SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN: ORIGINALITATEA PROZEI LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ
De această dată, ne vom referi la un volum de proză al Domnului Petru Vasile Tomoiagă, și anume la cel intitulat ADEVĂRUL CARE RĂPUNE, apărut la Editura Marineasa, în anul 2003. E vorba despre un volum ce conține povestiri grupate în patru capitole, precedate de un Cuvânt înainte, semnat de Ion Arieșanu.
Titlurile capitolelor reflectă perfect conținuturile povestirilor. Primul capitol, CĂDELNIȚELE COPILĂRIEI cuprinde povestirile: Bostănăria amurgului, Nada, Duhul pământului, Iarna în flăcări; al doilea capitol – INSCRIPȚII PE SUFLET, narațiunile: Cole, Stăvilarul, Regele boschetarilor, Fata Megicanului al treilea – RESTITUIRI, textele: Hula, Vânătoare absurdă, Reîntoarcerea, Sincope, iar ultimul – SPLEEN, Apocalipsa după Ananie.
Pot fi identificate în proza Domnului Petru Vasile Tomoiagă mai multe elemente care îi conferă originalitate.
În primul rând, remarcăm tonul grav, amărăciunea naratorului, tristețea personajelor, suferința, stări pe care le regăsim, de altfel, și în creația poetică a Domniei Sale. Apoi, matricea stilistică, adică acel ansamblu de elemente care determină modelul stilistic al spiritualității unei comunități, orizontul spațial, temporal, ierarhia valorilor, atitudinea față de destin. Construcția personajelor – un alt element important; rolul femeii în societate; uneori, elemente de oralitate a stilului și, destul de des, inserții descriptive, adevărate pasaje de lirism.
Scriitorul Ion Arieșanu, în debutul volumului afirma: ,,Povestirile lui Tomoiagă sunt constituite, ca și existența lui, pe câte o traumă. Pe câte o criză a personajului. Traumă sau criză care se soluționează, în genere, tragic. Dacă i-aș găsi filiații în proza scurtă, l-aș trimite spre nuvelistica patriarhului ardelean Agârbiceanu, spre Rebreanu, cu primul său volum de povestiri, și spre tragicul și extraordinarul povestitor Pavel Dan…”.
În primul capitol, este minunat descrisă copilăria, la țară, cu jocurile, năzbâtiile, dar și greutățile vieții. Iarna în flăcări, de pildă, prezintă povestea unei femei – Constanța, fata lui Ion Tomescu, care, ,,răbdătoare și supusă”, face față tuturor necazurilor. Aveau un băiat, pe nume Eugen, un alt băiat pe care îl creștea din compasiune, Haralambie, iar, în vacanțe, mai stătea la ei și Tinu cel ,,sfrijit și pârâcios”, vărul mai mic al lui Eugen.
Femeia, doar în sinea ei, își deplânge soarta. Obișnuită să muncească și să aibă toate cele necesare, este nevoită să cumpere lapte. Întotdeauna țăranul, deprins cu îngrijirea animalelor, cu agricultura, cu munca, se simte pustiit, fără rost pe lume, atunci când e nevoit să-și vândă animalele sau pământul: ,,Să cumpăr lapte de la vecini? (…) Eu, care am avut întotdeuna vaci și animale cum puțini se pot mândri în sat?” (p.43) Gândul acesta o necăjea mai mult decât frigul iernii pe care trebuia să-l îndure.
Următorul pasaj descriptiv: ,,Totul era alb: cușmele caselor, zidurile, pomii, drumul, oala cu lapte, parcă și fuiorul fumului înălțându-se subțire din coșuri era alburiu… «Ca părul meu!» îi trecu prin minte femeii” este comparabil cu tablourile lui Alecsandri (Iarna): ,,Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare… / Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum/Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum”. Iar hârjoneala copiilor (cu toate trăsnăile ce le treceau prin minte) amintește de Nică și de frații săi, de Trăsnea, de ,,poște”. Cum Tinu era cel pârâcios, tot el era și victima șotiilor. Era ,,băgat în seamă” cu ,,câte-o pioneză sub cearceaf”, ,,cu câte o mână de sare în apă”. Când dormea i se punea în palmă cremă de pantofi sau pastă de dinți, apoi era gâdilat ,,cu un fir de păr la nas și urechi, iar acesta se mânjea de mai mare dragul…”. I-au pus miere pe pleoape, zăpadă în pat etc. Iar reacția lui, de cele mai multe ori – sursă de umor: ,,-Aoleuuu! Didă, sări, Didă, că am orbit… Nu mai văd, aoleuu… Din nemișcarea în care se afla, Constanța sări ca arsă spre camera unde Tinu, buimăcit de somn și cu ochii lipiți de miere, bâjbâia orbește, dărâmând totul în cale și răcnind ca din gură de șarpe. Scaune răsturnate, oglinda spartă (semn de nenoroc timp de șapte ani pentru săteni), totul vraiște și Tinu, disperat… Femeia îl prinse cu greu și îl duse în bucătărie, unde Eugen se prăpădea de râs, iar Haralambie, deși încerca să se abțină, pufnea și el din când în când” (p.47). Pentru că, în lumea satului, copiii nu sunt scutiți de muncă, și aceștia au fost trimiși, în plină iarnă să taie trestie. Acolo, cât pe ce să fie mistuiți de un incendiu provocat tot de ei. Constanța seamănă cu Smaranda Creangă. Amândouă singure în lupta cu imaginația infantilă.
Femeia, așa cum se observă și în prefața cărții, este figura predominantă a acestor povestiri, apărând în multiple ipostaze: ca bătrână cicălitoare (Bostănăria amurgului), ca ispită (Nada), femeie de moravuri ușoare (Cole, Regele boschetarilor) sau fată cu principii, personalitate, frumusețe, șarm (Fata Megicanului).
Amărăciunea, dar și înțelepciunea bătrâneții pot fi întâlnite în Bostănăria amurgului sau în Duhul pământului. Moș Andronic nu intra niciodată cu țigara în grădină, iubea pămâtul și îl muncea cu o bucurie ce amintește de personajele lui Rebreanu (Ion), îi făcea plăcere să povestească, să filozofeze, asemeni lui Ilie Moromete, se odihnea de fiecare dată lângă alt stup: ,,- Stau de fiecare dată pe altul, să nu pierd vremea nici cât mă odihnesc, și-l ascult. După zumzet și după freamăt, știu cum îi merge și ce-i mai trebuie, îi ascult viața dinăuntru, așa cum te ascultă doctorul la inimă ori la plămâni…” (p. 37).
Capitolul RESTITUIRI înmănunchează narațiuni în care protagoniștii sunt din mediul citadin, iar finalul prezintă toate mizeriile societății, decăderea, viciul, ocara, violența.
Așadar, discutăm despre o proză originală, ce evidențiază tendința autorului de a se baza pe experiențe de viață, pe trăiri intense, ce provoacă tensiuni în tratarea temelor consacrate și face posibilă descoperirea unor noi orizonturi sufletești, a unor noi spații de reflecție și de sensibilitate.
by