„FRUMOASELE DUMINICI” – EDITORIAL DE GHEORGHE POSTELNICU
Mă va înșela memoria? Voi fi deturnat de amintiri și evocări subiective?
Derulez scene din partidele de fotbal desfășurate în adolescența pârscoveană. Îndârjirie și pasiune. Preferam acest sport simplu, practicat cu minime mijloace materiale: un teren plat și o minge oarecare, altora, cu reguli mai numeroase, mai greu de aflat și de priceput. Fotbalul rural al anilor ˈ60: vioiciune, sinceritate, tehnică și inteligență. Jocul poienilor și al prundului, al izlazului și al bucuriei unui gol sau al unui dribling reușit. Primăvara generației apărute după război: frații Bolocan, frații Manolache, frații Roman, frații Cuțoi, sprinteni și gălăgioși, cu nume și porecle care mai răsună și acum în amintiri, mângâindu-ne sufletul în timpul înșelător.
Întemeietorii primei asociații sportive („Mugurul” Pârscov), un inginer agronom și un profesor de sport. De pe marginea terenului tușat ca „pișatul boului”, strigăte pasionate de îndemn, țipete drăgăstoase de copile înamorate, prichindei ageri care aduc mingea trimisă în bălării. Echipa satului nostru, cu tricouri roșii, se ținea cu vrednicie în finalele competițiilor ocazionale. Greu ajungeau până la noi numele unor fotbaliști celebri: Ozon, Dridea, Tabarcea, Copil, Voinescu și un lucru era cert: marele Ozon omorâse maimuța pusă în poartă la o lovitură de pedeapsă. Avea un șut mai puternic decât ungurul Pușcaș sau brazilianul Pele.
Duminici frumoase care niciodată n-au mai fost. Zilele erau ale tinerilor și ale florilor și fiecare își lua partea lui de bucurie. Niciodată nu ploua. Orice tânăr vrednic era musai să știe cum se aruncă de la margine sau cum se lovește cu șpițul și cu exteriorul. Voievozii desculților erau Gică Coroiu și Costel Bolocan, Gigel Edoiu și Stelică Tehnicul, Mihai Neculai și Mihai Pană, Titi Colman, Marin Covrigaru și Petrică Postelnicu. Cu o comică uimire îmi amintesc cum ne aliniam pentru încălzire, apoi pentru exerciții tactice. În recreațiile școlare eram teribil de grăbiți să tragem de câteva ori la porțile împrovizate în curtea prea strâmtă pentru geamuri. Însuflețiți și plini de respect intram în clasă, de multe ori direct la tablă, priviți cu asprime de la catedră. Emoționați și învinși ne retrăgeam în bancă: 3 sau 4 erau notele primite. Ferestrele deschise primeau cântecul mierlelor libere și al guguștiucilor. Stimabilele profesoare nu găseau cuvinte suficiente (de obicei „bovine”) ca să osândească prostul nostru obicei. Nu știu nici acum de unde ne veneau îndrăzneala și puterea, pentru că nu aveam nici îngăduința familiei să ne boțim încălțămintea. După ultima oră de clasă, nu ne mai păsa nici de doamna Popescu de zoologie, nici de domnul Munteanu, de matematică. Eram straniu de bucuroși când echipa în care picasem câștiga și teribil de nefericiți când pierdeam sau când se spărgea „gogoașa”. Cu fețele scăldate în sudoare, obosiți și eroici, atacam puțul din Luncă, apoi ne retrăgeam spre căsuțele noastre, spre lămpile cu gaz, spre camerele reci și umede. Vâlvătaia coardei de vie bătea fundul tuciului de mămăligă. Mama curăța câțiva cartofi și bătea 2-3 ouă. Mămăliga era pe săturate și omleta regească. Mâncam cu mâinile carnea de la borcan. Tata ne povestea, a câta oară, cum a fost capturat la Stalingrad. Sub această pojghiță de bunăstare se înfiripa somnul dulce și neștiutor de multe. Mama rămânea o vreme singură, descântând străchinile și potolind focul, închinându-se când spre icoana Maicii Domnului, când spre patul nostru. Timpul a spulberat făpturile materiale ale prietenilor noștri, dar n-a izbutit să ne întunece memoria. Aceasta reînvie chipuri și întâmplări din ceea ce dăinuie ca amintire omenească a vieții, confirmând că nu e totul fum și poveste.
* * *
Cu toții cunoaștem cine au fost Hagi și Popescu, Răducioiu și Iordănescu. Pe ei și pe ceilalți tricolori continuăm să-i prețuim, dar a-i numi în toată mass-media autohtonă, cu numele de alint, Gică, ni se pare de o familiaritate comică. Poate că numele lor de botez o fi părând vulgar într-o onomastică actuală. Pe noi ne duce cu gândul la o comedie bulevardieră de succes, „Săracul Gică”, și nu ni se pare apelativul cel mai respectabil. Spuneți-le, fraților, simplu: Hagi și Popescu, deoarece îi cunoaște toată lumea.
În sfârșit, noi scriem, noi citim, adică Gheorghe (Gică) Postelnicu, al dumneavoastră expert în cunoașterea de sine și expert în comunicare artistică.
GHEORGHE POSTELNICU
În acest număr : Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, Ioan Aurel Pop, Gh. Postelnicu, Gheorghe Stroia, Tudor Cicu, Eugen Oniscu, Georgeta Tudor, Luiza Cala, Ion Minulescu, Miron Radu Paraschivescu, Florea Burtan, Ion Nedelea, Marius Stănilă, Elis. Postelnicu, Aristotel Pilipăuțeanu, Laura Alexandru, Elena Stroe-Otavă, Iorgu Gălățeanu, Enache Necula, Gherasim Davidăleanu, Constantin Costea
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..
Minunată revistă, o dovadă de românism cultural valoros! Felicitări, dragii noștri, pentru tot ceea ce faceți și pentru tot ceea ce sunteți! LA MULȚI ANI, CU BUCURII ȘI SĂNĂTATE!