Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Mariana Vicky Vârtosu: În pântecul  morții

Mariana Vicky Vârtosu: În pântecul  morții

Totdeauna m-am întrebat,  ce simți în apropierea morții? Dacă îți dai seama că ești între două tărâmuri, dacă poți evalua corect posibilitatea unuia dintre ele, care va deveni casă pentru tine?! Ei, bine… acum  știu, știu…moartea se instalează lent, cu fiecare clipă( nu vorbesc despre moartea violentă, accidentală). Aș vrea, mai curând, să descriu pașii, lupta, izbânda

…Eram într-o perioadă de grație a existenței, aș putea spune, din toate punctele de vedere. Starea euforică în care îmi duceam zilele nu mă deosebea de cea a unui narcotic. Atmosfera de vis, plimbările de plăcere, răsfățul culinar și serile de conversație erau singurele mele griji

Ador parfumul, băile înmiresmate, rochiile ușoare, din mătase naturală și încălțămintea comodă. Mă bucuram  de toate acestea. Seara, înaintea somnului, după dușul relaxant, citeam câteva pagini dintr-o carte, pe care o tot recitisem cu o plăcere imensă. Nu, n-am să spun despre care carte este vorba, vreau să ghiciți.La sugestia micuței mele preferate, frumoasa Aliazya, încerc să învăț japoneza. Mi-a promis că, în douămiicinzecișitrei mă va duce cu avionul personal în Japonia, acesta va fi darul ei de ziua mea. Pot să ignor o asemenea promisiune, și să nu fac un mic efort pentru a învăța japoneza? Deci

Cu căștile pe urechi repet de câteva ori pe zi expresii uzuale în japoneză, și uneori adorm.

Sunt, probabil, într-un vis. Merg cu pași mici, umbra mea se lungește în spatele meu, și deodată simt o gheară înfiptă în clavicula stângă. Întorc o idee capul și zăresc… nimic altceva, decât proverbialul chip al Morții: un schelet descărnat, înveșmântat într-un giulgiu negru, în mâna liberă flutura deasupra capului meu o coasă știrbă, și, șuierând sinistru, amenință :am venit, am venit…Oasele mâinii ei descărnate, sapă adânc în adâncitura claviculei, știu, urmărește o anume arteră. Hei, strig eu la ea, ce-ți veni? Oi fi venit tu după mine, dar, vezi bine, nici eu și nici tu nu suntem pregătite de drum. Corpul meu nu pute, n-ai cum să mă devorezi încă, nu ți-ai trimis soldați în ariergardă în acest scop. Moartea rânjește, sau așa mi se pare. Spre surprinderea mea, sfincterul urinar cedează, poate spaima, și urinez. Nu mi se mai întâmplase această rușine din copilărie.  Hei, strig din nou la ea, lasă glumele! Dă-mi drumul, strângi prea tare, ți-au intrat oasele în gâtul meu. Moartea râde din nou, rotește coasa în aer, gata-gata să

Nu vezi că-i boantă, nu-i ascuțită, cum s-o folosești așa?  O reped cu o voce sugrumată de spaimă.Pe deasupra, mai e și ruginită. N-am antitetanosul făcut… sau, poate-l am, -aduc eu argumente zadarnice.Șuierul coasei îmi tulbură alt sfincter, și… Nu, nu se poate, spun. Trebuie să te oprești. Nu e posibil așa ceva

Viermii sunt prietenii ei loiali, și nu știu cum, nu știu când mi-au invadat abdomenul.  Puterile îmi sunt anihilate, ei înaintează dramatic, nu mai am voce, nu mă mai pot mișca. Hai, îmi șuieră moartea în față, luptă! Prin fața ochilor, cinematografic se derulează scene din copilărie. Înconjurată de haită de câini flămânzi încerc să mă apăr. Nu agita brațele în aer, și nu te mișca, aud vocea mamei. Orice mișcare îi ațâță, și te vor ataca. Nici măcar nu respir. Câinii se depărtează unul câte unul. Mirosul  fricii dispare. Pentru o clipă timpul se oprește. Încremenirea îmi oferă ocazia să acționez: mă zbat, reușesc să cad într-o parte, smulgând-mă din strânsoarea mâinii ei. Durerea din claviculă persistă încă, dar tușesc sacadat, și  în ritmul respirației mele, soldații ei loiali, cad unul câte unul, formând lângă mine un lac gălbui, urât mirositor. Cu dramul de putere pe care-l simt, mă ridic și-i smulg coasa. Moartea, nemulțumită de îndrăzneala mea,mârâie înfundat. Incertele volute mă transformă în icoană, cuvintele îmi devin rugi, slabele mele forțe devin sfinți și… mă ridic. Într-o luptă inegală, un balet al voinței, scutur incertitudinea, alung abandonul care mă dăruise gratuit morții, și strig: sunt încă vie, sau am înviat din propria-mi țărână, nu mă dau ție, Moarte

Din mână îmi cade cartea, iar în căști aud clar: arigato!

Facebooktwitterby feather