ȘAPTE BALADE CREATIVISTE
Cântec de pescar
Aseară un peștișor de aur se zbătea
În vicleanul năvod al lunii de peruzea.
Eliberează-mă, te rog, tragic el șoptea,
În vreme ce sufletu-mi cu visuri se spuzea.
Să te eliberez? La ce-mi poți fi de folos?
De-ai fost prins, nu ești înțelept, nici nu străjuiești
Intrarea în port precum colosul din Rhodos,
Iar dorințe, nu vreau deloc să-mi îndeplinești.
În viață doar eu dorințele îmi împlinesc…
Voi merge, peștișorule, doar pe drumul meu,
Căci gândul, cuvântul și cu fapta nemuresc
Doar pe acel ce are credință-n Dumnezeu.
Balada celor trei nașteri
O, Doamne, prea bunule, ești la fel ca piroga
Ce lunecă, în voia sorții, pe valuri auree…
Împreună cu tine, în tihna nopții, mă voi ruga
S-atingi întotdeauna țărmuri hiperboree
Pentru hodină, în sanctuarul veșniciei.
E marea-nspumegată, ardentă, iar din spuma-i sfântă
Iese unicornul coliliu și serafimii cântă,
Înveșmântați simbolic în mantia trezviei.
Și mai ești, o, Doamne, aidoma unui condor
Ce planează pe-a cerului întindere azurie…
Împreună cu tine, în zori de zi, voi hrăni un dor
Neînfricat întocmai ca floarea purpurie
A copacului, legănată-n boarea vântului.
E cerul mănăstirea veche în care un călugăr
Tace, deoarece orice cuvânt, într-adevăr,
Preschimbă tainic temelia universului.
Ești, Doamne, precum o imperială trăsură
Ce apucă necontenit pe drumuri enigmatice…
Împreună cu tine, călătorind în seara sură,
Voi sculpta visul din sentimente magmatice,
Mult mai tari decât orice material cunoscut.
E pământul răbdător ca Iov, ce voia Ta a primit,
Iar toate popoarele amintesc despre străvechiul mit
În care dragostea este cel mai puternic scut.
Solomonarul cuvintelor
Într-un oraș medieval,
Înconjurat de un zăbran,
Se ținea-n fiecare an
Un ezoteric Festival.
O forfotă de nedescris,
Ca într-un stup de albine,
Era-n ajun, vezi bine,
Precum scria într-un zapis.
Toți oamenii din vechiul burg,
Ce-au inspirat fondarea lui,
Văpăi ale amurgului
Păreau în clipele ce curg…
Și visurile scânteiau
Ca lumina de rubine…
Cu flori sacre de verbine,
Ei casele împodobeau…
Cu multă vreme în urmă,
Peste oraș se-abătuse
Răul ce-n ritmuri abstruse
Bucuria vieții curmă…
Oamenii atinși de boală,
Vitele ce mureau pe câmp
Făceau timpul să pară tâmp
Și lumina de sens goală.
O legendă veche spunea
Că răul putea fi stârpit
Numai de un suflet smerit,
Ce natura o supunea.
Doar că nimeni nu mai știa
Să crească în bunătate
Și în visuri luminate,
Ce dragostea le-mprăștia.
Când totul părea mai greu,
Sosi în oraș un străin,
Cu aspect de mujahedin
Și mers ușor de semizeu.
Șoptind un descântec tainic,
Totul se schimba în bine;
Haosul cerșea ordine
În orășelul cel jalnic.
Cu toții îl priveau uimiți,
Neștiind de unde vine…
Doar prin crâșme citadine,
Mai se certau câțiva drojdiți…
Fără de teama vulgului,
Se stabili-ntr-o căsuță,
Mai veche, însă drăguță,
De la marginea burgului.
La masa lui din lemn de fag,
În clipele de grație,
El scria pe o hârtie
Viitorul precum un mag…
Iar totul se preschimba în
Juru-i, cum îi era scrisa;
Nu mai murea niciun bătrân
Și totu-nflorea-n urbea sa.
Oamenii deveniseră
Icoana dumnezeirii,
Iar fiece clipă — eră
De nesfârșite bucurii…
Balada îngerului de piatră
I
Într-o mănăstire veche, dintr-un colț de rai,
Unde se vorbește încă primordialul grai,
Se înduhovnicea un cuvios călugăr,
Bogat în zile și-n rugăciuni fără de număr…
Nebănuite sunt planurile Domnului.
Cândva, într-o sâmbătă, cam pe la vecernie,
Cum gustase, făr’ să vrea, din mierea somnului,
Călugărul avuse-n vis o epifanie.
Un înger de lumină a coborât din ceruri
(Chipu-i desăvârșit era sfințit prin Adevăr,
Iar ochii, flăcări izvorâtoare de haruri.)
Și astfel a grăit spre credinciosul călugăr:
„Eu sunt Mihail, conducătorul oștilor
De îngeri slujitori Sfântului fără de moarte.
Suntem aproape de sfârșitul vremurilor,
Precum sună profeția din această carte.”
Și-i întinse călugărului celui pios
O carte mică, pe coperta căreia era
Gravat simbolul Mântuitorului Hristos…
„Ia-o și mănânc-o! Ea odrăslește litera
Despre misiunea încredințată ție.”
„Preaslăvit fie Dumnezeu! Facă-se voia Lui!”
Murmură bătrânul, scăpând de cărunție,
Și-nghiți cartea dinaintea arhanghelului.
II
Trezindu-se din somnul plin de tăinicie,
Călugărul a plecat în lume să-mplinească
Porunca Domnului milostiv din vecie;
Pe fruntea lui strălucea pecetea îngerească…
Observând cum răul prolifera în voie
Și oamenii cădeau din harul cel împărătesc,
El îi întărea pe cei aflați în nevoie
Și-alunga demoni în numele Tatălui ceresc.
Ca sabia dreptății cuvântul i se-nvârtea,
Topind multor oameni inima învârtoșată
Și-mpotriva acestuia nimeni nu cârtea…
Ca un labirint abstrus e soarta câteodată!
Trecut-au trei ani și jumătate de trudă
În lumea lipsită,-n chip tragic, de discernământ
Și-n orice creștin ortodox găsea o rudă
Ce-l ajuta în misiunea-i sfântă pe pământ.
Ajungând la un han întins cât o cetate,
După un drum istovitor, cu mari peripeții,
Se odihni anahoretul preț de-o noapte,
Apoi dădu să plece, dar inopinat simți
Cum un călător îl țintuia cu privirea…
Se-ntoarse spre-acesta și strigă: „Destul!
Domnul preasfânt să-ți judece împotrivirea,
Diavol hârșit în rele și de ură nesătul!”
III
Plecă din nou călugărul cu har să-ndrume
Pe oamenii din jurul său… Clipele se scurgeau
Precum nisipul din clepsidra fără nume
A tainelor care necontenit se-mbogățeau.
Și pretutindeni, acesta propovăduia
Cuvântul Domnului despre zilele din urmă:
„Vă fie inima, copii, ca Cetățuia
Divină, în care Dragostea nicicum se curmă!
Salte-vă inima de mare bucurie
Și slavă să aduceți Dumnezeului preasfânt,
Căci veni-va ziua scăpării de urgie
Și eterna pace domni-va iarăși pe pământ.
Lupta care se dă nu este pentru averi,
Nici pentru vreun rang înalt sau titlu nobiliar,
Ci pentru sufletele mijind de primăveri,
Asemeni cuvintelor dintr-un evangheliar.
Ce este omul? Creația cea sublimă
A lui Dumnezeu Savaot, înzestrată cu har
Și cu acea libertate serenisimă
De-a-l înmulți sau a îndepărta acest pahar.
Deși umblă mulți demoni pe pământ, cu scopul
De-a vă amăgi, să nu pierdeți nicicând credința
Întru Sfântul Tare, preaslăvit de soborul
Îngerilor, de care se bucură Ființa.”
IV
Într-o dimineață, călugărul ajunse
La o răscruce mare și se rugă fierbinte
Să-i lămurească Domnul cele nepătrunse
Cu ochii sufletului sau cu a lui minte.
Pe când călugărul își înălța ruga
Inimii, cerurile se deschiseră și-un glas
Puternic precum un freamăt de furtuni vuia:
„Ți-ai dovedit din belșug credința în acest ceas
De grea cumpănă pentru soarta omenirii…”
Și, dintr-odată, călugărul îngenuncheat în
Fața Dumnezeului Păcii și-al Iubirii
Fu preschimbat, ah, într-un înger diamantin…
Balada lui Alb-Împărat
O noapte adâncă… Mocneau încă,
În vatra cerului, niscaiva stele…
Regele reflecta la toate cele
În chilia lui săpată-n stâncă.
Deodată, lung urlet fu s-audă
De fioroasă, stranie jivină.
„Iertată să fie de orice vină!”,
Șopti în barba-i, de lacrimi udă,
Și continuă ruga începută:
„Căci nu e nimeni fără de greșeală
În astă lume plină de sfârșeală,
La multe trebi prea nepricepută…”
Cascada gândurilor încetă
Să curgă și dezvălui intrarea
În raiul ce nu știe tulburarea
Și păzește ordinea secretă.
Dulceața liniștii lăuntrice
Strălucea ca o enigmatică stea,
La fel de răzoasă precum dragostea
Dintre Orfeu și Euridice.
Privirea întoarsă în lăuntru
Este un lung prilej de bucurie,
Căci fiecare plai e-o poezie,
Life is happy and all the dreams come true…
Scăpat de haita gândurilor, ce
Mintea i-o hălăduiau neîncetat,
Își cunoscu sinele adevărat,
Devenind domnitor peste orice.
Însă, regele știa că nimic
Nu valorează fără regatul lui
Și, de aceea, cu manta-i se-nvălui
Și, înaintea Domnului veșnic,
Solicită cât mai stăruitor,
Cu dedalica-i inimă crăiască,
Un semn revelator el să primească
Despre al regatului viitor.
Pe când se ruga fierbinte craiul,
Un înger i se-alătură și-i zise
C-o voce blândă, care-i înfrunzise:
„Bucură-te, Alb-Împărat! Traiul
Supușilor tăi va prospera doar
Dacă aceștia vor păzi legile
Domnului în post, dar și-n câșlegile
De peste an… Numai așa!… O, ar
Mai fi ceva în cartea vieții scris!
Să te ferești de-acela care poartă
Inel sângeriu ca o frunză moartă!”
Atât îi zise îngerul Domnului trimis,
Devenind nevăzut cât ai bate
Din palme… Ascultând cu luare-aminte,
Alb îmbrăcă cezarele veșminte
Și coborî în vechea-i cetate.
Supușii săi, de cum îl văzură,
Cu toții îi făcură plecăciune
Și-ntrebară cu mare sfiiciune:
„Care-i a omului trăsătură?”
„Icoana vie a lui Dumnezeu
Are ca principală trăsătură
Dragostea, nu a urii rosătură
Ce schimonosește instantaneu!”
Balada iubirii și a morții
De pe un deal, la fel de bătrân ca moartea,
Se rostogolea soarele precum un craniu
Al unui titan, așa cum scrie-n cartea
Veșniciei, iar totul în jur părea straniu…
Zeul contempla lumina fumegândă
Și clipele, preoți în veștminte de aur,
Celebrau logodna dintre-un gând și-o gândă,
Îmbogățind al spiritului scump tezaur —
Când, iată, se-abătu un nour de amar
Peste fericirea voind să eclozeze
La fel ca un dragon din oul de cleștar,
Nerăbdător, la ceasul tainicei amieze…
Dar lucrurile se vor petrece exact
Ca-n profeția estimp gravată pe destin,
Căci bucuria nu-i nicidecum ceva abstract
Și merită să fie-mpărtășită din plin.
Frumoasa nebunie ce-o dezlănțuim,
Iubirea, cea cu o mie de nemărginiri —
Doar moartea ne învață să o prețuim
Și-ale înaintașilor neaoașe doiniri.
E sufletul ca un magic ghem de vreme
Tors de-acum cu puritatea dragostei dintâi,
Sublimată în duioasele poeme…
Ah, îngere, din aripile-ți iarăși fâlfâi?!?
Balada timpului beat
E timpul beat și șade cu capu-n mâini
Pe masa de brad din sala tronului.
În preajmă-i se gudură demonic câini
Și-un pumn de clipe zac moarte-n jurul lui.
Doar un scripcar bătrân mai cântă jalea
Ce l-a cuprins de la o vreme-ncoace,
Licoarea din potir umbrindu-i calea
Și alinând durerea-i, ce se coace
Ca o pâine introdusă-n cuptorul
Infernului; E timpul beat și parcă
Nu-i duce nimănui din lume dorul…
Pluti-va iar a visurilor arcă?…
CRISTIAN GABRIEL MORARU


