Acasă
La vară, poate mă voi întoarce acasă,

Poate eu, poate străinul inhibat din mine…

Aș vrea să mai respir pe ulița prăfoasă,

Iar morții să-ntreb dacă măcar le e mai bine.

Prezent nu au, în cer au râvnitul viitor,

Cu visele-ncâlcite sub frunțile-nghețate.

Cei duși ne-au dăruit amintirile ce dor

În salbe vechi de lacrimi, încă neconfiscate.

Sunt plin de satul meu de când nu sunt acasă

Și-l simt în structură un viu și tainic minereu;

Între pereți străini port satul ce m-apasă,

Într-un sertar ascuns, al gândului diurn al meu.

O umbră sunt, rămasă în prelungi suspine

Împietrit aici, eu ard, tu însă nu mă vezi

Iară tăcerea ce încearcă să m-aline

Drag sat, mă strânge ca-ntr-o furie de zăpezi.

Destinul e absurd, ne bate-ncet pe cruce,

Viitorul bate-n geam, și geamul blând îngheață.

Străbatem drumul fals care-ntr-un gol ne duce,

Cerșind anahoreici, pioși puțină viață.

A plecat și Gică…
(Marioarei)

Plictisit de-atâta iarnă, Domnul scurtează destine,

Iar somnul Marii Veșnicii curtează pe orișicine.

Zăpada ne-adăpostește ca un fals de fariseu,

Valul sorții de pământ să uităm că e așa greu.

Dar a murit tușa Anica, muri apoi și nea Ion,

Adâncă li-i depărtarea și n-au semnal la telefon.

A îmbătrânit și curtea schingiuită de pustiu,

Scorojesc sfinții-n icoană cu chip prelung și purpuriu.

Îns-acum muri și Gică, învins de o neagră boală,

Marioara lăcrimând, capu-i ținea la ea în poală;

Îl mai strigă cu glas stins printre blestemate zile,

Și-n lugubre nopți îl strigă între visele ostile.

Prea mult nu s-au bucurat de mica lor agoniseală,

Ori că vârsta i-a uitat cu vreo  criză arterială.

Ei simțeau în casa lor deplina Dumnezeire

Unde nici duhul cel rău n-ar aduce o rea știre.

Rămase în fundul curții bezmerice patru găini,

Uimite se mai întreabă: -De ce-au venit dintre străini?

Care îngeri agresivi le umblă-n biografie,

Și-n ce zodie-au căzut să revină-n sărăcie?

La casa veche-n nopți adânci, ei, toți trei se vor întoarce

Blânde umbre solitare cu dureri să se încarce.

Așteptările de acasă
O rază, se răsfrânge la noi în livezi

Umblând după mama pe cărările verzi,

Pe strada micuţă şi făr-de nume,

Din satul uitat în vreascuri de lume.

Aci sunt acei ce așteaptă de la noi

Un semn, spre ai duce în zodiile noi.

Poştaşul încă-ntârzie să vie

C-o îmbrăţişare caldă pe hârtie,

Ori poate un pacheţel uitat prin vamă

Pentr-un resemnat suspin blajin de mamă,

Ce zace-n pat de scândură dogită

Făr-o compresă caldă la artrită.

Ca prin perete, rugile i-aud și-acum

Într-un noiembre cinic, bântuind pe drum,

Casa m-așteaptă în pragu-i de ceață

Să mă păstreze ca-ntr-un cuib de gheață.

Ai plecat
Acum, că tu ai plecat definitiv

Am strâns în batistă clipele strivite.

Retras pe sub bolta unui cer fictiv,

Resemnat culeg suspine rătăcite.

Iluzia e o imensă hartă

Unde naivul crez se mai înviora,

Visând te găseam la tine-n la poartă,

Și-atunci  luam lumină din făptura ta.

Prea crud, eu nu știam să trec de vamă,

Neinițiat în taina răstignirii

Ardeam candid într-o suavă flamă,

A destinului ingrat al amăgirii.

Aș vrea să-mi fac părinții să vină acasă iar
Mi-e curtea casei numai buruiană

Acolo unde primii pași mi-au încolțit,

Aveam atunci un tată și o mamă,

Acolo-i primul zâmbet ce m-a încălzit.

Au plecat de-aici părinții amândoi,

Și parcă nu-ndrăznesc să vină-napoi.

Casa nu se vinde nici măcar la sfinți

Căci talpa care vine calcă pe părinți.

Zăpada din curte vreau să mai rânesc

Ca neliniștiții pași ai lor să văd,

Să fac focu-n vatră și o pâine-n țest,

Să pun răsad de flori, să uit acest prăpăd,

Aș vrea să curăț iară bătătura,

Să refac fereastra care a căzut,

În zid, cu lacrimi s-astup crăpătura,

La poartă teiul să repun ca la-nceput.

În lada de zestre, în vechi obicei,

Mama-și păstra sfânt ștergar de borangic

Brodat cu–albastru pur și roșii scântei,

Cu dispreț destinul n-a păstrat nimic.

Caustic pustiul se-așează greoi

În pânze de păianjen hibernând extins,

Tot mi-aștept părinții să vină-napoi

Și plâng în palme-ascuns de dorul lor învins.

Unde-au fost părinții pământul sărut,

Cum să vând casa-n care ei s-au contopit,

În zidul ei structura-mi s-a-ntrețesut,

Chiar de nu-s în casă părinții n-au murit.

Astenie de primăvară
În april de crengi uscate, crăpați și despuiați arțarii,

Îmi mai plimb pe lângă ei destinul meu plin de contrarii.

Doar cireșii se răzbună refulând cu o primă floare,

Iară alb pe tâmpla lor e doar un sărut trimis de soare.

Sub nimbul frunzei de magnolii îmi așez discret tristețea

Și-n mireasmă amețit uit ingenuu căruntețea;

Cupola frunzelor zbătând, în mine simt cum sparge gheața

Iar prin golurile albastre mii de sori mi-mbată viața.

În această primăvară aș vrea să am largi buzunare,

Să adun de sus din frunze micile scântei de soare

Tavanul tot, ceresc albastru, aș vrea consolator să-l strâng,

Dureri să-mi ard cu scântei de soare când va fi iară să plâng.

Avocați pentru speranță
Păduri gem sub bezna păgânelor topoare,

Ce-nghit grăbit seva rotundelor balade.

Cine blânde doine pornit e să omoare

Și viața ne așează-n strâmte acolade?

Topoare latră jefuind un vârf de Lună

Și munți gătiți cu stele ca în ziua nunții,

Sub ace verzi de brad ca un pled de lână,

Aș striga înalt, de-aici, să răsune munții.

Își suie-n mine mesteceni depărtarea,

Geaba ghiocei înfloresc în piept de stâncă,

Albaștri antici munți își strigă disperarea,

Iar păsări inocente pietre seci mănâncă.

Plâng icnit alunii-n prag de execuții,

O doină ar vrea să pledeze în instanță

Nestinsa-i durere de sub bolta frunții,

Sperând să îi fim avocați pentru speranță.

Balada lui Arestotel
E ora lui Arestotel !

L-au arestat şi pe cutare…

Dar Agaton și „Bombonel”

Mereu scapă de-nchisoare.

Bine hrăniți și rozalii

Șobolanii-s mulți, partidu-i mare.

Extinși pe sute de hectare

Într-o Românie doar a lor.

Și în pustiul satelor

Își fac piste ca să zboare

Înspre zone tropicale.

Cu contul greu în buzunare

Și evaziuni fiscale,

Trec triumfători peste hotare.

Își însușesc restituiri

Falși deposedați de bunuri,

Maeștri în substituiri

Scot din falsele arhive

„Obuze” noi să tragă „ tunuri”

Vânzători puși pe vânzare

De fabrici și vorbe goale,

Sunt candidații la votare

Achitați de închisoare.

Complicități judiciare

Le dau sfânta achitare

Și pentru viața următoare.

Blestem
Ce-ai face dacă îți amintești de mine

Și ai simți cu tine cum mă contopesc?

Pieton m-ai tolera, străin de tine,

Ori ascet confuz din regnul omenesc ?

De-acum, orice an eu mi-l primesc cu silă,

Rebele, răni tainice mă podidesc.

Tot mușcă din mine o neagră  reptilă

Prin murmur de șoapte ce mă osândesc.

Te mai iubesc și astăzi și-mi e rușine

De clipa care nu avea vreun rost,

Din noi să construim două lumi străine

Și-n tranșeele uitării, adăpost.

Te-ascund sub gânduri grele afundate,

Mai fac din vârstă tropicale povești,

Lui Fidias i se plâng statui trădate,

Iar eu te blestem să mă mai iubești.

Blazonul
Dă click aici să vezi cum se adună

Complicii tăi votați cu aceeași mână,

Ți-au cântat iluzii ca din zeci de naiuri

Și dai la copii hrană cu mucegaiuri.

Te-ai pierdut în vorbe și păgâne fapte

Crezând că drepturi ai o abnormitate,

Dezastru-i calculat și fum greu te prinde

Iar tu dispari din legende și colinde.

Neconsolat și trist te scufunzi în lacrimi,

Rugăciuni amplifici pentru oarbe patimi,

Nimeni nu te-ajută, e doar gest bisericesc

Dumnezeu promulgă curajul bărbătesc.

Iar fiindcă astăzi este totul pierdut

Blazon ne e mâna ce ține strâns un scut.

Bunicul meu
Să vii bunicul meu pe-ascunse alei,

Să nu mai pleci precum odinioară,

Să nu te mai caut numai prin idei

Care prin duhul nopții se strecoară.

Bunicul meu să fii, măcar o seară,

Venind din cerul maiestuos cu sfinți.

Copil ținut pe genunchii tăi iară,

Să-ți simt iubirea, părinte de părinți.

Acel blajin bunic iară să îmi fii,

Cu un chip liniștitor și luminat.

Suspin bunica împarte la copii

Pentru toți pe care anii i-au trădat.

Prea mult ai stat rânduit pe sub pământ

Se-ntorc imagini false, amăgitor

Ca fluturii de noapte calmi fumegând,

Durerea-mi semnez, cu lacrima de dor.

Stai într-o lume cu chipuri de ceață

Și crezi senin, în judecata de-apoi.

Visez să te fur, să te-aduc la viață,

Ca-n vis să fii, prezent iară printre noi

În lumea rece fără de verdeață

Curg triste veșnicii în fluvii cuminți,

Strigătul durerii acolo-ngheață,

Ca lacrima-n amintire de părinți.

Breaking news
Plastografii și toți plagiatorii,

Cu hapsânii și adulmecătorii

Ne-au risipit într-o umilă hartă,

Și pribegim uitați din poartă-n poartă.

Minciuna, tâlhăria și masonii

Au descreștinat Pământul ca demonii,

Cu votul își ademenesc lingăii

Îmbrățișându-se cu ciocălăii.

Au bănci, palate, insule, amante

Și-ți vând la vot iluzii aberante,

Doctrine n-au, se-ntrec doar în dihonii,

Schimbă-ntre ei neveste și hormonii,

Își gustă melancolici embrionii.

Au tot, și elicopter și avion

Lăsându-ne mândria de român și de Ion.

STELIAN PLATON

New York

by

Referinţă Bibliografică

STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE I (POEME)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 mai 2020