Floarea din Om
Omul e floare mândră, dar ciudată,
Nu înflorește-n zori, ca alte sori,
Căci viața lui e-n taină măsurată
Mai scurtă decât zborul între flori.
Dar de e floare, nu e doar petală,
E universul închis sub o beteală.
E un amestec viu, culori și har,
Cu miros împrumutat din rai, amar,
Iar mintea lui e ochiul ce veghează
Tot ce pe lume-n floare luminează.
El nu vrea ani, ci vrea să fie stare:
Să moară-n splendoare, nu în așteptare.
Când viața-i pare puțină și amară,
Credința vine, blândă subsuoară;
Căci ziua noastră, în Cer e o mie,
Suntem trecători în marea Grădinărie.
Noi suntem flacăra ce-abia mai suspină,
Iar Dumnezeu e Sursa – eterna Lumină.
Din soare primim, cu toții, deopotrivă,
Lumină cât floarea să nu stea captivă;
El peste noi domnește, tăcut și curat,
Cu ochi de lumină, din raze sculptat.
Iar razele Sale ne sunt mângâiere,
În scurta și mândra noastră tăcere.
Din vechi povești aflăm, cu întristare,
Cum trec pe pământ și umbră, și soare;
Ieri eram regi în splendori poleite,
Azi suntem umbre prin văi rătăcite.
Căci viața ne trece, secretă și rece,
Spre-apusul ce nimeni nu-l poate petrece.

Și se face deodată seară ( Adaptare după Salvatore Quasimodo )

Fiecare stă singur pe inima pământului,
Țintuind cu privirea un aparat mut,
Străpuns de o rază de voce, de un rest al cuvântului,
Ce vine din spații de necrezut.

Ești doar tu și eterul, o scurtă clipire,
Un puls de lumină în lămpi ce se sting,
Istoria-ntreagă e-o lungă șoptire,
Și degetele, butoane de aur ating.

Dar unda se pierde în mări de tăcere,
Cuvântul e frânt de un zgomot de fond,
Rămâi doar cu restul de-amar și durere,
Căci seara s-a-ntins pe întregul orizont.

În această versiune, raza de soare a lui Quasimodo devine semnalul radio – acea conexiune fragilă care ne scoate din izolare pentru o secundă, doar pentru a ne lăsa apoi în liniștea serii care „se face deodată”.

Îți spun ție, iubire

(Adaptare liberă după Salvatore Quasimodo)

Un singur cerb la izvoare, un geamăt de corn
Peste stânci se prăvale, în neguri se pierde,
Și tot ce-am iubit e un semn monocrom,
O urmă de pas pe o iarbă prea verde.

Îți spun ție, iubire, prin vântul acesta de fier,
Când moartea-și întinde tăcerea pe lume,
Că vocea e singurul drum spre un cer,
Și singurul mod de-a mai spune un nume.

Nu-i spațiu prea mare, nu-i timp prea absurd,
Cât timp unda caldă în piept se oprește,
Chiar dacă pământul e orb și e surd,
Prin tine, iubire, destinul vorbește.

Nu-mi place să scriu: ador să scriu! Îmi scriu gândurile ca să nu moară.
Dincolo de comentariile tehnice, pot spune că scrisul stăpânește, scrisul sângerează. Scrisul trebuie auzit suficient de tare pentru a sparge gheața inimilor. Scrisul atinge coarde pe care nici tu nu știi dacă și când vibrează.
Suntem cu toții singuri în iluzia de a fi buricul pământului, încălziți dar și răniți de o rază de soare și în curând se lasă seara!.. Gânduri pentru a exprima câteva concepte cheie ale existenței și condiției omului: singurătatea lui, lupta lui pentru a obține o fericire trecătoare, predarea lui în fața sorții. Fiecare persoană este în mod tragic singură și chiar dacă se crede umbilicum orbis terrarum, pentru că construiește relații cu ceilalți și se căsătorește și are copii și, prin urmare, pare să trăiască viața la maxim, el este totuși singur și străpuns de o rază de soare. Viața dă de fapt omului un fir de căldură și speranță, de fericire, la fel ca o rază de soare, dar în același timp îl rănește ca o sabie, îl pătrunde, îl face să sufere. Și această luptă se va termina în curând, pentru că în curând se va face seară, existența umană se va încheia într-o clipă.
Odată cu apariția Internetului, s-a creat o țesătură de relații umane și prietenii virtuale, dar suntem încă singuri. Acest nou tip de a relaționa ne cufundă într-o singurătate mai mare și mai profundă decât cea descrisă în versurile mele.

camelia opriţa, 2016, roma

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Și în curând se lasă seara: Floarea din Om/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 septembrie 2024