ȘTEFAN CEL MARE – VOIEVOD ȘI SFÂNT ROMÂN
 
„Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor” (Barbu Ştefănescu Delavrancea – „Apus de Soare”  
 
Întreaga suflarea românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de strălucitul voievod Ştefan-Vodă, cel ce a slujit țarii și poporului timp de 47 ani, ca nimeni altul, cu inegalabilă jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creștină.  
Prin mutarea Măriei Sale „în lăcaşul veşnic”, cum scrie fiul şi urmaşul la tron – Bogdan al III-lea – pe piatra mormântului acestuia, Ştefan a trecut în nemurirea credinţei religioase, care l-a însufleţit în eterna pomenire în istoria României şi a Europei. Niciun voievod român, din cele trei provincii româneşti, nu-l poate egala pe Ștefan-Vodă, ca luminat şi înţelept om politic, neîntrecut strateg şi eminent comandant de oşti.  
Viziunea unităţii de neam a românilor se observă din strategia Voievodului Ștefan, care îşi pune solii să vorbească diferitelor foruri europene de „cealaltă Valahie” (L’altra Valachia), străduindu-se să-şi facă o aliată statornică din ea, în bătăliile împotriva turcilor. De aceea a clădit o biserică în Ţara Românească (Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat) şi altele în Transilvania (Feleac şi Vad) (2), biserici cu adânci semnificaţii politice şi patriotice pentru români, dată fiind unitatea primordială a credinţei lor ortodoxe.  
 
Eroismul Voievodului Ștefan cel Mare în conștiința personalităților  
 
Despre eroismul voievodului moldovean amintesc in însemnat număr de izvoare, cronici şi referinţe străine: poloneze, germane, italiene, maghiare, slave, turceşti etc. Acestea conţin bogate informaţii privitoare la măreţia, biruinţa şi gloria lăsată moștenire neamului.  
 
– Cronicarul polonez Miechowski, după bătălia din Codrii Cosminului (1497), afirmă:  
„Bărbat glorios şi victorios, care a biruit pe toţi regii vecini… Om fericit căruia soarta i-a hărăzit, cu dărnicie, toate darurile. Căci, pe când altora le-a dat numai unele însuşiri şi anume, unora prudenţă împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate, altora biruinţă asupra duşmanului, numai ţie ţi le-a hărăzit, la un loc pe toate. Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii secolului nostru” (3).  
 
– Cronicarul polonez Dlugosz, după ce descrie amănunţit lupta cu armatele lui Mahomed al II-lea, din fața Vasluiului (10 ianuarie 1475), exclamă elogios:  
„O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi în lupte civile” (4).  
 
– Polonezul Wapowski îl descrie:  
„Strălucitul luptător foarte vestit prin victoriile asupra turcilor. Vitejia şi succesul lui Ştefan erau renumite la popoarele vecine, pentru experienţa în chestiunile militare şi faptele celebre săvârşite contra turcilor, tătarilor şi ungurilor” (5).  
 
– Sigismund I – regele Poloniei (1506-1548), martor ocular la dezastrul din Codrii Cosminului, adresându-se printr-o scrisoare lui Petru Rareş la un sfert de veac de la moartea renumitului domnitor, îl numeşte „Ştefan cel Mare” (Stephanus ille magnus) (6). Sub acest supranume este cunoscut în toate limbile de mare circulaţie: Stephen the Great, Stephan der Grosse, Etienne le Grandd (7) etc.  
 
– Antonius Bonifatius (cronicarul şi istoriograful lui Matei Corvin) după victoria lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia din 1467, recunoaşte calităţile deosebite ale conducătorului Moldovei:  
„Era însufleţit pentru lucruri frumoase şi mândre, pe lângă acestea activ şi straşnic la război.” (8).  
 
– Cronica maghiară „Chronicon Dubnicense” îl prezintă pe Ştefan, după lupta de la Vaslui (1475):  
„Bun apărător al ţării sale şi al poporului său, care s-a împotrivit cu bărbăţie, turcilor, în mijlocul ţării sale, gata să moară pentru ai săi.” (9).  
 
– Dominicanul Petru Rănzănuș scria (în legătură cu aceeaşi bătălie de la Baia):  
„Stăpânea atunci întreaga ţară, un bărbat de energie fără pereche, numele căruia era Ştefan … acesta deodată a atacat oastea regelui şi a cîştigat victoria.” (10).  
 
– Însuşi Papa Sixt al IV-lea îi adresa elogii Voievodului Ștefan, atunci când scria:  
„Faptele tale săvârşite… cu înţelepciune şi vitejie, contra turcilor infideli, inamici comuni, au dus atâta celebritate numelui tăi, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat.” (11).  
 
– Un italian mărturisea: „Om foarte rafinat şi foarte fin în meşteşugul războiului.” (12).  
 
– Medicului veneţian, Matei Muriano, care fusese Curtea la Suceava pentru a fi îngrijit de podagra (gută) de care suferea, consemnează despre domnitor:  
„Este un om foarte înţelept şi demn de mare laudă, foarte iubit de supuşi, căci e blând şi drept, foarte vigilent şi darnic.” (13).  
 
Pentru virtuțile deosebite, care conturau personalitatea voievodului, a fost supranumit „Cel Mare”, în deplină concordanţă cu referinţele asupra meritelor sale, personale şi sociale, ca un conducător de stat şi militar de elită, care a luptat nu numai pentru apărarea neatârnării Moldovei, ci şi pentru salvgardarea Europei de urgia lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.  
Strălucirea pe care Moldova a dobândit-o datorită personalităţi covârşitoare a voievodului Ștefan se poate vedea şi din numeroase mărturii interne.  
 
– Cronicarul Macarie l-a numit „Ştefan Voievod cel Viteaz”  
 
Cronica lui Grigore Ureche îl numea „Cel Bun”:  
„Domnia lui Ştefan Vodă ce-i zic cel Bun, feciorul lui Bogdan Vodă şi multe războaie minunate ce-au făcut.” (14).  
Prin urmare, pe lângă calificativul de „Viteaz” și „cel Bun”, care îi însoțeste amintirea şi după moarte, la mănăstirii Putna, în dreptul numelui marelui voievod, se află adnotarea:  
„Acesta au fost dintâi întemeietor şi ziditor aceştii sfinte mănăstiri. Acestuia îi zic Ştefan Vodă cel Bun şi Vestit.” (15).  
Cronicarul amintește în capitolul „Despre moartea lui Ştefan Vodă cel Bun” prezintă impresionanta caracterizare a persoanei, activităţii şi morţii voievodului:  
„Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stătu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, ‘şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâierea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăptieaze şi pentru acela raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jios, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese. Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dânsul. Atâta jale, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de (16) mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui până astăzi îi zicu Ștefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejăşti carele nimea den domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan Vodă, intru acelaş anu, iarnă grea şi geroasă că n-au fost aşa nici odinioară, şi peste vară au fost ploi grele şi povoae de ape, şi multă înnecare de ape s-au făcuta. Au domnit Ştefan Vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi singur ţiitoriu preste toată ţara. Iar când au fost aproape de săvârşănia sa, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari, şi alţii toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara, cum o au ţinut el, ci socotind den toţi mai puternic pe turcu, şi mai înţelept au dat învăţătură să să închine turcilor”. – Grigore Ureche  
 
Din enunțul cronicarului se desprinde concluzia că Ştefan cel Mare merită cu prisosinţă să fie considerat de toată suflarea românească un adevărat „Părinte al Patriei”.  
La moartea voievodului, la care, parcă ia parte și natura, ne duce cu gândul la inspirata dramă istorică Apus de Soare a lui Delavrancea. Ştefan cel Mare a fost şi a rămas pentru Moldova marele ei luminător, soarele ei. De altfel, oare nu se găseşte această comparaţie în înseşi cântecele poporului român, care își cinsteşte eroul prin veacuri?  
 
„Ștefan, Ştefan, Domn cel Mare  
Seamăn pe lume nu are  
Decât numai mândrul soare.  
Din Suceava când el sare  
Pune pieptul la hotare  
Ca un zid de apărare…”  
 
Altă imagine artistică şi acelaşi sentimente se întâlnesc în creaţia eminesciană:  
„Cântau cu toţi pe Basarabii  
Pe Domnii neamului Muşatin,  
Pân’ ce-ncheiau în gura mare  
Cu Ştefan, Ştefan Domnul sfânt,  
Ce nici în ceruri samăn n-are,  
Cum n-are saman pe pământ !”Mihai Eminescu – Umbra lui Istrate Dabija Voievod  
 
Astfel, literatura cultă continuă la un alt nivel elogiul, pe care folclorul, cu cântecele populare, cu legendele neamului nostim şi apoi cronicile şi alte mărturii, l-au păstrat în conştiinţa poporului român din veac în veac, rezultând un tot complex vrednic de eroul moldovean. De altfel, Ştefan cel Mare intrase încă înainte de moarte în legendă, prin strălucitele sale victorii, cu o mână de oameni, împotriva unor hoarde imense, a unor întinse regate şi imperii, cum a fost acela al otomanilor lui Mahomed al II-lea.  
Sărbătorile comemorative de la Putna au luminat şi însufleţit mii şi mii de romani, întărindu-i pentru evenimentele istorice deosebite care au urmat, cinstind pe Ştefan cel Mare şi după moarte, care au redeșteptat idealurile de neatârnare (1877) şi unitate naţională ale tuturor românilor (1916-1919).  
Statuia ecvestră a lui Ştefan nu s-a înălţat atunci, ci mai târziu în 1883, şi a fost aşezată în faţa fostului palat administrativ din Iaşi, unde se află şi astăzi. Ea a fost executată de sculptorul francez Emmanuel Fremiet (1824-1910) (23), bine cunoscut mai ales prin statuia asemănătoare a Jeannei d’Arc, de la Paris. Din nefericire opera nu este prea reuşită, ceea ce-l face pe N. Iorga: „Numai cine face parte dintr-un popor îi poate înţelege în adevăr eroii, îi poate iubi şi le poate da viaţă bronzului, marmorei, picturii sau cântecului.” (24).  
La inaugurarea statuii printre cei care au ținut discursuri s-a aflat și studentul A. D. Xenopol: „Afară de marele poet Eminescu, cunoscător desăvârşit al poporului, al trecutului, minte adâncă şi bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise şi gândul serbării din 1871”, amintind cât de ataşat a fost Eminescu voievodul Ştefan şi idealurilor sale româneşti, prezent atât la Putna cât şi la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi (25).  
 
Sfințenia și măreția voievodului Ștefan  
 
De la început trebiue precizat un adevăr istoric. Voievodul Ştefan cel Mare a fost un om credincios, cu mare frică de Dumnezeu, un adevărat fiu duhovnicesc al Bisericii de Răsărit, cucernic împlinitor al convingerilor sale ortodoxe, pe care i le-a sădit în suflet tatăl său, Bogdan al II-lea, şi mai ales mama sa, Doamna Oltea Maria, călugărită după omorârea soţului său la Reuseni.  
O dovadă a preţuirii slăvitului înaintaş o constituie medalia jubiliară, pe care statul român a pus-o în circulaţie, cu prilejul sărbătoririi a patru veacuri de la moartea lui Ştefan. Pe reversul medaliei citim următorul text, deasupra şi dedesubtul stemei Moldovei: „Marelui strămoş Ştefan Vodă, la împlinirea a patru sute de ani de la şăvârlirea lui din viaţă, ca semn de recunoştinţă a neamului său (1504-1904)”.  
Pe avers, în jurul chipului voievodului purtând coroana Moldovei pe cap, se află textul: „ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT – 1457-1504” (26). „Mare şi Sfânt” sunt cele două supranume legate indisolubil de amintirea faptelor sale, vrednică de-a pururi de pomenirea urmaşilor.  
Din cele înfăţişate se desprinde concluzia că două au fost apelativele mai durabile cu care străinii şi poporul român au cinstit şi au însoţit amintirea lui netrecătoare: „cel Mare” şi „cel Sfânt”. Temeiul şi mărturiile externe şi interne prezentate până acum au justificat numele de „cel Mare”.  
După tradiţie şi după vestigiile arheologice intrate în patrimoniul nostru naţional, cunoaştem că Ştefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în nesfârşitele sale războaie, un triptic (28). Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, înconjurat de Maica Domnului şi de Sfântul Ioan Botezătorul, ceea ce numim îndeobşte „Grupul deisis”. Icoana se distinge printr-o rafinată tehnică a lucrăturii, prin subtilitate cromatică şi prin ornamentaţia cu pietre preţioase. Tripticul se păstrează, până astăzi în Muzeul mănăstirii Putna. Este şi aceasta o neîndoielnică dovadă a profundelor sale simţăminte religioase.  
Cea mai valoroasă pisanie, păstrată în decursul veacurilor se află inscripționată pe lespedea funerară a mormântului său, de la Putna, alcătuită chiar de Ștefan cel Mare, atunci când, meditând adânc asupra vieţuiri în lume şi în Dumnezeu, s-a împăcat cu gândul că va veni clipa morţii, pentru care s-a pregătit cu calm şi inegalabilă aşezare sufletească: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu Isus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei”.  
Aceasta nu este doar o titulatură cancelaristică, de o formulă protocolară, ci de însăşi concepţia sa personală despre menirea tuturor lucrurilor.  
Înalţii Ierarhi ai Moldovei, din vremea din urmă, Iustin şi Teoctist, au pus în valoare cuviincioasă toată imensa lui moştenire. Şi nu numai la acestea se rezumă cultul care i se aduce constant lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Întreaga conştiinţă a neînfricatului conducător se întâlneşte într-un document de valoare unică, prin care se justifică evlavia cu care numele său este pomenit până astăzi de creștinătate.  
Inestimabilul document este scrisoarea pe care acesta a adresat-o cârmuiturilor Europei, la 25 ianuarie 1475, îndată după victoria de la Vaslui:  
„Prea luminaţilor, prea puternicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120,000 de oameni… (urmează înşirarea celor zece nume de căpetenii turceşti, printre care şi Laiotă Basarab al Ţării Româneşti, n.n.). Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre; pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vină în luna mai cu capul său şi cu toată puterea împotriva mea şi să supuie ţara noastră, care este poarta creşti-nătăţii, şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanului creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi protivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă, cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte, pentru Legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci, fiţi gata fără întârziere. Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie, în 25, anul Domnului 1475, Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovei” (44). – Ștefan cel Mare  
 
Pentru credinciosul şi viteazul voievod Ștefan, țara sa împlineşte rolul de „poartă a creştinătăţii”, cum n-o numise nimeni până la dânsul, cu sacra menire de a fi pavăză şi zid de apărare al întregii Europe; dacă totuşi această poartă va cădea – cum gândeşte el cu luciditate -„atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Evoluţia istorică a arătat că, la adăpostul bătăliilor şi victoriilor marelui Ştefan, Europa a putut să-şi construiască în tihnă catedralele, universităţile şi celelalte bunuri materiale şi spirituale.  
Adresându-se căpeteniilor creştine ale Europei, Ştefan cel Mare şi Sfânt o face fără discriminare de apartenenţă confesională, îndemnându-le stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi de apărare a tuturor valorilor creştinătăţii. Prin această atitudine, el se dovedeşte un incontestabil precursor al principiilor Mişcării Ecumenice din zilele noastre, mişcare în care Biserica Ortodoxă Română activează cu autentic duh evanghelic, fiind convinsă că ea, în pofida unor deficienţe, constituie totuşi o mare binecuvântare a veacului nostru.  
Ștefan a fost cu siguranţă, la vremea sa, singura căpetenie cu conştiinţă creştină europeană, care, dacă ar fi fost ascultată şi urmată efectiv, ar fi putut arunca pe musulmani din partea Europei cucerită de ei până atunci şi restaura imperiul creştin al marelui Constantin.  
Îndelunga şi zbuciumata domnie a ilustrului voievod Ștefan, nu reprezintă numai o perioadă de mare şi sinceră afirmare a crezului său personal – credinţa creştină, cu o epopee de aspră confruntare militaro-politică, ci şi o adevărată epocă de împliniri şi de creații culturale, artistice, religioase, al căror prim motor a fost covârşitoarea sa personalitate.  
De aceea, poporul român îl numeşte cu netăgăduitul său simţ de adevăr „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, rezumând astfel tot respectul şi evlavia pe care i-a acordat-o de-a lungul veacurilor.  
 
Aceste profunde sentimente sunt exprimate în mod emoţionant de către doi mari istorici astfel:  
„Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul: căci el era izvorul a toată vitejia, el era fântâna tuturor dreptăţilor, el era marea bunătăţilor”… „Nici un colţ de ţară n-a rămas nesfinţit de biruinţele lui sau de suferinţele cu care le plătea”… „Tot ce a fost pe acest pământ se topeşte în lumina lui” şi „Vor şti poeţii, scriitorii de azi să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, şi mai departe decât hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte şi sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români?” (45).  
 
Constantin C. Giurescu, cel mai de seamă istoric al românilor din vremea din urmă, conchide în deplină consonanţă cu noi: „Această unanimitate de elogii ne arată cât de puternică a fost personalitatea lui Ştefan, cât de mult a impresionat ea pe contemporani şi pe urmaşi. Şi duşmanii au trebuit să recunoască marile sale însuşiri, să se încline în faţa faptelor, care vorbesc mai limpede decât orice laude; pe temeiul acestor fapte, care nu s-au limitat la un singur domeniu, ci au îmbrăţişat întreaga viaţă a poporului, în toate manifestările ei, socotim, noi pe Ştefan, cel mai mare dintre toţi domnii noştri. Mihai Viteazul a strălucit prin vitejia sa şi prin reunirea – câteva luni numai – a tuturor celor „de un sânge şi de o lege”, sub aceeaşi cârmuire; Brâncoveanu şi-a câştigat o eternă glorie prin sprijinul ce a dat vieţii culturale, prin admirabila înflorire artistică din vremea lui; alţi domni, ca Matei Basarab, au fost buni gospodari; nimeni însă, ca Ştefan, n-a izbutit să concentreze armonios, în persoana sa, însuşiri atât de variate şi să realizeze opere atât de însemnate. Gloria lui va străluci veşnic în istoria patriei noastre” (46)  
 
Cinstire îți aduce întreaga suflare românească, Măria Ta – Ștefan cel Mare și Sfânt!  
Poporul român te cântă în legende iar Înalți Ierarhi ai Ortodoxiei Române te venerează în rugăciuni, ca pe cel mai mai „Mare și Sfânt” voievod la românilor.  
Amin!  

Maria FILIPOIU

by

Referinţă Bibliografică

Ștefan cel Mare – Voievod și Sfânt român/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2021