Într-o zi de miercuri, când vremea era încă prea rece pentru a se numi primăvară, într-un orășel mic de provincie, văzu lumina zilei un copilaș, slăbuț și firav,  asemeni firelor de iarbă ușor ieșite de sub cușma de zăpadă grea. Fusese cât pe ce să nu respire aerul dimineții, căci fluxul de aer nu îi ajungea în plămânii mici, iar o clipă, cât o eternitate, a părut că nu va mai ajunge în brațele mamei sale. O gură de aer îi umflă pieptul mic și micuțul pasager al vieții urcă în trenul trăirii. Puiul crescu cu iubire și acoperământul dulce al brațelor mamei sale și ajunse, așa cum ne conduce viața și la școală. Aici, descoperi o lume nouă, a semnelor scrise suav pe hârtia alba, cu linii trasate special pentru mâini începătoare și tremurânde. Cu sugativa în mână și cu grijă să nu îndoaie colțul paginilor caietului, copilul meșterea abil forme, contururi, apoi un început timid de litere. Nu îi plăcea atât de mult, căci se vedea nevoită să repete mereu aceleași lucruri. Contururile pe foaie nu stârneau interes… încă…

Când cuvintele s-au legat în propoziții, tot universul ei s-a dărâmat și s-a reclădit într-un univers nou, strălucitor, a cărei sigură limită era capacitatea ochiului de a privi în înalturi. Cuvintele creau castele, ale căror vârf metalic strălucea orbitor in bătaia soarelui puternic și binecuvântător.

– Ce vrei să te faci când vei fi Mare?, o întrebau.

– Scriitoare!, le răspundea fără să clipească.

În clasa a patra, când începu să primească teme de la învățătoare, să alcătuiască compuneri, era în al nouălea cer. Într-una din temele respective, învățătoarea le trasase tema de a scrie despre recreație. „Minim jumătate de pagină” a zis ea, fără prea mari speranțe . Atât i-a trebuit micuței, căci într-o zi cu soare, ca și acum, într-un balcon de apartament,  în adierea frunzelor și ciripitul păsărilor, ca și acum, compunerea ajunsese la patru pagini.

Ca și când mâna ar fi scris de una singură. Părea că picase într-o transă și că altcineva îi mișcă mâna pe hârtie. La școală, colegii așteptară să termine de citit și o aplaudară zgomotos, ridicându-se în picioare. Continuă apoi cu compunerile in limba engleză, primite cu același entuziasm. Atunci micuța știa că asta îi era menirea în această viață. Îi plăcea sunetul aplauzelor și ovațiilor și admirația celor din jur.

Ajunsese dintr-o fetiță firavă, o vedetă. Acasă, în confortul casei sale, își permitea să viseze și să își imagineze lumi fantastice. Zburda adesea pe cărări neumblate imaginare, țopăind alene printre norișori pufoși, plin de dulceață și visare. Într-o iarnă, se porni să scrie o poveste, despre o fetiță orfană și săraca. Se așeză pe canapeaua de piele din bucătărie, îmbrobodită cu straie groase, în dogoarea cuptorului și în mirosul de plăcintă de mere ce se cocea neobosit in cuptorul mamei, luă în mână un creion ascuțit și începu să înșire litere și cuvinte pe foi. Una câte una, ușor, ușor, până povestea prinsese amploarea unei schițe. Își lăsă jos creionul doar pentru a îmbuca din plăcinta caldă și gustoasă, care îi încălzi inima și sufletul. Simțea profund și îi venea să plângă când se gândea la peripețiile prin care trecuse fetiță.

Se gândea oare ce ar fi făcut ea în situația ei? Cum ar fi fost să nu aibă căldură unei plăcinte și a mâinilor care au făcut-o. Atunci îi veni o idee: o să facă ea însăși o broșură, de mână, cu jocuri, poezii și scrieri, pe care să o împartă gratuit copiilor sărmani. Își luă vechiul caiet de matematică, pe care oricum o ura, și nu o putea înțelege, căci lucrurile fixe nu erau pentru ea, ei îi plăcea mișcarea, viața. Rupse câteva foi și concepu o ediție de buzunar. Foarte mândră că poate ajuta, îi arată și mamei ce realizase. Mama o laudă, însă pe fata îi era un zâmbet ce nu era unul de laudă, ci unul de complezență. Renunță. Părerea mamei îi era de importanță crucială.

Într-o zi ce se anunță a fi una oarecare, îi sună un refren in urechi. Venit de nicăieri. Scrise apoi o poezie. Prima din viața ei. Rimele erau strâmbe, și versurile scurte, dar prinse drag și de acest mod de exprimare, ba chiar se bucură că astfel ideile ei puteau fi și cântate. Ce fain trebuie să fie să îți auzi cuvintele pe acorduri muzicale. Odată, în timp ce dormea, îi veni o idee despre cum să continue poezia despre răsărit pe care doar ce o scrisese. Entuziasmul nu îi dădea pace, iar mintea inconștient îi generase răspunsul pentru bucățica lipsă necesară pentru desăvârșirea operei. Trăia pentru a scrie, și scrisul îi mângâia creștetul precum o mamă bună.

În vremea adolescentei, scrisul îi era prieten în momentele de tumult adolescentin. Frecvent se confesa foii de hârtie, apăsând cu creionul pe albeață paginii, pentru a-i imprima însăși starea ei lăuntrică zbuciumată. Constată că o liniștea, să scoată demonii acumulați în ea, într-o răbufnire literară, mai degrabă decât fizică. Așa se născură monștrii din poveștile ei, dihănii ochioase care zgâriau tăcerea. Îi mărturisise unui prieten, timid, că scrisul îi dă aripi. Iar el o sfătui să scrie, noapte și zi, secundă de secundă, să își curețe sufletul. Nu a făcut-o. De ce se oprise? Nici ea nu știa precis…

La facultate, prinsă într-o pregătire academică pe care nu o îndrăgea și în care nu se regăsea, uită de bucuria scrisului. Viața se întâmplă cu repeziciune iar scrisul era o chestie de pămpălăi. Sau așa credea. Nu se voia sensibilă ci rece și cool, așa că scrisul nu avea ce căuta aici. Își îneca demonii in alte moduri, nu chiar sănătoase.

A devenit mamă și totul s-a schimbat. A stat mult cu ea, în nopțile nedormite și a început să înșire lucruri pe hârtie. Puțin câte puțin, îi răcoreau sufletul precum o briză plăcută de munte, cu miros de pin alpin. De data asta, motivația era alta. Nu demonii îi conduceau mâna, ci dragostea nemărginită. Era cu totul fermecată de degetele firave, de căldura mâinii mici, de mirosul dulce de lapte și de sentimentul de acasă. Ea îi era acum muză, și viața toată!  Îi scria versuri, căci iubirea merita a fi cântată.

Jumătatea îi citi într-o seară, fragmente dintr-un text. O îmbrățișă tandru și o sfătui să continue. Se înscrisese într-un grup pe o rețea de socializare unde câțiva prieteni scriau pe teme alese, diverse texte, pe care apoi le împărtășeau. Era pentru prima dată când se simțea că aparține. Locului și oamenilor. Aici era casa ei, lângă persoane ce vibrează ca ea, prin scris.

Apoi prinse curaj. Își făcu publice lucrările, pentru ca toți să le vadă. În ziua aceea, sufletul îi era in gât, iar mâna îi tremura pe telefon, în așteptare de reacții. Se hotărî că nu e suficient de puternică să ia piept direct cu părerile oamenilor așa că închise internetul cu inima strânsă. Reacțiile erau unele bune, iar ea era în al nouălea cer, plutind și zâmbind extatic. Cine ar fi crezut că cineva se va bucura de ceea ce ea avea de oferit.

O prietena dragă, îi făcu o surpriză, și îi trimise o înregistrare audio in care recita poezia ei. Sentimentul era de-a dreptul înălțător. Simțea că asta trebuie să facă în viață. Să bucure prin arta cuvintelor. Într-o seară, se trezi din somn, cu o imagine a unor vestigii romane. Luă telefonul și începu să scrie, și să scrie și să scrie. Așa se contură și primul ei roman, la care încă lucrează și care, speră să vadă și lumina tiparului. Personajele îi sunt dragi și fac parte din ea, ca fațete ale personalității ei.

Noi oportunități se ivesc, iar ea scrie și scrie și scrie. Promite să nu se mai oprească cu una cu două. Povestea asta este reală, iar fetiță firavă sunt eu. Eu sunt… O scriitoare.

–––––––––

Roxana BICA-POPI

Slobozia, 28 martie 2022

by

Referinţă Bibliografică

Roxana BICA-POPI: TAINA SCRISULUI (161) – SCRIU CU BUCĂȚI DE SUFLET/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 martie 2022