E tristă Zâna-Toamnă și se miră
Că vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,
Că roada cea dospită o-mpovară
Și zvonuri dinspe Iarnă o-mpresoară.
Să nu deplângem însă firea vegetală,
Căci știm că moare-n toamnă, dar renaşte-n fală,
Că iarna nu-i va întrerupe viaţa
Și-o va împodobi din nou verdeaţa.
Ce-ar fi să fie-ntocmai și cu omul?…
Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,
Și să-nflorească iar în primavară
Spre a primi în crug o nouă vară.
Iar când o-ndepărtată toamnă va-mplini
Sorocul omului pătruns de secular,
Să fie asta-ntocmai cum ar fi
Că a plecat din viaţă un… stejar.
Gheorghe Pârlea


