SILVIA – GABRIELA ALMĂJAN: Poeme – întru contemplare (I) (Eugen Dorcescu, NIRVANA – CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015)

Poetul Eugen Dorcescu însuși afirma că el poate fi considerat, pe bună dreptate, un om religios, dar nu, neapărat, și un poet religios. Eventual, și dacă se ține cu tot dinadinsul, ar putea fi calificat drept poet mistic. Asemenea dezbateri și încercări de încadrare nici nu erau de conceput cu un secol sau două în urmă, când ateismul, secularismul, despiritualizarea nu aveau anvergura și îndrăznelile de azi. Ca să nu mai vorbim de veacurile și mai vechi. Dante este poet, nu poet religios. Deși este cel mai mistico-religios dintre poeți. Dostoievski este romancier, nu romancier religios. Incultura crasă a modernității, materialismul ei opac simt nevoia să eticheteze minimalizator orice creație spirituală.

Corect este, deci, și în cazul de față, să se pornească de la trei axiome: 1. Eugen Dorcescu trăiește într-o lume în care, și pentru care, Dumnezeu există; 2. Eugen Dorcescu nu scrie despre religie, ci despre o lume (lumea noastră și a lui), în care, și pentru care Dumnezeu există; 3. Ca urmare, poezia lui Eugen Dorcescu, tratând temele specifice poeziei dintotdeauna (cum observa, de altfel, Virgil Nemoianu, în Prefața sa la volumul Piața Centrală), are o puternică factură spirituală.

Drumul spre Nirvana este unul sinuos, ascensional, dar, cu cât mai îngustă și mai grea e calea, cu atât mai mare e bucuria înaintării. Receptorii poeziei Domniei Sale se confruntă cu numeroase dificultăți, căci pătrunderea în adâncimea sensurilor dorcesciene nu e deloc ușoară. Dar accederea lor, după relectură, aduce mari satisfacții.

Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Timișoara, Ed. Eurostampa, 2015) – o carte impresionantă, atât prin formă, cât mai ales prin conținut, realizată în tiparele unei antologii ne varietur. Este un volum de poezie generos, ce numără 607 pagini, cu poeme reprezentative din lirica dorcesciană, mai precis, din toate volumele publicate până în acel an: Pax magna, Desen în galben, Arhitectura visului, Culegătorul de alge, Epistole, Cronică, Abaddon, Exodul, Poemele Bătrânului (Elegii), Moartea tatălui – O cântare a treptelor, Piața centrală, Drumul spre Tenerife, Elegiile de la Bad Hofgastein, Nirvana. Mai mult decât atât, corpusul de poezie este însoțit de un consistent eseu hermeneutic, intitulat EUGEN DORCESCU SAU VOCAȚIA VECTORIALĂ A NIRVANEI și semnat de Mirela-Ioana Borchin, care aduce explicații impresionante, utile pentru o mai bună cunoaștere a gândirii poetice: ,,Prin urmare, poezia lui Eugen Dorcescu nu este doar religioasă, nu este doar filosofică și nici doar metafizică. Este existențială. Vorbește despre natura, tragismul și șansa ființei. Ne spune că, atâta vreme cât în structura ființei se va menține separarea dintre materie și spirit, ființa nu va putea accede Ființei. Pentru Poet, există o fericire nirvanică. Spre care tinde, cu puritatea și energia ființei și a poeziei sale”[1].

De asemenea, este identificată, în opera lirică a lui Eugen Dorcescu, o poetică a treptelor: Treapta întâi: Visele apelor, Treapta a doua: Visul celtic, Treapta a treia: Dulcea moarte, Treapta a patra: Adâncul. Nimicirea. Abaddon, Treapta a cincea: Thanatos, Treapta a șasea: Absența, Treapta a șaptea: Bătrânul, Treapta a opta: Prima treaptă a cerului, Treapta a noua: Nirvana – impresie și expresie.

Aflăm, din eseul hermeneutic, că Poetul Eugen Dorcescu explorează ființa, drumul pe care trebuie să-l parcurgă aceasta sau ,,o zonă de intersecție și de profunzime spirituală, unde religiile se topesc în ceva care le conține pe toate”[2].

Nobila menire a poetului este aceea de a crea original și responsabil. Așa procedează Eugen Dorcescu. Oricine se poate regăsi în poezia sa. Ființa se află într-o căutare perpetuă, dar și într-o continuă luptă între carne și duh. Istovită de atâta zbucium, nu-i rămâne altă soluție (alt vis) decât Nirvana.

În ciuda faptului că volumul e dens, am decis să-l analizăm text cu text. Să privim fiecare poezie de aproape, ca pe un exponat dintr-o expoziție statornică, de neclintit.

Firește, mai întâi, vom aborda Nirvana, poemul plasat chiar la început, prezentat ca artă poetică. Un dicton latin sună cam așa: ,,Ars longa, vita brevis”[3]– mare adevăr.

Există trei momente esențiale în viața omului: nașterea, căsătoria și moartea. Dacă despre primele două se poate vorbi cu bucurie, cu oarecare relaxare sau cu euforie, moartea este un subiect nedorit, misterios, dar inevitabil.

Nu am întâlnit până în momentul de față o poezie mai frumoasă decât Nirvana. Poetul nu se teme să abordeze acest subiect incomod pentru mulți. Oricine a pierdut pe cineva drag a trăit din plin durerea. Am putea spune că ,,a văzut moartea”, că i-a simțit prezența. E foarte greu chiar și de privit momentul în care un om își dă ultima suflare, în ,,lupta dintre carne și duh”, cum ar spune Poetul Eugen Dorcescu. Simți o durere sfâșietoare, este o trăire unică, intensă, ce lasă o rană adâncă în suflet. Ești derutat, totul ți se pare în zadar, totul e pierdut; ai face imposibilul să readuci la viață ființa dragă, dar… înțelegi limitele ființei. Și-atunci ești ca un copac fără rădăcini, ca un pește pe uscat, căci zbaterea ta este, realmente, zadarnică.

Moartea soției mult îndrăgite de poet este prilej de suferință maximă. Din această experiență izvorăște însă o artă poetică, o izbândă artistică uluitoare.

Plasată imediat la începutul antologiei, după schița biobibliografică realizată de actuala soție a poetului, Doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, poezia Nirvana impresionează profund cititorul. La fiecare lectură pot fi  deslușite sensuri noi.

Versurile de început ,,Vom sta alături, ușă/lângă ușă./În două urne/gemene-n mormânt” imprimă deja o notă de gravitate textului. E sugerată o stare viitoare, prin verbul ,,vom sta”, iar adverbul de loc cu nuanță modală ,,alături”, precum și adjectivul ,,gemene”, obținut prin conversiune, anunță faptul că cei doi vor fi nedespărțiți. Structura ,,urne gemene” subliniază egalitatea în fața morții. Au conviețuit și se vor regăsi într-o altă lume. Femeia iubită este o ființă firavă, care simte nevoia de a fi protejată. Ea ,,plânge”, ,,bate-ncet cu mâna firavă de cenușă”, ,,cheamă plângând”. Deși răspunsul este pozitiv, ,,sumbra ușă a morții” nu poate fi deschisă, pentru că și cel care o proteja a suferit o transformare – ,,că nu mai sunt/acela care-am fost”.

Se simte greutate, apăsare, imposibilitatea evadării: ,,O grea cătușă/ne leagă cu teluric/legământ”. Nu doar cuvintele sunt grave, și sunetele au forță. Soluția este doar una: ,,Să ne desprindem, deci,/tu – gând, eu – gând,/și-așa ne vom uni din nou”… La care se adaugă motivul mitic al renașterii din propria cenușă, amintind de pasărea Phoenix – ,,ca flacăra zvâcnită din/cenușă”. Eliberarea este redată prin verbele la gerunziu ,,zburând”, ,,jubilând” și perspectiva, prin adjectivele ,,liberi” și ,,eterni”.

Zbuciumul eului liric este evident, trăirile ating cote maxime. Cititorul e pus dinaintea unui text față de care nu poate rămâne indiferent. Dar starea sufletească generată de întreaga construcție nu este una de compasiune, ci de admirație, de încântare. Totuși, poetul își exprimă tristețea covârșitoare și, pur și simplu, simți că ți se rupe sufletul de îndurerare.

Ca semn al modernității, observăm din nou ingambamentul, procedeu cu care suntem deja familiarizați în ceea ce privește lirica dorcesciană; versurile lungi alternează cu cele scurte, făcând să pară totul mult mai firesc, mai sobru, mai important. De altfel, cuvintele sunt îmbinate parcă într-o sentință, au o rezonanță specială, o încărcătură semantică aparte. Textul ,,curge” precum râul vieții și al morții.

Dacă la început este sugerată o tăcere mormântală (,,Vom sta alături, ușă/lângă ușă./În două urne/gemene-n mormânt”), pe parcurs totul se combină într-un cântec sfâșietor, tot mai grav, culminând cu greutatea desprinderii de teluric, pentru ca, în final, să fie trăită biruința renașterii, anunțată parcă de un cor îngeresc.

În eseul hermeneutic mai sus menționat, se face precizarea că ,,tema centrală a creației dorcesciene este condiția ființei întru Ființă”[4]. Cele patru poeme, din volumul de debut al poetului – Pax magna – selectate pentru această antologie, Logica frumosului, Aniversare, Sufletul liniștii și Vechi cântec de călătorie emană calm, frumusețe, liniște, acea ,,Pax magna primordială”[5].

Logica frumosului – poem alcătuit din două catrene impresionante din mai multe perspective: semantic, semiotic, artistic, fonic etc. Ambele se deschid cu întrebări retorice Cum…?, respectiv Când…?. Epitetele – ,,spumoșii cai”, ,,undele amare”, ,,pustiul alb” aflate în vecinătatea comparației ,,Să scalzi, ca-n amețeala unui Râu” și a lexemelor umbră, răcoare sugerează frământare, durere, răceală.

Cea de-a doua strofă conține noi imagini tulburătoare – templul vechi e pulbere și scrum,/Mâncat de dinții mării fără sațiu sau mucede statui care ascultă prăbușirea timpului, haosul primordial. Sesizăm două elemente personificate – marea și statuile, ambele simbolizând trecerea timpului. De remarcat epitetele cromatice – ,,pustiul alb”, ,,albastrul timp”, primul cu adjectiv plasat după substantiv, respectiv, antepus substantivului pentru a-l accentua, în al doilea caz. Imaginea dispariției templului simbolizează pierderea credinței; marea capătă noi conotații, este răzbunătoare, distrugătoare, iar statuile se află în imposibilitatea de a opri căderea, prăbușirea tuturor iluziilor permanenței materiale. Toate aceste elemente combinate nu fac altceva decât să motiveze Logica frumosului.

Poezia Aniversare, de asemenea, este constituită din două catrene, cu rimă încrucișată și măsură de 10-11 silabe.

În prima secvență lirică, întâlnim asocierea frapantă ,,desfătată de stihii”; apoi în versul următor ,,băltirea fluviilor, calmă”. E atâta apă, încât băltește până și fluviul – structură hiperbolică. Însă ,,băltirea” rămâne ,,calmă”, nu creează panică, ci, mai degrabă, degajă liniște, prefigurând o ieșire din cotidian. Epitetul antepus ,,mohorâte dinastii” simbolizează transcenderea. Așteptarea ,,Cu trandafirii sângelui în palmă” amintește de sacrificiul suprem, când lui Iisus i-au fost înfipte piroane în palme.

Bolta semnifică aspirație, instituie planul înaltului, dar, pentru că este ,,de granit”, induce și sugestia durității materiei. Protagoniștii lirici, plimbați de ,,rădvanul ploii”, vor fi mereu ,,apă lângă apă”. Construcția ,,apă lângă apă” poate fi interpretată ca însoțire de durată, „nedespărțire”, dar, în același timp și ca paralelism, ca „despărțire”, fiecare apă urmându-și cursul. În această ambiguitate sălășluiește misterul poeziei.

Titlul celui de-al treilea poem selectat din volumul Pax magna,  Sufletul liniștii, este el însuși o metaforă. Este constituit din două propoziții dezvoltate, folosind ingambamentul ca mijloc expresiv, imagini vizuale și motrice. Îndemnul din prima secvență este la trăirea clipei ,,Nicio grabă nu ai,/creangă de brad”. În concepția populară, bradul este simbolul vieții, este vertical, mereu verde, îl însoțește pe om în toate etapele vieții. Din punct de vedere cromatic, verdele semnifică viață, speranță, exuberanță chiar. De aceea, nu întâmplător apare sau e sugerat de trei ori în structura acestui poem – ,,creangă de brad”, ,,iarbă”, ,,pănușele verzi”. Întreg universul este dominat de liniște, de ,,nevăzutul suflet al liniștii”, care ,,zburdă”. Verbul asociat are dublă valență: mișcare, dar și libertate.

Vechi cântec de călătorie este, de fapt, începutul Drumului spre Tenerife. Floarea, cuvânt ce sugerează gingășie, frumusețe, puritate apare în text de opt ori. Până și floarea florilor este împresurată tainic de moarte, de ,,soarta florilor de-o zi,/florilor de-o vară”. Ierburile care năpădesc scara, treptele, ușa creează tabloul simbolic al trecerii timpului. Metaforele ,,floare cu parfum/mâhnit”=amărăciune, ,,pasărea uitării”=moarte, ,,floarea sângelui”=viață sporesc expresivitatea textului.

Din volumul Desen în galben, publicat inițial în anul 1978, au fost selectate zece texte, opt dintre ele având structură fixă – câte trei strofe a câte patru versuri fiecare, iar textele 8 și 10 (Armura) conțin fiecare câte patru catrene.

1. Primul poem se deschide cu adresarea directă – ,,Rămâi la geam. La geam, în umbră,

stai…”. Geamul, vitraliile sunt obiecte ce pot semnifica transparență, culoare, dar și separare, delimitare. Cadrul este conturat de ,,marea-ntunecată/Cu vele risipite-n evantai”, apoi cu versurile ,,Peste pavaje umbrele se scurg/În negură, spre ulmii blânzi”. Parcă asistăm la o trecere a sufletelor aflate într-o anticameră a morții, când amurgul își trimite jarul, norii albi se topesc – ,,E jarul/Ce trece lin, prin suliți, în amurg;/Sunt norii ce-și topesc în geamuri varul”. Vântul este personificat ,,Cadran de vânt. Pe trepte bate rar/Călcâiul lui în aspre coridoare.” Crengile preiau jarul amurgului și se frâng în ziduri, în ,,Explozii de amurg, ocrotitoare”.

2. Oglindirea în ape din cel de-al doilea text este des întâlnită în lirica dorcesciană. Eul

liric se definește ca fiind ,,pal/Biciuitor al ploii”. Din câmpul semantic al apei pot fi enumerate lexemele: ploaie, val, dig, unduitor, umede, adâncimi, înot, ape.

Căutarea unei anumite stări de beatitudine, deși dificilă – ,,Ce tulburi avalanșe!”, se continuă cu insistență, având conștiința realizării – ,,Înot profund în fericite ape”.

3. În cel de-al treilea poem din Desen în galben este fixat încă de la început timpul printr-un oximoron ,,în albe nopți”. Circumstanțele temporale sporesc: ,,când mesele se-ntind,”, ,,Când sfincșii dorm…”. Acesta e momentul când El, cavalerul (=trup) stă față-n față cu propria-i umbră (=duh). Umbra sa, la rându-i, întâlnește o altă umbră: „Și umbra sa, alăturea de el,/Cu umbra dimpotrivă se-ntretaie” – o nouă confruntare ,,Vâlvătaie”. ,,Alămuri”, ,,zale de oțel”, ,,lănci” sunt elementele specifice luptei. Cel de-al treilea catren aduce din nou în peisaj epitetul cromatic în inversiune ,,negre lănci”. ,,Tăcerile” sunt personificate, ele ,,ucid/Cuvintele pierdute prin unghere”. Repetițiile accentuează ideea de liniște mormântală din ultima secvență lirică – ,,tăcerile ucid”, ,,Tăcuții fluturi”, ,,Îmbrățișați de-a pururi în tăcere”.
4. Tu – ființă ,,te-adaugi blând” arcadelor și geamurilor în care lovește ninsoarea. În a

doua strofă, verbele la conjunctiv prezent sugerează posibilitatea, potențialitatea, eventualul – ,,S-aștepți”, ,,să calci”, ,,să… prindă”. De o mare forță expresivă este succesiunea epitetelor individualizatoare, plasticizante, din versurile –  ,,Sub zidul vechi, sub mușchiul lui verzui,/Sub ploia lină-a ceasurilor rare.” Apoi, din nou, se derulează structuri neașteptate: ,,arome calde”, ,,Iarna a deschis/Cuptor mărunt”. Iarna personificată este cea care decide soarta prin purificarea obiectelor asociate cu norocul – ,,zarurile-și arde”, iar spectacolul este magnific: ,,Trec siluete…/Într-un hieratic dans de halebarde”. Autentică atmosferă medievală. Dar sensul este existențial.

5. Zgomotul pașilor pe dale răsună precum un ,,lanț prelung”, ,,în piețe largi”, ,,cu sfincși

încețoșați”, ,,Cu negre scări”, ,,cu străji”.

Metamorfoza este sugerată aici de ,,Râul sfărâmat” cu ,,tulbure izvor”. Luna care ar trebui să emane o lumină rece, de astă dată ,,aruncă…-n geamuri spini de foc”; e focul purificator.

Observăm grija poetului pentru perfecțiunea formei, fără a ignora fondul. Cuvintele așezate în rimă nu fac parte din aceeași clasă gramaticală. Așa cum am întâlnit și în alte volume, remarcăm rime formate din: adjectiv-verb (încețoșați – străbați); pronume-substantiv (lor–izvor); verb-substantiv (lasă–mătasă).

6. Cercuri concentrice învăluie ființa și o atrag precum un magnet în drumul său.

Scadența e redată de o succesiune de aliterații și asonanțe: ,,Călcâiul toacă piatra, scara piere”. Ne întrebăm de ce călcâiul și nu talpa – e călcâiul deoarece amintește de vulnerabilitate? – v. ascendentul cultural ,,călcâiul lui Ahile”.  Imaginea vizuală ,,Te soarbe ușa-n cercuri de tăcere” sau ,,Să intri-n miezul ei ca-ntr-un abis/Cu aripi blânde” conturează o ființă intrată în metamorfoză (om-înger), dar ,,cărările sunt fierbinți”, ,,Arsura te prăvale”, pentru că e nevoie de mult curaj, de purificare prin foc, pentru a putea continua procesul purificării. Galbenul semnifică solaritate, iar sintagma ,,desen în galben”, devenită laitmotiv, aspiră culorile ,,umede”, personificate, ,,călătorind sub bolți”. Privirea ce-l contemplă este lină, ochii imenși și tremurători, dar mai încărcate de mister sunt acele ,,subțiate conuri de lumină”.

7. Ascensiunea dificilă apare și în poemul 7, urcușul cavalerului spre ,,tulburea cetate”,

Drumul ,,E-un lanț de fum”, ,,scara grea” cu ,,balustrada înaripată”. Decorul este opresiv, ,,colb”, ,,zarvă”, ulițe care ,,curg/Mânjite de soare”. Orașul devine metaforic ,,Un nufăr tremurând în veșnicie”, dar nu este cale de întoarcere pentru un ,,prea fericit binom rătăcitor”, care vrea să se înalțe cu orice preț – ,,Acel înot, același dublu zbor”. Pământescul pare a se lichefia în urcare ,,Sub umeri: gol”, iar deasupra ,,stele” (Per aspera ad astra!).

8. Apoi ,,clara zi/Destramă umbre” (iată puterea luminii!). Geamul devine elementul

asemănător unei porți, prin care se realizează trecerea. Armurile cavalerești rămân în urmă – ,,Armuri bătrâne tremură-n firide”. Ființă și umbră dobândesc un nou contur în drumul către absolut ,,Un nou contur pe-ntunecata treaptă”. Capătul lăncii ,,în negură se prinde/Rupându-i pânza”, însă zborul rămâne ,,neîntrerupt,/În neclintite, netede oglinde.”

9. Podul străjuit – alt element important într-o călătorie lirică. Figurile din versurile

,,Tăcuții sfincși, cu aripile ghem,/Uniți adânc în fluviu, ca în moarte”, metafora lunii ce intră prin geamuri în ,,cascade” de lumină, ticăitul ceasurilor deschid calea imaginilor artistice, auditive, vizuale, dinamice, din a doua strofă: ,,Bat ceasurile. Scama lor de-argint/Colindă încăperile. Și cade/ Pe dalele de piatră, tresărind./Prin geamuri intră luna, în cascade.” Zidul reprezintă un alt simbol consacrat: obstacolul ce trebuie depășit.

10. Vocea eului liric transmite frământare prin repetiția structurii ,,Mă-ntorc spre zid”, ca într-un refuz al lumii. În acest context, este conștientizată inutilitatea armurii: ,,și-mi scot încet armura”. În urmă, lumea se năruie – ,,cad creneluri”, e ,,zarvă”, ,,fum”. Rămâne apa ,,calmă și adâncă”. Ea este promisiunea: se trece înot, iar ființa devine val, valul – ființă: ,,Și tu, și val, răsfrânți ca-ntr-o oglindă”. Dincolo – ,,colb./Tărâm necunoscut” luminat de lună: ,,luna bate-ntinsul”. Atracția nocturnului este imensă. Ca și fascinația armurii: ,,Armura neagră-n colț și-așteaptă insul”.

Așadar, dacă în poeziile selectate din primul volum Pax magna aduc în lirica dorcesciană pacea primordială, cele din Desen în galben anunță un parcurs extrem de dificil, tineresc și temerar, pe calea spirituală spre Nirvana.

by

Referinţă Bibliografică

Silvia-Gabriela Almăjan, Poeme – întru contemplare (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 septembrie 2020