Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Refuz iubirea de-mprumut

Refuz iubirea de-mprumut

Eu m-am născut odată cu mine, dar vom muri pe rând…, am venit pe lume prea târziu, când timpu-mi avea de gând să dispară…! Mi-au caligrafiat cu tocul și penița un nume pe-un certificat de naștere, demult, când literele chirilice și limba latină mureau subit. Pesemne-au să scrie-ntr-o zi, într-un alfabet digital, c-am murit…, pasămite-ar fi prea mult să merit un certificat de deces material ce-aglomerează beciul unei arhive cu cotorul rămas la catastif – e mai economic să te-nregistreze sub un număr pe registrele morților anonimi, ca pe un pușcăriaș pe zeghe.

          Din călătoria mea am făcut umbră pământului între două capete de veacuri și pe un arc de timp între două milenii…, din viața mea mi-am bătucit cărăruile gândurilor și-am răscroit lumea iubirilor de samsar…!

În niciun caz n-am fost ca șurubul de teasc pe care Brâncuși l-a sfredelit în coloană, dar cred că am trăit vegheat de știma unui vreasc fragil, rupt bucăți de vânt și aprins pe corhană de trăsnet. Căci n-a fost vreme ca să mă hrănesc în liniște și pace cu norocul din dotare…, ca să am dreptul de a iubi, eu am organizat rebeliuni, n-am fost piețar, n-am precupețit iubiri, am abandonat dintru început târguiala.

Mi-am ținut sănătoase dorințele, ca pe arac cârcelul de vie, am ferit conștiința de colesterol, am ferit sufletul de diabet, căci iubirea dulce nu crește glicemia, doar aceea zaharisită e greoaie și înecăcioasă, pe când creierul leneș e cleios ca o meduză fără creier, iar cine-l menține-n moțăială e un om zăcând între viață și moarte, în formol și osânză, de viu.

Din traiul meu am existat, din traiul meu am să mă duc, ce dacă am lunecat și eu pe derdelușurile mele? N-am făcut gălăgie și n-am fost zevzec, eu n-am deranjat pe nimeni, am căzut și m-am sculat singur în zilele mele rele, în zilele mele bune.

Nici în capcane n-am ocupat locul cuiva, am scăpat singur din ele, cu momeala-n dinţi, n-am dat undeva dragostele cu camătă, nici n-am rămas dator cu iubiri pe din doi… !

Sunt necunoscutul necunoscut sieși…! Tot timpu-s străin spre azi din trecut, pentru că n-am fost nicăieri înainte să fi fost. Sunt și nu sunt spre mâine din azi, căci vin efemer, trec și fără rost dispar…!

Fiecare vârstă e un nou surghiun, căci trec prin ani ca neștiința prin fiinţa mea, moartea mi-e străină, iar eu îi sunt străin ei și pentru că vârsta-i în siajul inconștienței de sine…!

La ce s-ar cunoaște provizoriu omul cu hâda lui moarte din umbră, când moartea-și este sieși condiţia definitivului obligatoriu și omul șieși își este sumbră absurditate…?!

Lumea, viața și moartea, pe rând sunt străine ele-ntre ele, iar cunoașterea și timpul absurd se-ntrec în nimicuri și efemeritate…!

N-am fost mort, dar nici viu n-am fost înainte de-a fi fost ori una ori alta, sau poate-amândouă într-un sicriu cu-n capăt pe mal și cu altul în groapă…!

Facebooktwitterby feather