STINGEȚI LUMINA(Note de lectură): Constantin Moșincat

Preambul: Cartea dintotdeauna a fost croită de autor pentru a transmite un mesaj care se adresează unui grup țintă. Acest grup, în cazul de față, este cititorul care se străduiește să descifreze noțiuni, concepții, cu sensuri și contrasensurile lor subtile, sintetizate în: METANOIA (pronia) minții, cu sens de schimbare, de orientare spre a ajunge la Îndumnezeire! Așa pleacă autorul de la sine spre ceilalți în sens de lovitură principală dată la „îndeplinirea misiunii”.

Această descărcare de povara de a scrie – ca la un îndemn divin – îl v-a împovăra și mai tare pe acela care cu bucurie îmi vestea telefonic – „domnule colonel am scris și eu o carte” – primind pe loc ca răsplată: felicitările mele! Vreau s-o văd, căci mă bătea gândul că generalul Crăciun Leucea – pe care-l știam de când am fost locotenenți la Oradea, cu acest debut a deschis doar poarta spre manifestarea publică a unor gânduri, sentimente, stări, ce reflectă o conștiință, care a văzut și expus și scris ca un martor implicat în evenimentele de atunci, prin prisma actului asumat și că opinia sa formează conduita calificată a celui pe care eu îl consider a fi: Ostaș la Datorie! Această satisfacție a lucrului isprăvit am perceput-o din acest mesaj scurt, urmat de bucuria invitației de a fi părtaș la oficiala lansare. Cu drag și în plus.

Apoi, după ceva timp primesc un draft al cărții „Stingeți lumina”, pe care încep să o derulez ca să constat că este frumoasă ca o mireasă. O privești cu admirație, apreciezi rafinamentul autorului (mirelui) de a alege viitoarea consoartă (tema) căreia să-i atribui numele tău și apoi ca nuntașul, abia aștepți „danțul miresei”, ca la Cheriu, locul de baștină al autorului, adică să umbli prin „lada de zestre” să vezi cu ce vine și ce perspectivă proiectează asupra subiectului său.

Precizez din capul locului că subiectul este unul „delicat” și încă „nematurizat” „gingaș” (ca mireasa – fata mare), spre a fi ușor de despletit. Și mă gândesc la informație relativ la temă și unghiul de abordare prin prisma interesului. Consider încă imatură tema deoarece unele adevăruri ies la iveală la zeci de ani de la producerea lor pentru că autorii faptelor nu le-au făcut publice dintr-un anume interes. Exemplu: înainte de prăbușirea granițelor românești, din 1940, Regele Carol II a avut pe masa de lucru toate informațiile necesare pentru o hotărâre curajoasă. A eșuat politic! Urmașul său, Regele Mihai I a știut despre toate tratativele de Armistițiu inițiate de Ion Antonescu. Le-a eludat și l-a arestat pe acela care-l făcuuse mareșal! Apoi a predat Țara rușilor. Tot el a negociat, la Budapesta 1989, cu ungurii, dezmembrarea României dacă v-a fi susținut să revină pe tronul României. Cât a trăit n-a lămurit lucrurile.

Toți cei care s-au încumetat a scrie tratate sau/și documentare, nu au epuizat sau luminat subiectul, și amintesc unele din cele mai reușite încercări semnate de: Alex Mihai Stoenescu, dr. Florian Banu, dr. Alexandru Oșca, Dr. Constantin Corneanu, Filip Teodorescu, prof. dr. Constantin Hlihor și Nicolae Melinescu, ș.a. Acestea au avut același numitor comun și reprezintă: doar o pată-secvență de lumină venită dispre întunericului complex al acestei teme, care se diversifică cu orice mărturie făcută de oricare participant, sau depistare documentară prin arhivele secrete.

Tema a fost cuprinsă și de alți autorii care, deși aveau informații multiple și documente de arhivă, s-au împotmolit în propriile lor ițe, gen Vladimir Tismăneanu, de condamnare a comunismului, general Cătălin Ranco Pițu cu mineriadele – ori cazul diverșilor autori de articole (lista este extrem de lungă) care-și arogă merite de revoluționari – cap de listă fiind pastorul L. Tokeș – dar care au eșuat în schițe cu frânturi de adevăr, cu probe uneori îndoielnice, incomplete, „inventate” sau răsturnate pe dos cu scopul declarat sau voalat de a masca adevăratul interes al provocatorilor acțiunilor personajelor aduse în prim-plan. Și afirmația mea se sprijină pe faptul că asupra momentului încă nu sunt criterii suficiente de evaluare, pe care societatea să le fi validat, cel puțin sub aspectul INTERESULUI, care rămâne învăluit în: Misterul.., Măcelul…,. Eroii…, Secretele…, Dosarul revoluției…, etc, sau fiecare cu punctul său de vedere.

Și constat, în comparație cu ceea ce s-a scris și am citit că, „Stingeți lumina” nu este o lucrare autobiografică, nici clasic memorialistică, nici de „artă militară”, nici eseu istoric-documentar și nici măcar o ispită spre gloria autorului. Autorul nu judecă, nu responsabilizează, nu dă sfaturi decât poate cu o rafinată discreţie, dar mai degrabă cartea te conduce și ajută să formulezi singur unele concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la meditație, reflectare adâncă, cumpătare, prudenţă şi obiectivitate, pe cât se poate, autorul recunoscându-și propriul subiectivism. Poate că tema tratată suferă, din prea mult bun simț, și de aceea pare uneori prea împăciuitoare!

Este ceva făcut într-un stil original, dar cu câte puțin din fiecare gen mai sus amintit, pentru că se sprijinită pe fapte, acțiuni și întâmplări reale, având ca personaj principal chiar pe autor, care se reazemă pe o mărturie – făcută ca pentru sine și care îl stoarce de informații – informații așezate cuminți în paginile de carte, pe care să o poți citi seară și să te trezești fără coșmar, dar cu gândul de a mai descoperii câte ceva din conținutul ei. Postura dublă – de autor al scrisului și de făptuitor al istoriei – îi dă originalitate. Citită cu atenție de către camarazi – cărora autorul le dă Onorul Recunoștinței, deoarece și ei au fost pe baricadele temei, în acel decembrie zbuciumat ’89-, îi va trimite cu gândul la vremea când și ei au fost în Agora! Cartea le va completa camarazilor paleta nostalgiei anilor din tinerețe, cu ceea ce ei înșiși încă n-au avut curajul să aștearnă pe hârtie și să istoricească cum și-au făcut Datoria. Luat de val/sau cu povești, autorul numește anul de răscruce ’89 – evenimente, revoluție, lovitură de stat – de unde reiese că acestă categorisire nu a constituit preocuparea sa nici atunci și nici ulterior sau pe timpul scrierii cărții.

Linia aproape invizibilă, ce separă ca faimă lumina de realitate întunericului acelor zile dramatice reprezintă categorii filozofice care preocupă pe autor, aș zice ca pe niște frământări lăuntrice, care i-au dat imboldul de a scrie, ca pe un răspuns-chemare, între „Eu și Dumnezeu”, ca un raport sincer care împacă cele întâmplate și adevărul relatat, povestit simplu, dar cu șarm, într-un ritm alert, ostășesc. Din această perspectivă faptele căpitanului, scrise de generalul Crăciun, sunt uneori amestecate și asta datorită zbuciumului lăuntric creat de responsabilitatea funcției ce o avea de îndeplinit.

Este de remarcat modul interesant de „punere a problemei”, în paradigma principiilor și metodelor de operare în filozofie, pedagogie și metodica științei militare, pentru a ajunge-conduce la rezultatul așteptat prognozat, urmărit, planificat. Gruparea ideilor are o înlănțuire logică bine articulată, dar fără a recurge la un verdict!, pe care uneori doar îl sugerează prin ipoteze. Lasă astfel cititorului libertatea de a continua, completa, povestirea cu experiența proprie.

Cartea reflectă un mod de a gândi și acționa al unui comandant, nu pentru sine ci pentru oamenii din subordinea lui. Nu am întâlnit episoade de revanșă, dispută cu eșalonul superior sau subalterni, dar nici explicații care să îmbrace cu argumente unele afirmații: arma de elită a vânătorilor, armonia socială. Orice comandant optează în sinea sa pentru „victoria” tuturor, nu pentru gloria proprie. În carte lecturăm o poveste adevărată cu trăiri intense și o zbatere interioară profundă (pe care o numește granița din noi) între DATORIA profesională și grija față de familia proprie și prin extensie față de semenii apropiați. Recunosc că am identificat în timpul lecturii situații similare, trăite și de noi la Oradea, care ar fi lărgit povestea cu trăirii și emoții personale petrecute atunci la Cluj, Arad, Timișoara, București, Iași ori Craiova.

Așa că după parcurgerea draft-ului primit, consemnăm între notele de lectură, câteva lumini și umbre care transpar printre rânduri, prima fiind aceea că autorul nu se poate dezlipi de subiect, precum nu se poate depărta de umbra proprie:

• Dacă comandantul vânătorilor din decembrie 1989 – cpt. Crăciun Leucea – ar fi acționat strict ca un comandant ar fi cerut subalternilor date, concluzii și propuneri pentru hotărârea comandantului. Dar nu a făcut-o, atunci aproape totul a fost pe dos. Misiunea venea, sau era așteptată de sus. Dar n-a venit! Și atunci, precum scrisesem odată – despre 23 august 1944 – , „conducerea a fost abandonată”, precum cazematele din Vestul fortificat al României în 1940, ca „mantaua muiată de ploaie”! Desigur că pentru a depăși situația, comandantul s-a sfătuit cu subalternii pentru ca hotărârea sa să fie justă, dar niciunul n-a avut mai multe informații reale decât el, sau cel puțin n-am reținut din conținutul cărții, ca autorul, sau altcineva, să vorbească sau să nominalizeze – tranșant –ceva date, informații și acțiuni ale vreo-unui INAMIC, ca să fie necesară apărarea! Da, și totuși autorul insistă pe apărarea României ca ceva era legal-necesară! Cum? Cine? Cu ce Resurse s-a făcut? Unitatea de foc distribuită, de 120 cartușe se putea trage – teoretic, sub un minut… Ce însemnă un minut în câmpul tactic? Cinea avea interes să provoace război între actorii investiți pentru apărare? Enigmă rămasă în întuneric.
• Informațiile prezentate de autor sunt destul de puține, mă gândesc la acelea care să epateze, chiar dacă unele lozinci, pătrunse din zona civilă, în special, sunt datate greșit, fără a fi explicată legătura lor cu Cazarma din Deal, gen: „armata e cu noi, Suntem morți dar liberi, ceea ce însemnă că nu constituie preocuparea eroului cărții;
• Or, percepția noastră este că atunci oamenii locului nu știau ce vremuri vor urma, ori cei care rostogoleau slogane, desprinse de la televizor – era singură sursă de informare (astăzi susținem că era pe invers, adică cu rol de dezinformare!) – cu scop de nesupunere și distrugere au avut rostul și rolul de a „masca”, induce în eroare decidenții oficiali ai vremii, iar propaganda venită de afară a fost ca o avalanșă asupra României.

Ca și context istoric, menționez că se cunoștea prea bine faptul că pe mapamond se ducea o bătălie existențială între sistemul capitalist, care cuprindea 20% și social-socialist spre care erau orientate 80% dintre țări! Vârful de lance al capitaliștilor a fost Mihail Gorbaciov, care a bătut palma cu George W. Busch la Malta, pentru reconfigurarea sferele de influență. România ieșise din rândul „supușilor” față de sovietici, după „Primăvara de la Praga” (România a fost singura care n-a participat la agresiunea asupra Cehoslovaciei din august 1968), ba era chiar „națiunea cea mai favorizată”, sprijinită spre industrializare, iar după lichidarea datoriei externe (martie 1989), Nicolae Ceaușescu nu mai asculta de nimeni, nici de consilierii sau membrii C.P.Ex. Pierduse și protecția chineză, câștigată în 1978. El prefigura constituirea unei Bănci Mondiale pentru țările în curs de dezvoltare, deoarece FMI împrumuta cu 18-20% dobândă, apoi anunțase folosirea și valorificarea ca resursă proprie „apa grea”, „diamantele artificiale”, a „laserului cu undă de lumină” (lăsat moștenire de savantul român Coandă!, etc) toate reprezentau amenințări reale a sistemului. Principiul „neamestecului în treburile interne” era considerat de Marile Puteri o aroganță. Cu toată poziția de mediator pentru PACE al României „tăvălugul” demolator afectase tot sistemul socialist.

Prin urmare, toate „tunurile” – capitaliste și socialiste – ale serviciilor secrete erau îndreptate ca un complot împotriva România. Așa s-a văzut, la lumina zilei, și s-au identificat inamicii Țării. Ce interes aveau vecinii în chestiune?

Ungurii urmăreau revizuirea păcii de la Trianon, conform declarației semnate și de către Ex Regela Mihai și Transilvania, altfel de ce și-au desfășurat trupele la granița de vest a României? Sau de ce au infiltrat comandourile de „huligani” la Timișoara, etc. Sârbii se pare că voiau Banatul întreg la ei. Sovieticii aplicare politicii lui Goprbaciov și evident supunerea politică a tuturor din Tratatul de la Varșovia. Acesta era contextul extern la care se adăuga cel intern alimentat de ideile „Orizonturi roșii” a lui Pacepa și grupurile de interese infiltrate în România, cu sau fără știrea și aprobarea securității.

• Ploaia dezinformărilor – rămâne o enigmă a nopților din decembrie, aspecte neidentificate ca surse și persoane și nespecificate, așa cum de fapt ele trebuie recunoscute și asumate public – problemele de război psihologic, psihotronic, etc au fost cu mult timp după acele evenimente discutate între militari și specialiști;
• Unele afirmații – privitoare la conducerea activităților militare –sunt transformate în axiome militare – poate explicitarea lor să fi fost necesar, sub aspect conceptual clarificate, dar nu cred că atunci în timpul evenimentelor cpt. Crăciun Leucea avea o atare preocupare; Ar fi de dorit ca autorul să separe faptele executantului căpitan de concepția ulterioară formată a generalului Leucea Crăciun.
• Conținutul unor expresii capătă alt înțeles – în contextul subtil și rafinat descris și prezentat de autor – pentru a exemplifica unele adevăruri incomode: „terorist”, „revoluționar”, „vampir al groazei”!, ce bântuia noaptea (ca la castelul Iuliei Hașdeu), sau „tauri și muște monștri”, ceea ce creează o atmosfera apăsătoare – cum de fapt a fost – sau aproape ca ireală (deși era foarte reală, iar frica, deși negată pe alocuri era acolo, în sacul de merinde și pușca fiecărui ostaș, fie ei și vânători de munte, la urma urmei și ei niște oameni tineri ce depășise pragul adolescenței;
• Autorul tratează unele momente cu blândețea firii sale – deși situația era încordată, inamicul invizibil era peste tot, dincolo de granițe și infiltrat în subconștientul fiecăruia – poate pentru a evidenția inițiativa de „stopare a întâietății și surprinderii în luptă” (p.43) – deși nu cred că principiul „devansării în desfășurare” să fi fost prezent numai la Miercurea Ciuc, căci, după câte cunosc, nu a fost cazul nicăieri în armată – nici măcar prin Orizonturi roșii – de stopare a trădării de către Pacepa – pe care o parcursesem în xerox în amfiteatrele Academiei Militare, prin anii 1982/1984;
• Nu știu de ce evită autorul nominalizarea „emițătorilor de zvonuri” din zona Harghita – această zonă românească din căldarea Carpaților, secuizată cu forța în secole – prin înlocuirea cu expresia „comviețuirii comune” – și poate că are dreptate acuma dacă am în vedere că prima grijă a unui comandant se referă la „evacuarea” oamenilor și materialelor ce riscă să cadă în mâna inamicului. Misiunea Vânătorilor lui era aceea de apărare!

Evacuarea, o activitate militară specifică care trebuia soluționată de comandantul Vânătorilor din Miercurea Ciuc. Dar unde și cum? La o asemenea întrebare comandanții eșaloanelor superioare i-ar fi spus: „descurcă-te”, precum au făcut-o la informarea înaintării rușilor la Prut! Cetatea de pe deal ar fi fost neîncăpătoare pentru românii cu „risc” din zonă!, iar rechiziții de obiective și materiale nu erau prevăzute, decât poate numai scriptic, în planul indicativului „Radu cel Frumos”. După cum am scris, analizând relațiile româno-maghiare de-a lungul unui mileniu, conviețuirea cu ei rămâne un deziderat de viitor!, ceea ce întărește postulatul lui Eminescu că „de la unguri nu trebuie să primim nimic, chiar de ar vrea să ne dea ceva!”;

• Multiplicarea de putere – cred că reprezintă un concept ulterior momentului tratat de autor, iar depășirea și „sfărâmarea granițelor psihice interioare” să fi fost ulterior conștientizate (p.50). Despre granițele interioare, de separarea românilor pentru a le slăbi puterea am mai scris. O „granița interioară” am găsit-o în războaie, ca exemplu al faptele eroilor români – nevoiți să lupte pentru alte steguri și alte cauze. În Harghita Vânătorii, aveau ca misiune apărarea Țarii. Deși cu siguranță că s-au produs frământări în sufletul tuturor, în mod diferit în al comandantului – al celui care purta răspunderea tuturor, dar sunt de părere că poate că această frământare a scăzut potențialul adevărat al comandantului în acțiunea din decembrie 1989, care potrivit doctrinei lui Sun Tzî -, pe care-l citează autorul, în mai multe locuri – îi permitea comandantului libertatea de acțiune și îl dezlega de obligația de a mai respecta „ordinul împăratului în timpul acțiunii”! Starea moral-volitivă era avută în atenția comandantului pentru a menține disciplina și ordinea fermă, de aceea și preocuparea de „a ține în mână” toată conducerea este aspect relevat de autor.

2. Conținutul cărții acoperă în capitolele structurale problematica temei – Harghita 1989.

Ca obictiv cu mare risc de securitate în zonă, Crăciun Leucea ne prezentă CAZARMA din Deal (p.53 și urm.), inclusiv prin acel risc de a fi ocupată „vila de protocol” de către Comandantul Suprem. O sumă de informații credibile acoperă acest capitol destinat camarazilor de toate gradele care au viețuit atunci în Cazarma Vânătorilor de pe Deal și au fost la datorie. Lor comandantul le mulțumește într-un mod direct, încurajator, subtil, elegant și bărbătesc. Lipsesc unele informații despre cei care au suferit cu adevărat drama absenței de acasă – din decembrie până la sfârșit de ianuarie – a taților, soților!

• Contextul extern autorul doar îl mângâie, amintind numai de servicii de spionaj sovietice, sârbe și ungare – pe semn că doar atâta cunoștea la momentul acela. Ce se știe după și perspectiva, autorul nu comentează din prudență și datorită faptului că nu era atributul său direct de rezolvat.
• Contextul intern (p. 60) debutează cu indicativul alarmei parțiale de luptă „Radu cel Frumos”. Aș face aici mențiunea că acest indicativ a fost dat duminică, 17 decembrie 1989!, dată de la care întâmplările din „Cazarma din Deal” și din orașul Miercurea Ciuc autorul le inventariază amănunțit din amintirile proprii, fără a face trimitere la documente oficiale. Astfel că memorialistica și judecarea unor împrejurări reflectă numai trăirile personale dintre 22 la 25 decembrie 1989 și nu sunt „decupaje din povești” ca răspuns la multiplele provocări manipulatorii, ci unele măsuri operative luate în calitate de comandant al Vânătorilor;
• Despre conștiința datorie – (p.30) Crăciun Leucea ne spune că pruncul din el, ajuns căpitan gândea ca pentru sine și în locul celuilalt, fapt pentru care sentimente umane și de camaraderie sunt surprinse ca fiind trăsături de caracter al celui care cunoaște drumul binelui pentru ceilalți fiin croit ca și pentru sine.
• Unele judecăți – p. 234 „gânduri deșirate într-o lume dezlânată” – sunt lăsate doar la stadiul de intenție, poate chiar cu intenția de ale lămurii în alt volum, sau într-o ediție revăzută și adăugită;
• Cartea are parcurs sinuos – împănată cu multe semne de întrebare care nu-l vor elibera pe autor de „ranița de amintiri”, unele chiar obsesive, dacă în această „haltă mică” a deșertat-o de conținut, acum tema scoasă la lumină prin tipar, va evidenția nevoia de completare;
• Paradoxurile din „Stingeți lumina” – trebuie limpezite, căci rolul unui scriitor este de a prezenta limpede concepțiile, a le argumenta și a risipi misterele din jurul temei tratate. Crăciun Leucea deschide porțile Vânătorilor – Cazarma, ca pentru oaspeți de seamă, ca să vadă cine ce vrea să vadă și poate să înțeleagă despre Vânători la Datorie. Din acest motiv consider că autorul rămâne dator cititorului cu explicații lămuritoare de definiții, concepții, strategii relativ la operațiile militare, cu referire la Vânători. Și toate sunt așteptate de la Generalul Leucea Crăciun! pentru că  în „Stingeți lumina” autorul nu semnează amintiri ale căpitanului, ci doar relatează faptele și acțiunile sale. Uneori se mai și inversează rolurile și autorul intră în „luptă” ca general maior, dr. în știința militare!, de la care viitorimea așteptă explicații ș i direcții la concepte militare care să cuprindă: „ordin, misiuni, evacuarea în munți, aprovizionarea, puncte obligate de trecere” ș.a., adică Harghita sub lupa cercetării faptelor și întâmplărilor în care „condamnați la armonie” necesită argumentare. Îmi permit aceste sugestii – ca pentru un cunoscut camarad de acum 50 de ani, când amândoi  purtam pe epoleți gradul de locotenent – și sunt convins că nu vor rămâne nerezolvate.
• Profilul psiho-moral al comandantului și cel acțional al Vânătorilor îl fac pe autor să se apropie de o prezentare precum: ciocnirea violentă între întuneric și lumină, sau sufocanta dezinformare, trăiri personale și colective sau percepția terților – alte arme – miliție, securitate, gărzi patriotice – civili, familii, rebeli, aspecte tratate uneori la modul ideatic. Deși, printre rânduri, se pot citi calitățile și slăbiciunile umane, precum și sentimentele profunde și relațiile umane stabilite și cu cei incomozi, dar necesari a colabora, „secretari de partid” – Aurel Costea – sau unii din serviciile de miliție și securitate care aveau aceași misiune  de apărare a integrității Românie. Toate le categorisesc doar ca „furtună de idei” care mai trebuiesc, în opinia noastră, lămurite, pentru a nu contrasta cu lumina din întunericul zonei Harghita! Și pentru a nu rămâne camuflată tocmai de către cel care a ordonat: „Stingeți lumina”! ca să scoată la suprafață adevărul tema trebuie pusă sub „lupă”. Cartea nu cruță, dar nici nu judecă sau justifică greșelile de la vârful comenzii armatei. Toți s-au găsit în boxa acuzaților. Ce a făcut bine armata? A apărat ȚARA! La vremea aceea aveam ca doctrină de apărare „cauză și operă a întregului popor”. Atunci cine și de ce a pus la îndoială și a lansat sloganul „armat e cu noi”?. A fost cu poporul totdeauna, după îndemnul cine e cu poporul nu rătăcește! Armata și-a făcut DATORIA, a apărat România din sacra poruncă: granițele neamului trebuie transmise întregi generațiilor viitoare.
• Și asta au făcut și Vânătorii de Munte din Harghita!

Cred cu tărie că acestă primă carte de autor reprezintă un frumos omagiu adus de Crăciun Leucea subordonaților săi, într-un moment de bilanț, la care ei n-au contribuit la „licitația morților”. Faptul că oamenii și-au păstrat cumpătul, că nu au provocat și nu s-au lăsat provocați este un aspect lăudabil pe care orice comandant l-ar fructifica ca pe o medalie colectivă: nici un mort!

Și la toate se adaugă efortul propriu și al acelorași Vânători de Munte, pentru a zidi o Biserică a lor și de a împlinii astfel menirea pe care poetul național Mihai Eminescu i-o considera BISERICII DE : „maică duhovnicească a poporului român”

Apreciem că „Stingeți luminile” reprezintă o frumoasă realizare în plan personal și o bornă de orientare la care se vor raporta și alte aspecte locale ale acestui moment de răscruce în istoria neamului. Prin această scriere autorul dovedește că militarii nu sunt numai făuritori de istorie ci și scriitori al ei.

Felicitări pentru reușită, distinse camarad.

Sănătate și spor la treabă pentru viitor!

by

Referinţă Bibliografică

STINGEȚI LUMINA(Note de lectură): Constantin Moșincat/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 iunie 2025