,,Legile ţării nu interzic nimănui să fie un impostor sau un imbecil” Grigore Moisil

Trăim într-o democraţie originală, cum numai în România poate fi. Fără dreptate, adevăr şi respectarea legilor nu poate exista democraţie. Minciuna, marginalizarea, discriminarea, abuzul de putere a răbufnit în mişcările populare din decembrie 1989, pentru o nouă existenţă pe plaiurile mioriţei. Timpul a fost răsturnat în ţara strămoşilor, sfinţită de Zamolxe coborât din sălaşul ceresc al zeilor, cu mult înaintea altor civilizaţii europene. Politicienii fac afaceri de milioane, borfaşii şi puşcăriaşii trecutului fac politică iar preoţii au schimbat sutanele în şorţuri de cârciumari şi aghiazma în grade de alcool. Metodele serviciilor secrete au fost înlocuite cu moderatori, deveniţi peste noapte jurnalişti moderni, mulţi dintre ei ofiţeri sub acoperire cu studii mai mult sau mai puţin inginereşti. Unii dintre inspectori şcolari şi unele cadre didactice au transformat şcoala şi educaţia într-un mijloc ipocrit de a parveni în viaţa socială şi politică, manipulând comitetele şi asociaţiile de părinţi prin interese oculte personale, de multe ori financiare.

Când legile ipocrite ale puterii striveşte

năzuinţe deşarte şi perfid de nedrepte

e semnul că-n politică pândeşte viclean

somnul raţiunii, care monştri va naşte.

Când politica vine iama printre catedre,

anticul Socrate plânge cuvântul ”senat’’

şi nimeni nu aude cum tare-l mai doare,

reformele şcolare uitate prin curriculare.

Un comentariu din Ziarul de Iaşi a lui Carlo Cipolla, istoric şi economist italian, este numai bun pentru a adapta legile propuse şi la impostură. Economistul argumenta care sunt legile universale, valabile în orice societate, arătând că prostia şi impostura stau la baza afacerilor din economie, educaţie şi sănătatea unei ţări.

Prima lege a imposturii – omul subestimează numărul idioţilor care-l înconjoară. Sună ca o banalitate şi un snobism şters, dar viaţa ne dovedeşte contrariul. Oricât de mult este apreciat cineva, apare următoarea situaţie: omul care se crede că este deştept şi raţional se adevereşte a fi un idiot. Impostorii apar întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri şi la cel mai nepotrivit moment, ca să dea toate planurile celor din jur peste cap.

A doua lege a imposturii – probabilitatea ca un om să fie prost nu depinde de alte calităţi ale sale. Ani de observări şi experimente a dus la concluzia că oamenii nu sunt la fel: unii sunt proşti, alţii nu, alţii impostori, dar aceste ”calităţi” provin de la natura educaţia omului şi nu depinde de factorii culturali sau sociali. Omul este impostor aşa cum este roşcat sau are temperamentul flegmatic. Aşa s-a născut după voinţa Celui de sus, dacă vreţi! Educaţia nu are nimic în comun cu probabilitatea de a exista un anumit număr de proşti şi impostori în societate. Acesta a fost dovedită de nenumărate experimente în universităţi, pe cinci categorii: studenţi, lucrători de birou, personal de serviciu, personal din administraţie, politicieni şi profesori. Numărul proştilor din grupul celor care sunt mai puţin calificaţi, se dovedeşte a fi mai mare, ceea ce este de aşteptat. Se poate da oare vina pe condiţia socială, pe sărăcie, pe izolare sau pe educaţia insuficientă oferită încă de la grădiniţă? Dar, mergând mai departe pe scara socială, acelaşi raport este văzut şi printre lucrătorii cu muncă de birou în administrativ, învăţământul superior şi printre politicieni. Şi mai impresionant este constatarea că sunt aceleaşi cifre şi printre salariaţii bugetari – nu contează că sunt profesori din rural, urban sau universităţi – acelaşi procentaj este relevant şi s-a dovedit a fi la fel de mare. Rezultatele sunt uluitoare, pentru că experimentul făcut pe elita intelectuală, a laureaţilor premiilor culturale a avut ca rezultat acelaşi număr de proşti. Ideea pe care o lansează legea a II-a este greu de acceptat, dar numeroasele experimente confirmă că este total adevărată. Feministele susţin legea a II-a, pentru că acestea spun că numărul de impostori printre femei este tot atât de mare şi printre bărbaţi. Concluziile legii a II-a sperie mult şi toţi ne întrebăm ce poate urma: ne vom integra în înalta societate britanică sau ne vom muta în Polinezia, unde vom face prietenie cu vânătorii de capete locali. Poate ne vor retrage resemnaţi la o mănăstire sau ne vom petrece restul vieţii prin birturi, în compania unor femei decăzute, dar cu siguranţă, peste tot, vom fi nevoiţi să ne ciocnim de acelaşi număr de impostori idioţi, care ne vor depăşi aşteptările.

Legea a treia a imposturii – impostorul este acea persoană, ale cărei acţiuni duc la pierderi pentru alţi oameni sau grupuri de oameni şi nu nici nu aduc beneficii nimănui. Legea a treia presupune că toţi oamenii se împart în 4 grupuri: naivi (N), deştepţi (D), infractori (I) şi impostorii (P). Dacă ”El” acţionează în aşa fel încât poate suporta pierderi, dar îi poate aduce beneficii lui ”Tu”, atunci ”Tu” va face parte din categoria naivilor (Zona N). Dacă ”El” face ceva ce-i aduce beneficii şi lui ”Tu” atunci s-a acţionat deştept (Zona D). Dacă acţiunile lui ”El” îi aduc beneficii numai lui însuşi, iar ”Tu” are de suferit de pe urma lui, atunci ”El” este un infractor, un impostor şi, în final, dacă ”El” se află în Zona P, atunci sunt pierderi de ambele părţi.

Nu e greu de imaginat amploarea daunelor pe care le pot provoca impostorii, ajungând la conducere şi având autoritatea politică şi socială a funcţiilor ministeriale. Impostorii sunt periculoşi pentru că oamenii raţionali cu greu pot deduce logic un comportament iraţional şi periculos. Un om deştept poate să înţeleagă logica infractorului, pentru că infractorul nu este raţional – el pur şi simplu vrea să obţină cât mai mult, cu toate că nu este suficient de deştept ca să câştige singur. Impostura nu este previzibilă, de aceea nu se poate crea un sistem de apărare împotriva ei. Să prognozezi acţiunile unui impostor nu se poate, impostorul va face numai rău, fără un motiv în cele mai neaşteptate situaţii şi în cele mai nepotrivite momente. Nimeni nu are tehnici de a anticipa atacurile infracţionale ale impostorului, iar într-o confruntare cu un el cel deştept se lasă pe mâna destinului. Atacul impostorului, de obicei, te ia prin surprindere. Chiar şi atunci când atacul este evident, omului corect fiindu-i greu să se apere de el, pentru că nu are o structură raţională. Este cunoscută afirmaţia lui Schiler: „Împotriva prostiei, chiar şi zeii sunt neputincioşi.”

A patra lege a imposturii – deştepţii subestimează potenţialul distructiv al impostorilor. Să fii deştept şi să uiţi că ai de-a face cu un impostor, în orice moment al zilei, în orice loc şi în orice circumstanţă înseamnă o eroare care te va costa scump. Naivii din zona N nu recunosc de obicei pericolul impostorilor din zona P. Nu este de mirare faptul că impostorii sunt consideraţi ca deştepţi şi nu ca infractori. În prezenţa unui impostor, cei din jurul lor, care nu le fac jocul, sunt marginalizaţi prin abuzul funcţiei sau prin orice mijloc lipsit de o logică elementară.

A cincia legea a imposturii-impostorul e cel mai periculos tip de personalitate. El este mai periculos decât infractorul. Rezultatele acţiunilor unui infractor perfect este doar o simplă trecere a bunurilor materiale de la un om la altul prin furt, evaziune fiscală, abuz de putere, falsificarea adevărului şi minciună. Dacă toţi membrii unei societăţi ar fi fost infractori ideali, ea ar fi putrezit încet, dar nu ar fi fost o cea mai mare catastrofă. Întreg sistemul ar fi fost redus la transferul de bogăţie în favoarea celor care acţionează de dragul infracţionalităţii, şi luând în considerare că toţi ar fi fost infractori, sistemul s-ar putea bucura de stabilitate. Acest lucru poate fi observat acolo unde conducerea este coruptă, iar legile sunt mereu încălcate. Atunci când în scenă intră impostorii, tabloul se schimbă şi produc numai pagube, iar societatea va trăi în sărăcie.

Istoria arată că, în orice perioadă, o ţară progresează atunci când la conducere sunt suficient de mulţi oameni deştepţi, care să reţină impostorii activi şi să nu le permită să distrugă ceea ce au creat deştepţii. Într-o ţară în regres, impostorii sunt la fel de mulţi, dar la conducere se va observa o creştere a numărului de infractori, printre ceilalţi cetăţeni, printre toţi cetăţenii care sunt naivi. Această schimbare cu siguranţă va creşte urmările distructive ale acţiunilor proştilor, şi toată ţara se va duce de râpă. Nimic nu va mai fi în siguranţă. Nimic nu va mai conta, totul se va reduce la bani şi peste tot şpaga şi mita vor sta cu regele la masă^.1)

*

Dar oare cine ne vrea binele? Este o întrebare de bun simţ care şi-o pune orice om de bună credinţă. Care instituţie europeană sau internaţională nu are doar interese care stau în spatele băncilor mondiale care impun măsurile de dezvoltare şi de afaceri de miliarde pentru corporaţiile europene şi mondiale. Unde este adevărul? Unde sunt drepturile românilor, care muncesc din greu, pentru traiul nenorocit, pentru bucăţica de pâine, zi de zi, pe tărâmul lăsat moştenire de Zamolxe peste arcul carpatin a plaiurilor mioritice.

Şi în educaţie, legile imposturii sunt viabile, unde printre miile de cadre didactice, care duc cu onestitate învăţăturile şcolii lui Socrate, se ascund cu dibăcie o întreagă gaşcă de impostori. Da, o gaşcă de profitori se ascund sub sutana politicului şi a intereselor materiale în detrimentul unei educaţii adevărate a tinerii generaţii. Impostorii din educaţie profită de legile impostorilor politici date de Guvern sau prin OU date de Ministerul educaţiei. Educaţia ar trebui să deschidă o fereastră pentru o societate modernă pentru viitorul tinerii generaţii, viitor care să le ofere oportunitatea unei vieţi bazată nu numai pe cele 10 porunci biblice.

Dar ce este educaţia? Ce este România? Da… ce este România?…este o ţară?… Este un gol, este un nimic! De 2000 de ani nu s-a făcut nimic în ţara asta, nimeni nu a făcut nimic…, sau nu au putut sa facă…, s-au nu au vrut să facă…; mai puţin poate Protagora din Tracia care l-a învăţat pe Evatl jocul sofistic de-a procesele, mai puţin poate Sfântul Andrei care a sfinţit nisipurile Marii Negre cu cântările divine şi ruga creştină. În zadar toate, în zadar vorbim de istorie şi-i slăvim pe marii domnitori, împăraţi şi conducători, dacă astăzi suntem cerşetori la porţile Europei. Mai bine am construi pe golul imens al pământului udat de lacrimile şi sudoarea truditorilor cinstiţi şi de prea multa uree a celor care s-au împuţit de ideile savante, socialiste sau capitaliste, o mare gradină de căpşuni.

Da… o mare grădină de căpşuni! Mai bine o mare grădină de căpşuni decât o ţară în care se zidesc cu resemnare femeile în pereţii mânăstirilor şi cu bărbaţi plângăreţi sub stejarii falnici, cerând veşnicia eternităţii sub clar de lună de la mioriticele oi laie–bucălaie. Că, în locul bărbaţilor adevăraţi, pleacă femeile şi copiii absolvenţi a facultăţilor de toate specializările, la muncă, aiurea, peste tot în lume…, pentru niscai arginţi coloraţi în Euro, bine investiţi apoi, la înapoiere, la marile sărbători câmpeneşti ale berii baronilor şi baroneţilor de prin partidele politice sau la ridicarea cu pricepere a vilelor din bolţari cu piscină şi a caselor din cărămidă roşie bine păzite de câinii de import patrupezi sau bipezi.

Poate că am fost slabii de înger de au luat calea pribegiei prin Europa, Australia, Canada şi până-n Africa de Sud. Mai sigur este că ne-am pierdut şi credinţa şi nu mai auzim chemarea Cerului văzut şi nevăzut. Cine trebuie să ne apere spiritul şi credinţa acestui neam? Cum de s-a ajuns la acest blestem peste ţinuturile carpatine, vitregite de-a lungul mileniilor de popoarele care ne-au dorit aurul, grâul, inteligenţa şi ospeţia românilor.

Şi au învăţat repede dezmoşteniţii idealurilor naţionale româneşti din perceptele occidentale: «fiecare pentru el» şi «ajută-te singur». Se vorbeşte mult de românii din diasporă, diasporă folosită inteligent de serviciile secrete pentru obţinerea voturilor pentru preşedintele României sau de europarlamentar. Se vorbeşte mult de patriotismul naţional plimbat cu emfază pe la slujbele de duminecă de pe la bisericile ortodoxe atunci când interesele bisericeşti sunt binevenite pentru construirea celei mai mari catedrale creştine din lume. Se vorbeşte mult de ce nu este bun în România, uitând de bună seamă ce mult a oferit cultura şi ştiinţa românească, culturii europene şi mondiale. Să nu uităm pe Brâncuşi, Eliade, Cioran, Coandă, Eminescu şi mulţi alţii, fie iertat că nu i-am pomenit. Dar şi alţi mulţi muritori, au plecat mai mult din snobism sau poate din neşansa reuşirii lor pe meleagurile natale, câştigând prin munca făcută cu vârf şi îndesat, 12-16 ore pe zi, pentru un euro mai verde sau o ciovârtă mai grasă. Că de… să fim convinşi că muncind şi la noi, ca pe la ei, ciovârta poate fi la fel de grasă şi frumoasă şi de ce nu, poate şi mai arătoasă. Nu am făcut nimic, dar ştim a face numai bârfe privind românismul şi viaţa de ,,căcat’’ a celor care nu de mult ne-au fost amici şi prieteni pe la nunţi sau petreceri tovărăşeşti de Ziua Învăţătorului sau Ziua oraşului. Mulţi dintre ei, numai după câţiva ani nici nu mai vor să vorbească limba dulce şi frumoasă a lui Eminescu, pronunţând cu greu şi cu accent străin cuvintele ce le-au supt la sânul maicii lor. Şi uite aşa ne plâng inimile noastre, a celor care mai cred în idealurile scriitorilor şi poeţilor noştri, lăsaţi uitării de aceşti nenorociţi ai vieţii în veşnică căutare de niscai arginţi în plus, arginţi care l-a împins pe Iuda la trădarea sufletului… Ce păcat! Că ce este altceva fuga de realitate sau nu din ţara ta? Doar o trădare de a părinţilor o trădare a neamului tău, fie el rău sau bun. Este oare, doar o fugă din faţa greutăţilor care au fost date de Dumnezeu fiecăruia atât cât îi trebuie. Şi ne pleacă copiii cu nemiluita în căutarea mirajului occidental, în căutarea unei vieţi mai bune şi mai libere. Că România lui Burebista, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, nu degeaba numit şi Sfânt a devenit o ţară de căpşunari, o ţară de sclavi şi de consumatori a produselor cu emblema ,,Made în…”. Am ajuns să trăim într-un gol imens umplut cu tristeţea bărbaţilor care îşi plâng de milă pe sub umbra falnicilor copaci cerând mila oilor «laie bucălaie» s-au zidind femei prin zidurile mănăstirilor din prea proasta lor dorinţă de a fi români. Am ajuns să nu mai înţelegem de ce trebuiau distruse toate obiectivele industriale, de ce trebuiau vândute uzine şi fabrici ca fier vechi. De ce trebuiau vândute toate navele româneşti, milioane de hectare de păduri şi rezervele naţionale de gaze şi petrol? De ce aleşii prin votul liber să aducă prejudicii de miliarde, prin evaziune fiscală.

                 *

14 decembrie 1989. Era o iarnă adevărată, cu multă zăpadă şi cu temperaturi sub 20 grade şi un frig care trecea prin pereţii de beton al blocurilor. Pentru plata datoriilor externe, restricţiile vieţii sociale erau groaznice. De la lipsa alimentelor de bază, restricţionată prin cartele, până la căldură şi apa caldă primită la anumite ore doar cât să nu îngheţe ţevile prost izolate de centrala zonei. Şi încă altele, multe alte restricţii.

Cu toate că era bine îmbrăcat cu o haină îmblănită şi o căciulă ”Made in Rusia’’, moştenită de la bunici, gerul lunii decembrie se strecura până la piele. Plecase de acasă, tremurând de frig în vagonul fără căldură pentru a ajunge în oraşul studenţiei. Îi îngheţase şi picioarele, înghesuite în bocancii uzi de la zăpadă. Trecuse 15 ani de când absolvise Facultatea de matematică şi amintirile îl copleşise în compartimentul rece al acceleratului. Înscris la concursul pentru obţinerea gradului I, reuşise să treacă peste comisia inspectoratului şcolar cu mari eforturi în obţinerea recomandărilor. Inspectorul de specialitate Uloş, care primise fără remuşcări cartuşul de Kent şi canistra de benzină la depunerea dosarului. Şpagă era obişnuită pentru o aprobare din partea unor pupincurişti ai nomenclaturii comuniste care erau numiţi de secretarul de partid pe judeţ. Cu Uloş, Titi se întâlni prima dată la o tabără de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, tabără bine organizată, cu o tematică de învăţământ politic, mascată prin concursuri de matematică.

Atunci legase o oarecare amiciţie, inspectorul fiind mai amabil cu profesorii din R… care nu îi cunoşteau comportamentul cu colegii de catedră. Fusese numit inspector după ce mai mulţi ani a fost director la un Liceu industrial. Ca director, reuşise să atragă oprobriul majorităţii cadrelor didactice prin abuzul de funcţie şi prin hărţuirea tinerelor profesoare care fuseseră repartizate în şcoală la terminarea facultăţii. Pentru el sticla de coniac şi pachetul de Kent erau o şpagă pe care o cerea fără remuşcări oricărui cadru didactic ce avea nevoie de o aprobare sau o adeverinţă pentru dosarul de definitivat sau grad didactic. Şpăgile curgea în fiecare toamnă când la ”Biroul de şomaj” se împărţeau catedrele pentru suplinitori. ”Birou de şomaj” era numit sediul inspectoratului, de miile de profesori, care se îngrămădeau, an de an, pentru obţinerea unei catedre. Vai mama lor câte lacrimi şi suferinţe chinuiau sufletele zecilor de profesori care terminaseră o facultate şi îşi pierduseră catedra, fie prin căsătorie, fie prin mutarea în altă localitate, fie prin abuzul restrângerilor unor catedre. Numai cine nu a trăit coşmarul îmbulzelilor şi lipsa de amabilitate a unor inspectori, care numiţi politic de secretarul de partid judeţean, nu poate să nu îşi aducă aminte cu amărăciune de acele vremuri. (VA URMA…)

TIHON TIT

http://romantv.ro/2015/09/23/poezii-astrale-cu-sensuri-pamantesti/

by

Referinţă Bibliografică

TIHON TIT: IMPOSTORII (1)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 martie 2016