaţi, care reuşesc să treacă peste teama de a supăra urechile ascultătorilor  cu vocile lor neşlefuite. Aici, vocile pe care le ascultăm sunt balsam pentru sufletul nostru şi mângâiere urechilor noastre în timp ce se înalţă din piepturile tinere ale psalţilor de la strană, veniţi special pentru acest eveniment important din viaţa prietenului lor  pr. Iulian Ioniţă. Aflăm aceste detalii de la enoriaşa lângă care ne aşezăm la hotarul dintre naos şi pronaos, după ce ne închinăm la icoane şi aprindem lumânări în sfeşnicele din faţa Sfântului Altar. Dar ce catapeteasmă frumoasă! Pe rândul de sus, la centru, având de-a dreapta şi de-a stânga icoanele celor doisprezece apostoli, se află o icoană mai mare din care Maica Domnului, în faţa căreia se află  Fiul Sfânt, nu în braţe ca-n alte icoane, priveşte ocrotitor la cei ce se roagă în timpul slujbelor religioase. Din altar se aud glasurile celor doi preoţi care săvârşesc sfânta liturghie, dar câteodată ai impresia că intervine şi o a treia persoană. Impresia aceasta o creează părintele Alexandru, fostul preot al acestei biserici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a cărei voce îi permite să cânte foarte sus şi să coboare foarte jos. Mi-am dat seama care-i hramul bisericii privind icoana din dreapta altarului în care este pictată Maica Domnului adormită înconjurată de cei doisprezece apostoli.

Slujba ajunge la momentul în care, după rugăciunea Tatăl nostru pe care cei de la strană o cântă dumnezeieşte, noul preot iese pe uşile împărăteşti cu potirul cu Sfânta Împărtăşanie şi dă din vinul sfinţit copilaşilor  conduşi spre altar de tinerele mame sau de bunici. Momentul este impresionant  pentru toţi cei prezenţi.: preot, copii, mămici, bunici; pentru  cei care privesc tabloul acesta de la altar, căci puţini sunt aceia ai căror ochi nu se umezesc văzând copii împărtăşindu-se. Probabil că în astfel de momente copilul din noi empatizează cu cel de la altar.

Astăzi, fiind sâmbătă, se săvârşeşte şi pomenirea morţilor, de aceea  în panere şi coşuleţe  ard lumânările puse în coliva dulce din care vor gusta cei ce vor zice „ Dumnezeu să-i ierte!” Dar înainte de asta, cei doi preoţi vin în faţa celor prezenţi şi vorbesc despre instalarea noului paroh la biserica din Valea Teancului, şi aşa aflăm povestea de viaţă a părintelui Iulian Ioniţă. Cursurile primare şi gimnaziale le-a făcut în satul Zoreşti, după care a urmat Seminarul  teologic de la Ciolanu şi Facultatea de teologie de la Târgovişte, încheindu-şi studiile cu susţinerea şi promovarea examenului de masterat. A funcţionat o perioadă ca profesor de religie  la Liceul pedagogic din Buzău, hotărându-se, după o vreme, să meargă în Italia, în oraşul Torino  unde avea să devină diacon la biserica creştin-ortodoxă  pentru românii de acolo. O întâlneşte aici pe viitoarea lui soţie, Estera, tot româncă, din Galaţi. Se căsătoresc, naş de cununie fiindu-le preotul paroh al bisericii respective.  În familia nou întemeiată vine şi primul copil, un băieţel.  Se întorc în ţară şi luând legătura cu Înalt Preasfinţitul Părinte Ciprian, cere să fie hirotonit preot. I se acceptă cererea cu condiţia ca pentru început să fie preot la Mânăstirea Răteşti. Era o încercare acest lucru, pentru că se ştie că viaţa ca preot într-o mânăstire este mult mai solicitantă decât într-o parohie. Acum, în urma  promovării preotului Alexandru ca secretar în cadrul Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, cel care ne dă aceste informaţii în cuvântul pe care-l rosteşte, preotul Iulian vine paroh în satul în care s-a născut. Cu emoţie în glas, noul preot îşi începe cuvântul prin a-I mulţumi lui Dumnzeu şi familiei sale pentru că a fost susţinut să ajungă aici. Şi, amintindu-şi spusele părintelui Galeriu: „ Nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”, deci Pronia cerească ne marchează  viaţa,  părintele Iulian  povesteşte  cum, în timp ce făcea inventarul pentru a lua în primire documentele  şi tot ceea ce aparţine bisericii, a găsit registrul  cu noii născuţi în care,   la data de 14 octombrie 1979 ( ziua Sfintei Cuvioase Parascheva), era înregistrat noul născut Iulian Ioniţă, care, peste ani,  avea să-şi găsească soţia şi să se cunune în biserica cu hramul Sf. Parascheva din Torino. Pentru preoţii care au fost înaintea sa în această parohie şi pe care i-a cunoscut: pr. Constantin Moise (40 de ani) şi pr. Alexandru (11 ani), are numai cuvinte de mulţumire pentru că tot ce au făcut  a fost din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru enoriaşi. De data asta beneficiarii serviciilor religioase din această localitate au avantajul că preotul locuieşte în sat şi poate fi solicitat ori de câte ori au nevoie.

Retrăgându-mă spre uşă, după ce a început slujba de pomenire a morţilor, am bucuria s-o cunosc pe tânăra preoteasă Estera, în braţe cu cel de-al doilea băieţel al ei, pe care mi-o prezintă d-na preoteasă Lupu a părintelui Doru de la Mierea, înconjurată  de cei patru copilaşi ai ei: trei băieţi şi o fetiţă, cu vârste cuprinse între 11 şi 5 ani, Sofia fiind mezina familiei.  Frumoasă familie şi un exemplu bun de urmat şi de alte familii tinere. Amândouă soţiile de preoţi sunt conştiente de rolul pe care-l au  în calitate de preotese, atât în viaţa soţilor cât şi a enoriaşilor. Eu le urez succes în misiunea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o, şi nu le va fi uşor în vremurile tulburi pe care le trăim. Doamne-ajută!

Prof. Georgeta Tudor, Curierul zoreștean -SPIRITUALITATE

by

Referinţă Bibliografică

PRONIA CEREASCĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 februarie 2023