SUFERINȚĂ, CREDINȚĂ ȘI OMENIE ÎN ULTIMA CARTE A UNUI SCRIITOR B RLĂDEAN
Gheorghe POSTELNICU
La o primă evaluare, cartea lui Iorgu Gălățanu (,,În chilia mănăstirii sale…”, 2020) este un eseu de o mobilitate orală absolută, cu paranteze epice care se deschid în permanență, părând a nu respecta nicio regulă estetică. Cu toate aceste impresii, sfârșește prin a se dovedi profundă și originală în peisajul prozei actuale, o operă de o bogăție remarcabilă, un monolog tragic al unei existența captive. Paginile cuceresc prin adevărul lor, prin realism și credibilitate. Nimic din ce se spune nu poate fi pus la îndoială: ,,Of, Doamne, of, ce să fac? Împletesc gândurile în idei, ideile le țes în rânduri, rândurile într-un text, textele le drămuiesc într-o stofă anume, stofă din catifea din care să iasă o carte”. Afirmația îl aduce pe autor în apropierea textualiștilor Gheorghe Ene, Gheorghe Iova și Aurel Anghel. Dacă va supraviețui ceva din această carte și din celelalte 14, și noi suntem convinși că așa se va întâmpla, va fi realismul lor.
Cartea îmbrățișează o temă profundă: căderea cortinei peste spectacolul vieții. Reconstituirea se realizează ca o aglomerare de detalii, din fragmente păstrate în memoria medicului pensionar George, obținând o lucrare totalizantă care edifică prezentarea unei familii românești și a unui destin contemporan. Autorul rămâne în permanență în planul realului, în care prefigurează temperamente, caractere, trăsături motivate medical. Povestirea se extinde spre alte spații și ramificații familiale, recuperate și asamblate prin memoria impecabilă a naratorului. Nucleul epic este restrâns la locuința personajului povestitor și la vecinătatea apropiată: biserică, cimitir, firma de hrană, micile magazine din barieră. Este apreciabil cum reușește Iorgu Gălățanu să suprapună episoadele narative și să introducă personaje noi, cu tipologii aparte, eroii unor fapte mărunte, printr-un stil alert, adesea burlesc, penetrant, cu observații medicale și morale. Măreția acestor biografii constă în firescul și omenescul lor.
,,În chilia mănăstirii sale…” închide ,,ciclul suferinței”, trilogia cutremurătoare inspirată de trecutul apropiat al autorului bârlădean (n. 1948), izvor nesecat de întâmplări și trăiri dramatice. Biograful prozatorului, scriitorul ieșean Valeriu Stancu, îl însoțește și de astădată cu îngăduință și înțelegere (Cuvânt înainte: ,,Jurnal despre o lume crepusculară”) și ne încredințează că ,,Sunt scrieri ale introvertirii ce atrag cititorul nu prin specatculosul narațiunii, ci prin profunzimea analizei psihologice, prin finețea cu care dezvăluie complexitatea sufletului și a relațiilor interumane”. Personajul principal, același ca în romanele anterioare, doar cu numele schimbat, ajuns acum la senectute, este însingurat, disperat, copleșit de loviturile vieții, tot mai dese și necruțătoare.
Medicul pensionar uită de sine și de propria dramă (pierderea soției) și se solidarizează cu rudele căzute, la rândul lor, în nenorocire. Se salvează în fața propriei conștiințe și a Judecătorului Suprem prin credință și umanitate. Propriul necaz, care în trecut îl însingurase, i-a deschis calea către necazurile celorlalți, pentru că, nu-i așa, sunt întotdeauna oameni cu drame mai mari, cu posibilități reduse de redresare. Rezultatul? ,,Un jurnal al singurătății, al durerii, al vorbelor pierdute în vânt…” (V.Stancu).
Viața poate fi înțeleasă ca un dar sau ca o povară. Marile dureri nu sunt gălăgioase. Sunt tăcute. Lectura acestei insolite cărți este o încercare grea, un calvar, o luptă crâncenă cu fantasmele singurătății. Este și o dificultate fizică, provenită din oralitatea absolută și din stilul indirect liber care lasă cale deschisă dialogului. Prustian moldav, meșter al dicteului automat, I. Gălățanu așterne frază după frază, capitol după capitol, ajutat de răbdarea eroică a Marianei Stancu, a lui Ionuț Mocanu și Vlad Dan Gălățanu care au efectuat tehnoredactarea și culegerea textului. Eroul, părăsit de ființa iubită, ar fi vrut să se călugărească, dar l-au descurajat rigorile monahismului. Petrece cea mai mare parte a timpului într-o cămăruță din generoasa locuință, o adevărată chilie cu minim confort și încredințează computerului durerea însingurării. Așa se explică titlul cărții. (,,De la lună la lună devenise și mai introvertit, tot mai izolat în singurătatea lui, mai închis în chilia mănăstirii unde își transpunea în rime sau în rânduri de proză gândurile”, p. 206). Spațiul stilistic obținut apropie realitatea de suprarealitate, printr-o percepție senzorială înaltă. Stereotipia procedeului, ca și aglomerarea detaliilor conduc, ici-colo, la monotonie manieristă și la previzibilitate epică. Suferința mai mult vorbită decât trăită, structura sintactică și hipercorectitudinea punctuației ar trebui să creeze impresia eroziunii vieții. Stilul este eminamente subiectiv, frust. Nu lipsesc inspirate episoade descriptive, scurte, compatibile cu întregul, precum acesta: ,,Zilele se scurgeau precum picurii la streașină când plouă torențial, cu pași repezi cele ale Primăverii au intrat pe calendar și se topeau una după alta mai repede decât s-ar fi topit fulgii de nea care în iarnă nu au căzut din înaltul cerului, ploile își luau rămas bun de pe meleaguri mai repede decât ar fi crezut păcătoșii de oameni ai așezării moldave”, p. 110. Jurnalul se
desfășoară unitar, între coordonatele unei solemnități dramatice bazate pe dialog și vanitate medicală, manieră care se înrudește și cu naturalismul lui Zola.
Ultima parte, ,,La marginea apocalipsei…”, oferă imaginea societății bârlădene atinse de pandemie, sumar veridic de existențe claustrate. Personajele se autocaracterizează prin sămânța rodnică de vorbă, comoditate și egoism, prin acel dolce farniente al clasei de mijloc românești. Subiectivismul documentar afectează cumva substanța narativă, ca și ultraempirismul artistic, elemente totuși mai puțin vizibile decât sinceritatea și modestia. ,,Lălăiala multă adoarme, frazele succinte te țin în viață, nu o mai lungi cu amănunte, să nu-i cadă cititorului foile peste ochelari și să adoarmă” este de părere sfătuitorul Nicu Cheran, consultant telefonic, personaj real, ca toate celelalte.
Iorgu Gălățanu a devenit, în 20 de ani, scriitorul credincios ideii că prin vocea sa se exprimă singurătatea și durerea, stări depresive care obsedează pe fiecare din noi, dar să nu uităm că în suferință, ființa creatorului rămâne sublimă.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..