Întâi că are un nume ca o duioșie, pe care l-ai scrie pe o frunză de frag și l-ai striga pe un zefir desfoiat în șoaptele cireșelor dulci. Apoi că are ochii tandri ca florile de salcie de le-ai lua privirea să o mângâi cu gândul. Apoi că are o mătase de păr despletit în soare de ți-ai înfășura cu o șuviță un inel de aur. Apoi că are buze catifelate de ți le-ai apropia de obraz că să înflorească pe el trandafirul roșu. Apoi că are dinți frumoși de opal de ți-ai lăsa mușcată inima să rămână o urmă de lăcrămioară. Apoi că are corp grațios de lebădă, încât brațele ți s-ar preface umbră să îl cuprindă seara sub florile cerului și să alunece suplă și ușoară în jurul taliei. Apoi că are piciorul zvelt și frumos de te-ai odihni uitându-te cum pășește plutind…! Apoi că are o voce plăcută și-mpăturită-n armonii muzicale ca-n flori de sunătoare de-ai chema îngerul din tine să-l asculte și să cadă ispitit.

Raluca Guslicov…! Ea este…! Dacă altcineva ar fi descris-o astfel, nu aș fi recunoscut-o. Dar eu, înainte de a scrie am întrebat duioșia, frunzele, zefirul, șoapta, salcia, cireșul, ochii, tandrețea, privirea, mângâierea, gândul, părul auriu, mătasea, șuvița, inelul de aur, buzele, catifeaua, obrazul, trandafirul, mușcătura, opalul, lăcrămioara, grația, lebăda, cerul, soarele, luna, stelele, brațele, umbra, seara, florile, talia, piciorul, vocea, armonia, muzica, sunătoarea, îngerul, ispita… cine se oglindește fermecător de luminos sub o floare frumoasă a cerului și cine, surâzând, se leagănă frumos de mlădios sub o stea argintată a pământului. Am întrebat în șoaptă, căci doar iubirea șoptită și cireșele la ureche  urcă scara libertății interioare și-ntr-o singură altă șoaptă mi s-a răspuns: Raluca…! Raluca Guslicov, frumoasă ca o duioșie…!

Dar cine sunt ori cine să fiu eu, la această întrebare cine-mi răspunde? Sunt aprodul de instanță ce-mi strig singur numele la înfățișarea dintâi și de pe urmă ca martor într-un proces de condamnare la iubire silnică pe viață…! Am iubit și iubesc infracțional de posesiv artiștii. Sunt vinovatul fără vină al iubirii. Cu cazier vechi, precum  pușcăriașii antici ai lui Platon.

Cu ani în urmă am pășit pragul Teatrului de Revistă cu istorie „Constantin Tănase”. Întâi dintr-o legătură foarte colegială cu frumoasa și cunoscuta de către toată suflarea gazetărească și livrescă a culiselor scenei, dar și din raza largii desfășurări de culori și sonorități luminoase și armonioase ale organizării și prezentării actelor de cultură și artă muzicale, teatrale, cinematografice, publicistice, scriitoricești, Oana Georgescu. Am pășit, spuneam, supunându-mă consecințelor contaminării cu o pasiune iremediabilă pentru explorarea și oglindirea acestui univers, pragurile dominionului teatral „Constantin Tănase”. Din acest moment se aprinde o iubire fără de sfârșit, de la care, precum făcliile de Înviere, s-au aprins cu rândul alte și alte iubiri, până am terminat de iubit tot Teatrul – de stins nu s-a stins niciuna dintre făcliile iubirilor și nici nu se va stinge vreodată.

Despre aproape toți actorii și actrițele Teatrului „Tănase” am scris îndestul a crede că la un momen dat mă transfigurasem într-un copil de trupă, scrib. M-am bucurat pentru aceasta de recunoștința lui Alexandru Arșinel și a Stelei Popescu…, am încercat, fără a stărui, o colaborare cu actuala conducere vrednică a Teatrului, în persoanele actorului Vasile Muraru și actriței Valentina Fătu. Ce-am început n-a avut substanță, așa că a devenit imprecis chiar și cuvântul „început”, neînstare să definească în vreun mod ceea ce decurge din dorința raportată la mine singur. Mă unește în gând călător în cerc ardoarea simptomatică a unei pastișe de prietenie, terminată înaintea începerii, oprită înainte de a se desfășura, cu actrița Monalisa Basarab – ca și cum ar fi putut exista ceva mai înainte de a fi fost. Avem eu și ea coordonate diferite ale colaborării și devotamentului. Este o minunată actriță, cine se bucură din partea ei de o mai eficientă încredere susținută de cel puțin niște discuții mai aplicate, este o persoană norocoasă, ce poate fi mândră.

Am iubit și iubesc pe toți actorii și actrițele de la Teatrul cu istorie „Constantin Tănase”, am scris cu plăcere și am fost onorat să scriu despre mariile lui personalități artistice. Acum revin cu eseul prezent la chipul întotdeauna aproape de lumina privirii mele și profund coborât în conștiința mea, al actriței Raluca Guslicov.

Raluca este o minunat de frumoasă artistic și uman actriță. Joacă admirabil teatru și cântă urcător la extazele inimii acoperite-n vibrații de armonii muzicale. Totodată, sublimitatea conduitei sale interumane, eleganța vorbirii sale, blândețea, veselia, sinceritatea, inteligența, tandrețea, generozitatea transfigurează în portretul ei din cuvinte nu frumusețe, legenda frumuseții. Căci a fi frumos natural, neforțat, netrucat, nearogant începe a fi azi o odisee a femeii contemporane române – de ce să vorbim despre femeile lumii internaționale când noi nu cunoaștem încă, destul și în tot adevărul înțelegerii tipologia feminină neaoșă.

Așa cum acoperișurile bisericilor își pierd din monumentalitate prin desimea, forma și mărimea turlelor, aș putea la rându-mi să reduc o prezentare afectivă despre artiști la categoria de zvon, ori preambul pentru o poveste actualizată cu formalisme seci și senzaționalisme brute. Nu fac asta, dar simt că ceva îmi întrerupe respirația dacă în ce o privește pe artista Raluca Guslicov nu scriu niște eseuri frumoase, pline de sensibilitate și afecțiune, pe care aș putea să le împăturesc mai târziu într-o „carte de buzunar” cum a vrut să făurească și a și făurit Tudor Arghezi. Această carte nu ar începe atunci când aș hotărî eu să înceapă ci atunci când vrea această sperată protagonistă a unei colecții de eseuri întipărite, nu tipărite, în viața sufletească a celor ce iubesc pe actori și pe oamenii frumoși uman…!

Superbitatea feminină este aceea ce se asemănă cu lumina gândului meu ce lăcuind sufletul dimineața, ca roua, florile  despre care fluturii spun văzându-le umede că au plâns noaptea trecută. Aceasta-i feminitatea ce inspiră admirație și respect, aceasta-i ființa umană feminină despre care să scrii trebuie mai întâi să întrebi inima și sufletul, căci dacă nu, ar fi ca și cum ai scrie cronica unor veacuri fără să cunoști istorie.

Greu sau ușor de cunoscut, Raluca este, cum îi contemplez eu chipul, o oglindă a feminității atrăgătoare, plăcute, adorabile. Eu îi mulțumesc pentru că mi-a dat voie să o cunosc atât cât o cunosc, suficient pentru a-i contura frumos o prezentare artistică.

Frumoasă ca duioșie, numai astfel pot să o văd și o și văd eu…!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Raluca Guslicov, frumoasă ca o duioșie/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 iunie 2026