Teresia (Lia) Bolchiş Tătaru s-a născut la 3 iulie 1935, în Silvaşul de Sus, Jud. Hunedoara, fiica preotului Gheorghe Bolchiş şi a învăţătoarei Valeria Costin. Şcoala primara a făcut-o în Boineşti, Ţara Oaşului, clasa I de gimnaziu, la Baia Mare (1945-1946). În perioada 1946-1952, a urmat cursurile Liceului „Doamna Stanca” din Satu Mare, devenit, apoi, Liceul de Fete Român. Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Naturale-Chimie a Univ. „Babeş-Bolyai” din Cluj (1952-1956).

***

Augsburg, Germania

Teresia Bolchiş Tătaru (D-na Apostrof, Cecilia Costin, pseudonime):

„Dacă Bunul mă ţine în formă cu „motoraşul,” în Iulie, 2015, fac 80! Aştept CUVÂNTUL, marelui român al zilelor noastre. Încă nu’l avem, deşi se scrie mult, bine şi mai puţin bine, munţi de maculatură, dar şi boabe de grâu, căci nu orice om care ştie face o compunere este un scriitor, după cum nici oricine, care face versificaţii este un poet! Ce sunt eu?” „Un talant ai primit ce’ai făcut cu el?” „Doamne, iată, nu l-am îngropat în Pământ de frica Ta, ci am muncit cum m’am priceput, de am mai câştigat unul!” Asta’i tot şi atât. Am dat 30 de titluri, din care 6 pentru copii şi două, trei romane, unul: „Măriuca” „într’un fel, este echivalentul feminin al lui „Ion” a lui Liviu Rebreanu, cu destule similitudini de destin şi valoare artistică” (Ironim Muntean în „Romanul Feminin Românesc” Opera Omnia Publicistică şi Eseu Contemporan, Tipo Moldova, Iaşi, 2013, pag.35) Este totuşi acesta „marele roman”? Uşor pe lângă! Aşteptăm.

***

Fragment din: Ion Şiugariu „Argat fără simbrie la cuvânt” roman, vol.II,(în pregătire), de Cecilia Costin (alias Teresia Bolchiş Tătaru) 

Limba noastră cea română îşi are ziua, în fiecare zi şi noapte, căci în ea vorbim, în ea visăm şi totuşi o preţuim atât de puţin. Este pâinea caldă a vieţii noastre şi totuşi o murdărim, mai ales azi, cu tot felul de barbarisme, englezisme, cu care ne călcăm singuri în picioare.

Permiteţi’mi un fragment din lucrarea: Ion Şiugariu „Argat fără simbrie la cuvânt” roman, vol.II,(în pregătire), de Cecilia Costin (alias Teresia Bolchiş Tătaru), ca să vedem cum stăm cu Istoria noastră şi cercetarea Limbii române:

„- Acuma, draga mea, pentru că tot suntem în Istorie şi în locuri istorice, dă’mi voie să continui puţin, cu altceva, dar tot cu…

– Istorie, desigur!

– Exact şi să o luăm deci de la cap. Deci ştii că descălecătorul Modovei a fost Bogdan I-iul, la 1359, voievodul de Maramurăş, – pentru că pe vremea aceea aşa i se spunea şi nu Maramureş – care a domnit până în 1365 şi a fost înmormântat la Rădăuţi, ctitoria sa. Dragoş de Bedeu, din Maramurăş, pe partea dreaptă a Tisei, azi la cehi, după cum ţi-am spus, pierdută de noi, de români, după primul război mondial, după cum zice şi Iorga în 1939: „pierdute (satele din Maram.) azi din nepriceperea noastră” a făcut primul descălecat în Moldova, la 1352-1353, întemeind „scaunul Moldovei” pe care l-a aşezat pe fiul său Sas. Acesta a domnit aproximativ de la 1354 până la cca 1358.

Dar oare istoria zice chiar aşa? Permite’mi Lucia să’ţi spun ce am citit eu, cel care, după cum ştii, zilnic „dau peste cap” tot felul de „hârtii” la Biblioteca Academiei.

– Iar acest „dat peste cap” se vede că nu rămâne doar o simplă expresie – şi Lucia îi duse mâinile lui la obraz, lăsâdu’şi faţa pe ele ca şi pe o perină.

– Iată că am ocazia să’i dovedesc dragei mele, că nu’mi pierd vremea degeaba, cu învârtitul de hârtii la Academie!…Deci ascultă:

– Cu toată fiinţa mea!

Pentru că tătarii, după năvălirea lor pustiitoare, în Europa, în 1241, au luat în stăpânire ţinutul dintre Carpaţi şi Nistru, de unde făceau dese incursiuni în Transilvania şi Ungaria, prădând, distrugând şi luând robi, Ludovic cel Mare, de Anjou,(1342-1382) rege al Ungariei şi Poloniei, fiul lui Carol Robert (1307-1342), a purtat războaie cu tătarii. Un an după preluarea domniei în Ungaria, Ludovic a trimis o armată puternică împotriva tătarilor, armată din care făceau parte şi maramurăşenii comandaţi de voievodul Dragoş, vasalul regelui Ludovic. Tătarii au fost înfrânţi şi obligaţi a se retrage peste Nistru, în stepele din nordul Mării Negre. Spre a se apăra de o nouă invazie tătărască, la hotarele regatului său, Ludovic hotărăşte să întemeieze la răsărit de Carpaţi o provincie nouă, Moldova, în fruntea căreia l-a aşezat pe Dragoş, la 1352, sau ’53. Această aşezare, numită după legendă „Descălecatul lui Dragoş” în urmărirea zimbrului nu este decât doar o poveste medievală care se găseşte, cam în aceeaşi formă şi la alte popoare, ca la spanioli de exemplu, doar că la ei viteazul prinţ urmăreşte un bour, (Bos taurus primigenius L) animal mult mai iute şi foarte periculos, care oferea o vânătoare mai palpitantă, necesita o mai mare iscusinţă spre a’l prinde şi răpune şi de aceea era considerat vânat regal.

Ştii Lucia, un fel de coridă, ca şi azi, când cu cât taurul este mai sălbatic, cu atât spectacolul este mai fenomenal, spectatorilor li se oferă senzaţii mai tari de li se zbârleşte părul mai teribil, iar toreadorul culege mai mulţi lauri.

Bourul, strămoşul vitelor domestice era animal de şes şi de coline, ocupa luncile râurilor, şesurile mlăştinoase şi dumbrăvile umede. I se preţuia carnea gustoasă, pielea şi în special coarnele, ca trofee, care aurite erau folosite ca şi cupe de preţ din care se bea vinul la ospeţele regale. Spre deosebire de bour, care se apreciază că a dispărut din fauna Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar a lăsat o toponimie destul de bogată în Maramureş ceea ce atestă existenţa lui în acele locuri. Zimbrul (Bison bonasus bonasus L) trăia în pădurile compacte de munte mai greu accesibile. Unii istorici şi la noi presupun că Dragoş ar fi urmărit un bour, în „descălecatul în Moldova” deşi pentru comitatul Maramureşului, pe sigiliu marca era capul de zimbru, dar în stema muşatinilor, de la Roman I, fratele lui Petru I, fiul Muşatei şi după cum ai spus, ziditorul Cetăţii Neamţ, apare capul de bour, iar de la Alexandru cel Bun, monedele au cap de bour, coarnele înalte, netede,încovoiate spre înăuntru.

– Interesant, iată lucruri pe care nu le-am ştiut.

– A trebuit să vin eu la Târgu Neamţ, ca să ţi le spun: „draga de ea” şi Soare o sărută pe creştet, cum stătea cu capul răzimat de umărul lui.

– Dar trebuie să’ţi mai clarific, Lucia, o chestiune, o completare: De ce Sas? Ce nume e acesta?

– Nu ştiu, dar aşa am găsit în istorie.

– Da, aşa ne încurcăm noi singuri istoria, cu „nu ştiu”…

– Al doilea „descălecat” cu întemeierea Moldovei independente i se datoreşte lui Bogdan, voievod de Maramureş, care poseda moşia de la Cuhea de pe Iza. Încă din 1343, Bogdan a ajuns la „scârbă” cu Ludovic cel Mare, regele Ungariei – cum zic scrierile – Din cauza conflictului degenerat în duşmănie, Bogdan se văzu obligat să părăsească Maramurăşul şi în 1359 se hotărăşte să treacă în Moldova, unde scaunul domnesc rămăsese liber, prin moartea lui Sas. Acestuia trebuia să’i urmeze fiul său, Balc sau Baliţă, dar Bogdan îl sili prin luptă să’i cedeze locul. Ludovic, voia să’l restabilească pe Balc, dar interveni Bogdan care reuşind să’l respingă pe rege, devine independent în teritoriile în care se înscăunase. Ludovic îl desmoşteneşte pe Bogdan şi fii săi, ca „notorii infideles” luându-le moşia Cuhea şi dăruindu-o ca despăgubire pentru Moldova „pierdută” lui Balc, voievod al românilor şi comite de Maramurăş şi fraţilor săi, Dragomir şi Ştefan.

– Deci, dragă Lucia, până aici suntem în clar cu Istoria, nu’i aşa? Să’ţi mai clarific treaba cu Sas. Eu am meditat îndelung la acest foarte neobişnuit nume „Sas” şi am ajuns la o concluzie, pe care într’o zi am s’o pun în discuţia istoricilor şi anume: a fost sau n’ a fost mama lui Sas o săsoaică, după cum presupun unele documente? Dar putea tot atât de bine să fi fost o unguroaică, catolică, sau tot atât de bine o româncă „schismatică” ortodoxă, sau chiar catolică. Aici religia nu are nici o importanţă din moment ce numele nu aparţine nici unui martirolog, respectiv, calendar creştin. Mă gândesc însă la încărcătura etimologică a acestui cuvând „sas” care mă duce spre limba maghiară. Cum Dragoş de Bedeu a purces la primul „descălecat” al Moldovei în slujba şi din porunca regelui său angevin, Ludovic cel Mare, n’ar fi exclus, ca din curtoazie medievală, practicată faţă de suzeran, Dragoş, care desigur că vorbea limba regelui său, să’i fi dat unicului său fiu un nume unguresc, de vitejie şi anume: „vultur” care în limba maghiară se scrie „s a s” poate şi „Saas” dar se citeşte „şoaş” = vultur (!!!) acest „s” românesc, în limba maghiară se citeşte „ş” iar „a” românesc, în limba maghiară se citeşte „oa” . În limba maghiară litera „a” este a-ul românesc dar cu accent „á”. Aşa, deci  cercetând „Diplomele maramureşene din sc.XIV-XV,” editate de Ioan Mihalyi de Apşa, la Sighet în 1900, descoperim că fiul lui Dragoş nu poartă o poreclă ci un nume de botez unguresc, care în diplomele latine, ale secolului al XIV-lea, apare scris chiar Saas sau Zaas Olachy. Deci, necunoaştere, draga mea şi lipsă de cercetare serioasă, iată cum stăm cu Isoria noastră şi ăsta este doar un exemplu. Mai detaliat, pe altă dată, nu’i aşa? Draga mea. Acuma e rândul tău să’mi mi spui ceva despre Cetatea Neamţ, după cum simt, că te-ai pregătit.

by

Referinţă Bibliografică

Rexlibris Media Group: 80 ! LA MULŢI ANI DOAMNĂ TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU !/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2015