–„Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs.” – Henry Coandă
Cuvânt de început
După ce „destinul” mi-a donat o parte din cunoştinţele de matematică, astronomie, psihologie şi chiar de astrologie, am fost descălecat ca profesor pe Terra, pe tărâmul lui Zal Mox (Zalmoxe), ridicat la ceruri ca zeu pământean de Babele şi Sfinxul din Munţii Bucegi, nu departe de nisipul creştinat de lacrimile şi rugăciunile sfântului Andrei.
După o viaţă la catedră, am fost răstignit, dar am înviat, reîncarnat în Constelaţia Berbecului, pentru o viaţă nouă, undeva în materia întunecată. Mulţumesc lui Dumnezeu, dar în mod deosebit zeului Enki, care poruncă mi-au dat, să înţeleg pământenii de pe a treia planetă de la soare, cărora le închin rugăciunile, seară de seară.
Constelaţia Berbecului, m-a pogorât în balanţa tainei ascendentului, să cântăresc pe talerele vieţii cele zece porunci creştine, care mi-au fost lăsate moştenire până la judecata de apoi. În înaltul luminiş al existenţei, steaua vieţii fiecăruia dintre noi, tremură prinsă pe o pânză de păianjen, unde ştiinţa zilelor noastre se ascunde într-o gaură de vierme.
Când mă gândesc la creta de pe tablă, pe care am închinat-o elevilor o viaţă, bun sau rău, adulat sau contestat, invidiat sau brutalizat, nu pot să uit toate greutăţile care m-au învăţat să înţeleg printre traiectoriile planetelor minuscula picătură ce mi-a fost oferită de destinul care m-a aruncat printre valurile tsunami al ştiinţei, căutând Adevărul.
Acum, la trecerea timpului, am încercat să mă apropii de toate cele existente, având în suflet iertarea binecuvântată de tămâia creştină, dar din păcate, sufletul meu încă mai plânge, la amintirea rănilor dătătoare de lacrimi, pricinuite de lipsa puterii de ce am venit pe Terra şi de ce trebuie să mă retrag undeva unde nimeni nu poate a-mi spune..
Am scris această carte în visurile de dimineaţă ale pensionarului, pentru a-mi sfinţi ruga divină şi încă pentru iertarea păcatelor de muritor pământean. În aceste pagini am încercat să descriu ceea ce mi-a fost revelat de „entitatea iniţială printr-un canal al ADNc universal. Fractale din imaginaţia cu care am fost înzestrat cu miliarde de ani în urmă s-a reactivat sub o „formă” materialist tridimensională euclidiană, trebuind să fac cunoscută ipoteza „Trăim în trecut” şi că suntem ultima civilizaţie pământeană. Ultima în sensul ştiinţei noastre care, după teoria propusă „Universul’ a ajuns la un punct fix al teoremei lui Banach.
Prin aceste rânduri, încerc să cioplesc ca un scrib pe plăcuţa de argilă modernă, o ipoteză care să rămână pe rafturilor bibliotecilor pentru veşnicie. Şi mai doresc ca papirusul, să fie o tainică amintire, pentru cei din viitorul materialist tridimensional euclidian, când cele scrise de mine se vor putea înţelege în trecut.
De multe ori m-am întrebat, ca de altfel majoritatea dintre noi pământenii de unde şi cum am poposit pe această planetă, care îmi este şi ne este destinul în viitor. Încercând să-mi răspund logic la această întrebare, căutând informaţii de pe internet şi publicaţiile ştiinţifice de „ultimă oră”, am ajuns la concluzia că viitorul nostru material tridimensional euclidian nu există! Referindu-mă la acest viitor a apărut ipoteza că de fapt această existenţă cunoscută de noi pământenii este doar o periodizare „în trecut”, ca un CD care se derulează pe un leptop.
Iată ce am găsit scris în Dex On:
«„Adj. Care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de faţă; proiectat într-o perioadă care va veni. Viaţă viitoare = (în concepţiile religioase) viaţa care ar continua şi după moarte, într-o lume de apoi. (Gram.) Timpul viitor (şi substantivat,n.) = timp verbal care exprimă o acţiune ulterioară momentului vorbirii. 1. Timpul care urmează prezentului; viitorime. Pe (sau în) viitor = de acum înainte.2. Situaţie, stare care urmează să existe; perspectivă. (Plin) de viitor sau cu viitor = cu perspective frumoase de dezvoltare. A avea viitor = a avea şanse de succes într-o acţiune; a-l aştepta o carieră plină de succes.» sau încă
«VIITÓR s. n.1. (În opoziţie cu trecut) Timpul care urmează prezentului. Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe. EMINESCU, O. I 196. După trecut putem judeca viitorul. NEGRUZZI, S. I 271. Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte. ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. Voieşte cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă Într-altfel pe viitor. ODOBESCU, la CADE. 2. Situaţie, stare (viitoare) pe care şi-o creează cineva; perspectivă de viaţă care se deschide înaintea cuiva. V. carieră 2. Ce carieră strălucită, ce viitor extraordinar îi aşteaptă! BARANGA, I. 156. Safta a început să discute cu cuconu Vasilică Popazu despre viitorul Măriei. SADOVEANU, O. IV 299. Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea… îmi zdrobiţi viitorul cu gălăgia. REBREANU, I. 88. Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ţie însăţi pregăteşte viitor de libertate. ALECSANDRI, P. A. 72. (Rar, la pl.) Îşi puneau visurile tovărăşie şi-ncepeau să-şi clădească viitoruri. VLAHUȚĂ, O. A. 112. ◊ Loc. adj. (Plin) de viitor sau cu viitor = care are toate condiţiile pentru a ajunge la o situaţie de frunte, la o carieră frumoasă, la o viaţă bună. Nu ştiu dacă din sala aceea de tineri plini de viitor a ieşit până azi vreun om întreg. GALACTION, O. 336. Îi găsim noi [fetei] un băiat bun şi cu viitor. C. PETRESCU, C. V. 110. – Formă gramaticală: (rar) pl. (2) viitoruri.»
Nemulţumit de explicaţiile găsite am căutat definiţia „viitorului” în ştiinţă şi iată ce am găsit. Definiţia timpului este una din cele mai dificile, nu numai din punct de vedere filozofic, psihologic dar şi fizic din punct de vedere ştiinţific,. Timpul este una din dimensiunile Universului, diferită de dimensiunea spaţială prin aceea că timpul ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Din punct de vedere astronomic, definiţia fizică a timpului reprezintă stabilirea unităţii de timp printr-un proces care se derulează periodic şi este observabil cu mijloacele fizice. Secunda este durata a 9192631770 de perioade care corespund tranziţiei între două nivele de energie hiperfine ale stării fundamentale a atomului de Cesiu 133. şi mi-am adus aminte de la orele de fizică că timpul este raportul dintre spaţiu şi viteză şi că există trei dimensiuni ale lui: timpul ştiinţific al lui Galilei (măsurat de ceasornic); timpul trăit (Bergson) şi timpul hermetismului (cathari secret): „nu este de pe lumea aceasta”.
Trăim o nouă eră şi o ordine NOM la scară planetară şi orice pământean, mai mult sau mai puţin savant este dator cu un sfârşit al începutului. Adică cu o moarte cu care toţi suntem datori, dar în acelaşi timp ne temem de necunoscutul care ne aşteaptă. Dar parcă atunci când ne-am procopsit cu acest pământ am ştiut ceva? Poate de aceea când în primele secunde de după naştere, atunci când primim prima gură de oxigen al existenţei materiale tridimensionale, tare ne-am mai speriat şi am început să plângem, să ţipăm când am fost pălmuiţi la funduleţ.
Poate că plângem că deja am înţeles că viitorul este trecutul care se întoarce prin altă poartă a existenţei sau că viitorul este un trecut mereu prezent. Şi nu aş vrea să dau în încheiere dreptate definiţiei aforistice a lui Costel Zăgan care ne spune că „Viitorul este un trecut refulat… invers!”
Autorul
„Qui pense peu, se trompe beacoup.”
Partea întâi
Ştiinţa, Zeii, Universul şi nu mai
Secolul XXI – deceniul doi. Cu siguranţă că acest veac este veacul progresului manifestat în consens cu marile descoperiri ştiinţifice din astronomie şi inginerie spaţială.
Ce este ştiinţa? Ce este viaţa şi cum a apărut ea? De ce ne aflăm pe Terra? Oare tu, eu, noi am ales să venim pe a treia planetă? Şi de ce şi cum am venit? Chiar putem să spunem că suntem descendenţii fiinţei create de Dumnezeu în Grădina veşnic verde, după cipul şi asemănarea Lui?
Se citeşte din ce în ce mai puţin, beletristica şi literatura SF prezentând un minim interes pentru cei care încearcă să-şi răspundă întrebărilor cine suntem, de unde venim şi către ce ne îndreptăm. Este timpul să ne hotărâm de ce vrem să fim pe această planetă şi să decidem care este scopul nostru în acest univers material tridimensional euclidian. A venit timpul să depăşim frontiera dintre realitate şi virtual. Ştiinţa de astăzi nu ne poate oferi răspunsuri la multe „anomalii”, ignorând zecile de mii de descoperiri care poartă amprentele unor civilizaţii trecute în uitare. Aceste urme se găsesc peste tot, parcă dorind a ne spune o altă istorie a umanităţii, total diferită de ceea ce am învăţat pe băncile şcolilor şi universităţilor.
De-a lungul timpului strămoşii noştri au lăsat ca moştenire pe cale orală, au reprezentat desene rupestre, dar şi în papirusuri, tăbliţe de lut sau pe pereţii miilor de temple. Ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani.
Cu siguranţă că vom reuşi să aflăm istoria ascunsă a lumii noastre materiale tridimensionale, trebuie să înţelegem şi să ştim care erau acele entităţi, derivate din entitatea iniţială care a creat universul cunoscut astăzi. Cine au fost zeii, care au fost menirea lor în constelaţiile cerului şi care a fost adevăratul motiv al prezenţei lor pe această planetă? Cine poate răspunde la această întrebare sau poate că este prea devreme să cunoaştem Adevărul!
La nivelul actual de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, se poate considera că universul există ca entitate (substanţă) şi formă (materie şi câmp de forţe). Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa şi energia. Masa este măsura inerţiei şi a gravitaţiei, iar energia este măsura scalară a mişcării materiei. Cuvântulenergie are o răspândire foarte largă, dar cu toate acestea, conţinutul concret al noţiunii nu este încă bine înţeles sau riguros analizat datorită particularităţilor anumitor forme de transfer ale energiei materiei întunecate. Cea mai generală definiţie prezintă energia ca măsură a mişcării materiei ce are în vedere marea diversitate a mişcării şi a evoluţiei energiei întunecate micro şi macrocosmice.
Energia defineşte calitatea schimbărilor şi proceselor care au loc în univers, începând cu deplasarea în spaţiu şi terminând cu gândirea. Unitatea şi legătura formelor de mişcare a materiei, capacitatea de transformare reciprocă au permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună, definind calitatea schimbărilor şi proceselor care au loc, începând cu expansiunea universului şi terminând cu gândirea. Unitatea şi legătura formelor de mişcare a materiei, capacitatea lor de transformare reciprocă a permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună şi anume energia. Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om. Înţelegerea corectă a noţiunii constituie o condiţie necesară pentru analiza proceselor determinate de anumite entităţi de natură materială sau nu.
Din punct de vedere ştiinţific energia este o mărime ce indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic când trece printr-o transformare, din starea sa iniţială într-o altă stare. Când un sistem fizic trece printr-o transformare rămân în natură schimbări cu privire la poziţia sa relativă şi la proprietăţile sistemelor fizice, adică schimbarea poziţiei, a vitezei, schimbarea stării termice, schimbarea stării electrice, magnetice atât ale lui cât şi ale sistemelor din exteriorul său.
Efectele asupra sistemelor externe se pot interpreta ca acţiunile unui sistem în cursul transformărilor. Dacă acţiunile sunt exclusiv sub forma efectuării de lucru mecanic, acesta este echivalentul acţiunilor externe. Suma echivalenţilor acţiunilor externe se produc când un sistem fizic trece printr-o transformare dintr-o entitate dată într-o entitate de referinţă a energiei totale a sistemului fizic în starea dată faţă de cea de referinţă şi reflectă capacitatea sistemului de a produce lucru mecanic. Conform legii conservării energiei, diferenţa de energie a unei entităţi la o transformare dintre două forme este independentă de calea urmată, ele depinzând numai de cele două forme. Alegând arbitrar o entitate de referinţă, energia din orice altă formă va avea o valoare bine determinată. Ca urmare, entitatea este o funcţie de starea sistemului fizic pe care o caracterizează şi în funcţie de ea, entitatea poate fi pozitivă, negativă sau nulă. Vom numi “formă” a unei entităţi orice transformare din cea mai generală expresie a energiei electrice, magnetice. Una dintre proprietăţile entităţii este conservarea cu cele două forme de existenţă ale sale, substanţă şi câmp.
,,Nici o altă specie, în afară de cea umană, indiferent de cât de primitivă ar fi ea, este convinsă că membrii ei sunt prevestitorii ce pot indica evenimentele ce vor veni şi doar numai anumite persoane sunt în stare să prezică ce ne rezervă viitorul.”
„Arta Ghicitului, Cicero”
Trăim în trecut sau viitorul nu există
Poate, că răspunsul îl vom găsim în versetele Ecleziastului, descrise în Biblie la pagina 669:
„5. Soarele* răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
…
9. Ce* a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
10. Dacă este vreun lucru despre care s’ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
11. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.”
Dacă viaţa ta nu se potriveşte perfect cu aspiraţiile tale nu este vina ta. Fiecare zi care trece este o succesiune de alegeri de noroc sau de ghinion. Schimbarea locului de muncă, cumpărarea unei case, declararea dragostei, conceperea unui copil, dorinţa de a pleca în străinătate sunt acţiuni bazate pe un element esenţial, care stă la baza luării unor decizii. Şi pentru majoritatea dintre noi orice decizie nu este uşoară! Într-adevăr, fără să ştim ce viitor ne este prescris, atunci ce cale vom alege? Ezităm mult timp, uneori dimpotrivă, dar odată ce decizia este luată suntem copleşiţi de teama că poate am făcut alegerea greşită şi trăim cu îngrijorare. Dacă viaţa ta nu este o reflectare a viselor tale, nu e vina ta! Pentru mulţi oameni a face o alegere de viitor este ca ruleta rusească şi în cele din urmă acţiunea nu se bazează pe un singur lucru. Şi se pune întrebarea: suntem siguri că întotdeauna facem ceea ce este potrivit pentru noi? Facem întotdeauna alegerile cele mai bune care ne vor conduce la succesul închipuit prin speranţele visate?
Orice pământean crede că este cel mai bun lider pentru sfaturi şi ne oferă cele mai interesante reţete privind modul nostru de viaţă, crezând că ne salvează sănătatea, ne oferă cel mai bun loc de muncă sau o afacere profitabilă fără de efort. Din păcate, de-a lungul timpurilor, nu a existat şi nu există nici astăzi un anume ceva care să ne lumineze viitorul şi care să ne permită o decizie privind calea cea dreaptă. Sau poate că există, dar încă nu ne este dat să ştim aceasta!
Cu siguranţă ar trebui să investigăm unele posibilităţi de interpretare a trecutului, prezentului şi îndeosebi a unui viitor presupus. De altfel, va trebui să ne familiarizăm cu ipoteza: „trăim în trecut sau viitorul nu există”. Şi, deja avem un punct de vedere negativist citind ultimele cuvinte. Cum adică, nu există viitor?! Dar, la şcoală am învăţat încă din pruncie că sunt trei timpuri: trecut, prezent şi viitor! Şi atunci ce putem spune despre viitorul care este în trecut.
Dacă privim apariţia spumei primordiale în oceanul planetar în urmă cu câteva miliarde de ani, atunci cu siguranţă astronomia veche a apărut în urmă cu mult înainte de 12500 de ani şi preluată de vracii şi vrăjitorii vieţii primitive. Aceasta a fost numită astrologie, dar cu toate lipsurile ei s-a concretizat în perioada când civilizaţiile încercau pentru prima dată să înţeleagă cunoştinţele înaintaşilor sau erau doar simple speculaţii privind fenomenele naturale, fenomene la care nici astăzi nu am reuşit să dăm suficiente explicaţii ştiinţifice. Încă din antichitatea acestei ere materialiste calendarele erau concepute în funcţie de aceste evenimente cu o rigurozitate care ne uimeşte astăzi. La Sumerieni şi Babilonieni, cu 3000 de ani î.Hr., la Maya şi Chinezi, cu 1500 de ani î.Hr., timpul era delimitat prin raportul dintre Soare şi Lună. Iniţiaţii vremii stabileau prin tehnici, numai de ei ştiute, previziuni considerând ca semne bune apariţia noilor stele, a planetelor, sau a eclipselor şi nebuloaselor. Cunoaşterea acestor fenomene ale naturii făceau obiectul unei reale rigori ştiinţifice, astronomii acelor timpuri fiind nu numai magicieni dar şi oameni de ştiinţă care erau consultaţi periodic în ceea ce priveşte creşterea apelor fluviilor şi mărilor, perioadele de secetă, foamete, războaie sau pace, cataclisme sau perioade de prosperitate. Şi parcă ştiau mult mai multe decât cunoaştem noi astăzi. Aşa o fi oare?
De-a lungul secolelor, vracii sau preoţii astronomi au exercitat permanent o influenţă asupra existenţei umane, folosind divinităţile personificate reprezentate de Lună, Soare, stele şi constelaţii. Astrelor li se atribuiau o semnificaţie particulară, puteri şi atribute specifice. Iluştri astronomi cercetau şi transmiteau cunoştinţele urmaşilor în secret. Doar cei născuţi în jurul preoţilor astronomi, cunoşteau legile care puteau interpreta viitorul, fiind capabili de a face preziceri sigure ale voinţei zeilor. O puternică impresie asupra deciziilor poporului şi a suveranilor o aveau preoţii clasei conducătoare, veritabilii arbitri a destinelor naţionale. Împăratul Alexandru cel Mare a luat cu el după cucerirea Chaldeei, magicieni şi astrologi din Babilon şi i-au dus în Grecia unde deja filozofii examinau natura universului cunoscut la acea vreme. Empedocle, Platon şi Aristotel se interesau de problemele creaţiei şi considerau astronomia o ştiinţă divină. Ştiinţa anticilor greci a fost introdusă şi la Roma unde cunoştinţele de astronomie erau ţinute numai pentru savanţi şi erudiţii timpului. Se pune totuşi o întrebare: dacă astronomii timpurilor primitive, cunoşteau de exemplu, influenţa planetei Marte ca aducătoare de mari calamităţi naturale, cutremure, erupţii vulcanice şi războaie, de unde cunoşteau, în acea vreme, că cea mai mică distanţă a planetei de Pământ se repetă o dată la 60000 de ani? Şi nu cu posibilităţile tehnice de astăzi, ci cu numai măsurătorile numai de ei ştiute care ne uimesc astăzi prin precizia lor.
Şi atunci, viaţa noastră în acest univers material tridimensional este oare ca un joc de împrejurări, care poate fi anticipată, cât de cât, pentru a evita stupidul, absurdul sau tragicomicul existenţei pământene. Chiar şi astăzi nici un savant care se pretinde că este cu adevărat nu mai poate nega prezenţa unei forţe supreme, fie organizată de puteri divine, fie concepută ştiinţific. Dacă în antichitate, Euclid a pus la baza geometriei un număr de patru noţiuni primare (punct, dreaptă, plan, spaţiu), atunci cu siguranţă că înainte de a fi ,,spaţiul” trebuie să fi existat ,,ceva’’, anume o altă noţiune primară, să o considerăm ,,entitate iniţială’’. Dacă admitem că există o astfel de entitate atunci cum o putem defini sau interpreta? Care este genul proxim şi diferenţa specifică? Dar şi interpretarea materialist tridimensională, explicată matematic, cum poate deveni teoria punerii în practică a acestei entităţi. Dacă, apriori, această noţiune este considerată noţiune primară, atunci aceasta se poate ,,umple’’ fie prin anumite „forme” ca Big Bang-ul bine cunoscut sau prin creaţionismul divin, mai puţin explicat de materialismul dialectic. Dar dacă divinul nu se poate explica ştiinţific, atunci nici materialitatea fiinţei materiale tridimensionale nu se poate explica prin Marea Creaţie. Şi atunci acest univers care are la bază „entitatea iniţială” sub ce legi va guverna?
Noile dovezi ale cercetărilor moderne ne permit cunoaşterea unui univers sferic cu dimensiuni transfinite, explicat într-o mică măsură de teoria haosului, teoria fractalilor şi teoria cuantică. Dar oare cunoştinţele oferite de moderna aparatură creată de om nu face altceva decât de a retransmite doar informaţiile create de constructor prin programele sofisticate cu care au fost dotate?
Şi atunci, se cere, din nou explicarea acelui „ceva” dintr-un alt punct de vedere, poate al unei fiinţe inteligente dintr-un spaţiu, altul decât cel tridimensional. Este greu de interpretat modul de gândire al acestei fiinţe şi drept urmare toate teoriile privind universul actual sunt din start greşite, nefiind explicată singura noţiune primară. Dacă în plan general dispunem de teoria jocurilor şi haosului, a probabilităţilor, relativităţii, mecanicei cuantice, atunci de ce nu şi apariţia în viitor a unei fiinţe raţionale cvadridimensionale. Sau se poate lansa ipoteza că existenţa noastră este virtuală şi tot ceea ce s-a construit, începând de undeva în urmă cu 12500 de ani sunt doar interpretări ale unor informaţii dispărute din motive necunoscute încă. Sunt deja descoperite artefacte care atestă civilizaţii mult superioare existenţei actuale. Astăzi este bine studiat, că fiecare organism viu reprezintă un microcosmos energetic integrat în macrocosmosul universal, unul cu altul într-un permanent schimb de varietăţi energetice şi bioenergetice. Este cunoscută periodizarea istorică (şi după Darwin) a existenţei pământene în binecunoscutele epoci, studiate pe băncile şcolii. Dar, şi apare acest dar, fiecare epocă s-a născut în anumite condiţii, s-a dezvoltat şi a dispărut, transmiţând următoarelor epoci cuceririle făcute de-a lungul existenţei ei. Şi cu siguranţă această ultimă perioadă a existenţei noastre este în declinul dezvoltării ei, dezvoltare care se va încheia odată cu întemeierea noului imperiu NOM, odată cu descoperirea celei de a zecea planete. Urmează declinul (Apocalipsa) şi de aici trecerea la o nouă civilizaţie cvadridimensională care va pune „prima piatră de temelie” începând cu anul terestru 2316, după ce Homo Cosmicus va crea cea de-a douăsprezecea planetă a sistemului solar XX-12. Distrugerea acestei civilizaţii tridimensionale materiale este urmarea convingerilor NOM şi a globalizării actuale. Genocidul mondial ce va fi creat va începe cu lansarea unor dispozitive cosmice, de aşa zisă investigaţie ştiinţifică, dar care vor duce la dezechilibrul sistemului solar actual, distrugând indirect viaţa vie. Investigaţiile vor începe cu lansarea rachetelor cu armament sofisticat, necunoscut încă astăzi, cu scopul de a dezintegra asteroizii posibili ce-ar putea provoca mari catastrofe. Prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi sfârşitul secolului al XIX-lea au adus contribuţii majore la dezvoltarea astronomiei în Anglia, Olanda, Germania şi Cehia prin lucrările lui Alan Leo, Dane Rudhyard şi psihologul elveţian Carl Gustav Jung cu maxima: „ceea ce este jos este reflectarea a ceea ce este sus şi tot ceea ce se naşte sau apare la un moment dat, poartă însuşirile momentului respectiv”.
Studiile ştiinţifice din ultima perioadă sunt destul de pesimiste pentru următorii ani, în sensul că sunt prognozate mari cataclisme şi dezastre mondiale determinate de catastrofe în zona Oceanului Indian, America de Sud, Antarctica şi mari inundaţii în centrul şi estul Europei, fenomene de surpriză privind asteroizii şi poziţia planetelor sistemului solar, boli care pot crea pandemii mondiale, dar în mod deosebit o înmulţire a conflictelor interetnice.
Sistemul sola. Planete noi. Zodiac. Novasferă
Sistemul solar este alcătuit din Soare, planete cu sateliţi şi alte obiecte cereşti (asteroizi, meteori, comete, praf, obiectele centurii Kupier etc.). În centru se află Soarele, iar celelalte corpuri cereşti orbitează în general în jurul acestuia pe traiectorii elipsoidale. În sens general, o stea împreună cu alte obiecte cereşti ce gravitează în jurul său se numeşte sistem stelar, în cazul nostru, termenul se referă strict la steaua numită Soare. Toate planetele au forma unei sfere, mai mult sau mai puţin turtite la poli. Observate prin lunetă, telescop sau radiotelescop, planetele apar ca nişte discuri, spre deosebire de stele care apar punctiforme.
Pentru a ne orienta asupra sistemului planetar, prima problemă care se pune este aceea a cunoaşterii poziţiei sale în Univers. Problema situării este destul de complicată din moment ce Universul este considerat fără centru. Ştiinţa secolului al XX-lea, cu toate că dă unele răspunsuri, poziţionează sistemul solar la aproximativ 30 mii ani lumină de nucleul galactic, pe unul dintre braţele spiralei cosmice, după ipoteza văzută de M.A. Ellison. Constituenţii sistemului ce au în centru Soarele şi care menţine prin puterea gravitaţiei lui mişcarea celor opt planete recunoscute, dar şi a încă a trei corpuri cereşti, una în apropierea Soarelui şi alte două care încheie sistemul nostru planetar. Reprezentarea sistemului planetar pe o schiţă este greu de realizat. Aceasta în primul rând fiindcă între Soare şi planete, diferenţele de dimensiuni sunt atât de mari, încât cuprinderea lor pe acelaşi desen nu este posibilă. Dacă reprezentăm planetele cele mai depărtate, Neptun, Pluton, orbitele planetelor mai apropiate de Soare apar prea mici pentru a mai putea fi redate. Dacă, invers, reprezentăm orbitele planetelor apropiate Mercur şi Marte, atunci orbitele celorlalte sunt prea mari ca să poată fi reprezentate pe aceeaşi hartă.
XX 10 – a zecea planetă presupusă a sistemului solar, este şi are o structură asemănătoare cu „planeta roşie” binecunoscută în prezent, la o distanţă de mai mult de 14,5 miliarde km.
XX 11 – a unsprezecea planetă presupusă că se va observa în jurul anului 2029, fiind astăzi greu detectabilă datorită unei perdele de energie necunoscute, la o distanţă nu prea mare de XX 10. Mişcarea de rotaţie a acestei planete este foarte mică-aici anul fiind mai mic ca ziua!.
XX 12 – a douăsprezecea planetă, cea mai apropiată de Soare, motiv pentru care este greu de observat cu aparatura acestor timpuri, dar se va observa în jurul anului 2316.
Cu toate că astrologia este abecedarul astronomiei, în Biblie, astrologii sunt trecuţi la categoria magicienilor şi a vrăjitorilor chiar dacă naşterea lui Iisus a fost prevăzută de cei trei magi, prin metode astrologice care au recunoscut imediat în Iisus pe Mântuitor, făcând pentru El un drum lung pentru a I se închina şi aduce daruri, smirnă şi tămâie. De fapt în Biblie se interzice magia, astrologia şi închinarea la stele: ,,care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n’am poruncit”, Deut. 17:3.
Este evident că un astrolog nu se închină la stele, Soare sau Lună, pentru el planetele fiind doar corpuri cereşti generatoare de anumite influenţe energetice specifice. În secolul VI î.Hr., Caldeenii şi sumerienii au folosit configuraţia constelaţiilor cereşti la naşterea individului şi au întărit ideea că aceste forme cereşti puteau să influenţeze viitorul unei persoane.
Încet dar sigur, constatările obţinute de-a lungul timpului şi preluate de învăţaţii Egiptului şi Greciei antice au devenit bazele unei cosmologii umane privind cunoaşterea temperamentului fiecărui individ, temperament care este unic în felul său. În acea vreme, când Pământul cu locuitorii săi se considerau ca fiind centrul universului, odată cu cele douăsprezece sfere transparente în totalitate diferite, dar în acelaşi timp într-o continuă interacţiune şi care se rotesc în jurul lor odată cu unul din cele douăsprezece corpuri cereşti divinizate-spunem astăzi-spre deosebire de înaintaşi care le considerau în număr de 7.
Sfera Lumii era cea mai apropiată, apoi încă şase sfere concentrice şi mobile pentru Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter şi Saturn. Peste sfera lui Saturn mai era o sferă îndepărtată care conţinea toate stelele şi constelaţiile, iar peste toate acestea o altă sferă care împărţea mişcarea de înainte către toate celelalte. Sfera Soarelui cea mai importantă stea şi ecliptica, vizibilă timp de un an era împărţită în douăsprezece părţi egale a câte 30 de grade fiecare, corespunzătoare unei constelaţii vizibilă la un moment dat la orizont. De atunci se spune că Soarele aparţine zodiei Berbecului, corespunzător porţiunii din an care este asociată cu sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie. Urmează zodia Taurului, ce corespunde perioadei care a mai rămas din aprilie şi o parte din luna mai ş.a.m.d. Astăzi este de neconceput să mai considerăm că la orizont prima zodie este zodia Berbecului, având în vedere că mişcarea bolţii cereşti, precesia, ecliptica, banda zodiacală, din datele actuale de astronomie ne arată la orizont ca primă constelaţie pe cea a Peştilor.
Preoţii, Şamanii, Religii şi oracole
Cultura greacă a ptolemeicilor a influenţat Egiptul timp de mai multe decenii sub influenţa învăţatului Ptolemeu – matematician şi astronom în secolul al doilea, care a pus bazele a ceea ce a devenit astrologia în tradiţia occidentală. Este cunoscută Tetrabiblios, cartea celor patru cărţi, care stă la baza astrologiei de astăzi. Totuşi, realitatea este că încă nu se ştie când şi cine a făcut conexiunile dintre macrocosmos şi microcosmos.
Citirea timpului şi interpretarea semnelor cereşti, punctul de plecare a astrologiei nu au fost singurele modalităţi în care preoţii din Orientul Mijlociu timpuriu par a fi intermediat dorinţele divine pentru trecut, prezent, viitor. Preotul timpului trecutului a jucat în comunitate roluri deosebite de-a lungul vremurilor, fie de şaman, ghicitor, vraci, preot, mistic şi profet. Textele găsite în nord-vestul Mesopotamiei, datând din sec al XVIII-lea î.Hr., se referă la două tipuri de profeţi, ambii propovăduind cuvintele zeului Dragon. Un tip este caracterizat de un cuvânt numit cel ecstatic (frenetic), iar cel de-al doilea fiind cel care răspunde. Tipul ecstatic primea revelaţii direct de la zei, în timp ce cel de tip opus răspundea într-un cadru restrâns al unei caste. Problemele propovăduitorilor celor două tipuri transmiteau poruncile regilor către supuşii comunităţii prin dorinţa zeilor, obţinute prin revelaţiile directe sau interpretate de preoţi.
Preotul sau şamanul era un vindecător înzestrat cu puteri supranaturale, fizice şi psihice, care putea să comunice cu lumea spirituală necunoscută celor mulţi prin stări de exaltare sau stări de transă. Spre deosebire de şaman, profetul era conştient de ceea ce trebuia să transmită, folosind procedeul de retransmitere sub forma unor ritualuri. În acest caz, ei erau strămoşii contemporanilor preoţi care profeţeau citirile scripturii cu cuvintele: „Aşa grăieşte Dumnezeu” în timp ce ecstaticii formau o parte a lumii decadente ce conduceau către misticii creştini cum ar fi Sfânta Tereza de Avila, Muslim Sufis etc. Pe cât de mult aceşti profeţi cu profeţiile lor se suprapuneau cu oamenii acelor timpuri străvechi este încă necunoscut astăzi. Anticii, vorbeau totuşi într-un fel sau altul cu divinitatea şi de multe ori erau inspiraţi în acţiunile lor de interpretare. Ei erau în acelaşi timp reprezentanţii zeilor şi zeii însuşi le transmiteau revelaţii prin diferite manifestări paranormale. Informaţiile descoperite în textele timpurii arătau că „profeţii ce răspund” erau membrii unui grup organizat de profeţi preoţi, cei ecstatici erau preoţi sau numai simpli oameni sub spiritul unor zeităţi ca rezultat a unor practici secrete, cunoscute numai de ei, care-i transpuneau în diferite forme de transă ca în cazul profetului sfânt din Rusia. Într-un text egiptean din secolul al XI-lea este remarcat un caz asemănător cu cel cunoscut astăzi ca fiind Noua Biblie din Irak. S-au găsit însemnările unui preot din templul Wen-Amon, venit acolo să procure cherestea, care avea cererea rezolvată favorabil datorită unui tânăr nobil posedat de zeul său ca să transmită un mesaj de bunăvoinţă regelui timpului. Tradiţia profeţilor ecstatici era transmisă urmaşilor şi se pare că ar fi fost la originea unei religii care s-a înfiinţat prin secolul al XIV-lea î.Hr., numită zoroastrianism, devenită astăzi religia oficială în India de nord-vest, Afganistan şi China, apoi preluată de religiile din Europa.
Zoroastrianismul a fost înfiinţat de profetul Zoroaster – forma greacă din persană, fiind Zarathustra – care nu a fost recunoscută, adesea fiind considerată o persoană mitologică. Totuşi poate să fi fost un zootar sau un preot cântăreţ ecstatic care folosea unele tehnici necunoscute pentru a induce stările de transă. El a luptat împotriva preoţilor şi a castelor preoţeşti cărora le reproşa că au pierdut legătura cu divinitatea. În acele timpuri Zoroaster predica venirea zeului Ahura Mazda după o perioadă de criză şi judecată când va avea loc „apocalipsa când cei morţi vor fi înviaţi.”
Damian Thompson în cartea „Sfârşitul Timpului” ne-a lăsat scris: „Aceasta va fi urmată de o mare adunare în care toţi oamenii vor fi judecaţi. Cei răi vor fi distruşi în timp ce toţi cei buni vor deveni nemuritori. În Lumea Nouă, tinerii vor avea întotdeauna 15 ani şi maturii vor avea 40. Dar aceasta nu reprezintă o trecere în Paradis şi nimic din trecut nu se poate apropia de perfecţiune. Este Sfârşitul Timpului.”
Zoroastrianismul a fost înregistrat în scrierile sacre din Avesta, fiind relevată lui Zoroaster de către Ahura Mazda însuşi. Cu alte cuvinte a fost prima credinţă apostolică şi excatolicizată a lumii care urma să aibă mulţi adepţi decadenţi. În textele din Avesta, Zoroaster se referă la el însuşi ca un Soashyans – un salvator pentru toate profeţiile mesianice de la sfârşitul lumii şi revelaţiei finale.
Norman Cohn în „Cosmos, haos şi lumea care va urma” credea că apariţia Zoroastrianismul avea de a face cu un conflict dintre forma ecstatică de venerare şi cele mai multe forme instituţionale realizate prin veneraţie. Zoroaster este cunoscut ca cel mai timpuriu exemplu de profet – ,,falsul milenarian”, odată cu experienţele care au determinat conţinutul învăţăturilor sale. Profeţii care promiteau o transformare totală a existenţei, a perfecţionării lumii, inspirându-se nu din suferinţe trăite, ci dintr-un anume tip de suferinţă caracterizat prin înlăturarea stilului de viaţă ce devenise o obişnuinţă.
În Mesopotamia preoţii astronomi pe lângă îndatoririle lor ca observatori ai semnelor cereşti, interpretau datele despre vreme şi alte fenomene naturale, cum ar fi cutremurele, furtunile, fulgerele ce intrau sub incidenţa zeului vremii Adad. Cititul în forma fulgerelor au devenit mai târziu o trăsătură specifică etruşcilor. Dar, de unde cunoşteau acei preoţi ai timpului străvechi de existenţa fulgerelor negre? Fulgerele negre au fost studiate şi descoperite în ultima perioadă şi la care oamenii de ştiinţă încă nu au găsit o explicaţie ştiinţifică confortabilă a formării lor. Astăzi se ştie că producerea fulgerelor negre este devastatoare, degajând energii de mii de ori mai mari ca a celor cunoscute.
Cunoaşterea fenomenelor care preziceau anotimpurile erau deosebit de importante pentru vremea semănatului, a culesului roadelor câmpurilor şi încoronării împăraţilor.
Preoţii erau implicaţi nu numai într-o formă spirituală a cunoaşterii fenomenelor meteorologice, dar încercau să citească şi dorinţele divine, dorinţe care se exprimau pretutindeni nu numai prin fenomene neexplicate ci şi prin modul de zbor al păsărilor, a formaţiunilor de nori sau a formelor luate de foc şi fum etc.
Dorinţa divină era uneori, dacă nu chiar ori de câte ori era nevoie, împăcată de către preoţi prin diferite ritualuri şi chiar sacrificii umane sau animale. Sacrificiul se regăseşte mai în toate textele vechi şi se pare că a jucat un rol important în practicile religioase ale sumerienilor şi babilonienilor. Toate acestea au avut o strânsă legătură cu prevestirea, citirea vie a semnelor pentru dezvăluirea prin revelaţie a dorinţelor unui anumit zeu sau a zeilor.
Explicaţii în acest sens nu s-au găsit şi nici nu se ştie de când şi de unde au provenit. Rămâne să credem că practica sacrificiului era folosită din vremuri străvechi şi necunoscute civilizaţiilor care ne-au lăsat doar informaţii sumare a celor dinainte şi puse în practică pentru sacrilegiul venerării. Altarul pentru sacrificii, ajungea să fie văzut de departe şi era numai un loc rezervat marilor preoţi, ca un generator al energiilor cosmice ce dicta viaţa în comunitate.
Dar de ce aceste ritualuri a sacrificărilor de oameni şi animale a dispărut? Să încercăm o explicaţie prin ipoteza „Trăim în trecut”, prin care spunem că la un moment dat al evoluţiei dinainte programate a avut loc o mutaţie prin care ceea ce cereau zeii la acele timpuri s-a transformat în a cere de la pământeni „energia” pe care o primeau prin ritualul sacrificiilor umane. Dar cum şi când zeii primesc acele „energii”? Ipoteza „Trăim în trecut” explică că prin programul creat de „entitatea iniţială” la timpul T0, evoluţia noastră materială tridimensională este perioada în care „energia” plătită zeilor este „consumată” în timpul somnului de noapte, când se face schimbul între ceea ce trebuie să dăm şi ceea ce primim în schimb. De altfel somnul copiilor este mult mai mare în comparaţie cu somnul bătrânilor şi se datorează faptului că de la copiii lumii se cere mai puţin din acea „energie”. Copilaşilor li se dă în schimb forme de „energie” necesare evoluţiilor lor în viitorul programat înainte de naşterea lor! Bătrânii dorm mai puţin datorită faptului că nu mai primesc acea „energie” pentru a pune în aplicare continuarea programului, oferind doar „substanţa energetică” pentru consumul zeilor.
Pare incredibil să admitem o astfel de ipoteză, dar orice a fost creat pe acest pământ se naşte, creşte, se dezvoltă este consumat şi apoi moare. Ca o explicaţie putem spune, de exemplu, că iarba creşte şi este consumată de animale, păsările şi animalele sunt crescute în ferme pentru a fi consumate de oameni. Dar „omul” pentru ce a fost creat? Numai pentru a aduce osanale unui sau altui „mântuitor”, sperând într-o existenţă viitoare după Judecata de Apoi? Acest punct de vedere este foarte bun pentru pământenii deoarece se venerează prin credinţa-n Dumnezeu speranţa.
Speranţa nu este numai dătătoare de viaţă materială tridimensională ci şi un mod de răsplată a acelor „energii” oferite în timpul nopţii prin somn. Şi odată ce sacrificiul uman nu a mai fost posibil, datorită faptului că populaţia crescuse semnificativ, programul „energiei iniţiale” a schimbat consumul de „energii” dat prin somn oferindu-i omului speranţa. Dar cum putea fi înţeles acest dar, această recompensă din partea celor care „ne consumă”, dacă nu printr-un Mântuitor care promitea „învierea” după moarte şi înălţarea după judecată în viaţa veşnică. Şi nu a fost uşor ca omenirea să înţeleagă necesitatea credinţei pentru speranţă. Odată cu Speranţa oferită de ritualul religios, Moartea nu mai există! Prin această credinţă, speranţa este o nouă formă a existenţei materiale şi transformată în energii spirituale, după judecată. Numai că această speranţă este total virtuală, nimeni şi nimic nu poate garanta că după moarte există „ceva”, acel ceva care să justifice existenţa omului pe unica planetă din sistemul solar căruia i s-a ferit speranţa în schimbul acelor „energii” cerute ca plată din partea zeiilor.
Cicero scria despre Vestricius Spurinna, un preot venerabil roman care a interpretat lipsa lobului ficatului caprei sacrificate, prezicând calamităţile naturale care au urmat. Ficatul era privit ca o forţă vitală a fiinţelor vii şi de aceea era ca o oglindă în mâna cititorilor de semne, având suprafaţa strălucitoare reflectând imaginea preotului şi a cerului. Un model de bronz al unui ficat, datând din secolul al IV-lea, descoperit şi păstrat într-un muzeu din Piacenza, arăta că romanii ştiau arta cititului semnelor de ficat, cunoştinţele fiind preluate de la etrusci, poporul misterios care a colonizat partea de vest şi centrală a Italiei. Potrivit lui Cicero, romanii interpretau intestinul gros cu cele două bucle ca fiind planeta zeului Mercur ce avea aceeaşi formă vizibilă pe cer. Iată ce spunea Platon în Timaeus: ,,Dumnezeu a aşezat ficatul în zona de jos, spunând că ar trebui să fie solid şi fin, luminos şi dulce, ca puterea gândului ce vine de la minte, reflectat ca într-o oglindă.”
Dar şi contemporanul lui Platon, grecul Xenophon, vorbeşte despre importanţa citirii în măruntaiele animalelor. În cartea sa Anabasis se regăseşte povestirea unei expediţii greceşti în Asia Mică, implicată într-un război civil persan, fiind nevoită să se retragă în Helespont. În această povestire se vorbeşte despre practica citirii semnelor de preoţii timpurilor ori de câte ori aceasta întâmpina dificultăţi şi comandanţii trebuiau să ia noi decizii de apărare sau luptă. Chiar înainte de a părăsi lupta, o întreagă armată, înfometaţi şi asediaţi, a refuzat deplasarea armatei timp de trei zile până când semnele bune ale măruntaielor preziceau aceasta. În a patra zi au întâlnit un bou de povară încărcat cu bunuri şi apariţia unui vas grecesc ce aducea de mâncare armatei. Cu siguranţă că întâlnirea cu vasul grecesc ar fi fost ratată dacă nu ar fi fost luate în considerare semnele prevestirilor cititorilor în măruntaiele caprelor. Xenophon a dat ordin de atac: „este mai bine pentru noi să luptăm acum după ce am mâncat, decât mâine când s-ar putea să rămânem fără hrană. Semnele citirilor măruntaielor ne sunt favorabile. Să înaintăm spre inamic” s-au încheiat îndemnurile comandantului. În cele din urmă Xenophon s-a întors în Grecia cu ce a mai rămas din armata lui. Mai târziu însemnările au fost folosite de Alexandru cel Mare şi preoţii vremurilor privind viitorul luptelor ce urma să le poarte în Hellespont. El însuşi obişnuia să facă sacrificii citind în măruntaiele în timpul luptelor din Mesopotamia şi Persia şi mai târziu pe teritoriile Afganistanului. În cele din urmă, după opt ani de lupte şi de cuceriri, întorcându-se spre vest a vrut să se îndrepte spre Babilon cu armata epuizată, dar preoţii l-au avertizat că-l va aştepta o soartă grea dacă va intra în oraş. A ignorat la început prezicerile preoţilor, dar apropiindu-se de porţile cetăţii a primit veste de la omul pe care-l numise guvernator că semnele măruntaielor nu sunt bune. A hotărât să aştepte cu armata în afara zidurilor cetăţii până când preoţii vor reuşi să prezică ceva mai bun. Însemnările lui Plutarh ne-au rămas ca mărturie: „Prezicătorul i-a răspuns că ficatul victimei îi lipsea un lob. Într-adevăr?! A exclamat Alexandru, asta-i un semn teribil”. Mai târziu a regretat că nu a ascultat sfaturile preotului caldeean, deoarece curând s-a îmbolnăvit de febră şi a murit cu gândul că nu a dat importanţa prevestirilor rele.
Privind în urmă se poate spune că primele însemnări legate de ritualul citirii semnelor în măruntaie şi interpretările astrologice au apărut în Mesopotamia de unde au fost preluate de către greci şi transmise mai departe la etrusci şi la romani. Iulius Caesar în relatările sale despre cucerirea teritoriilor din sudul Bretaniei, în primul secol î.Hr., atacau cruzimea preoţilor celţi, care în ritualele lor practicau sacrificiile animalelor cu acelaşi scop. Toltecii, care au dominat America Centrală între anii 700 şi 1200 citeau în organele umane, ficat şi inimă, pe care le smulgeau din corpurile vii ale celor sacrificaţi. Robert Temple în cartea sa „Conversaţii cu eternitatea” descrie că victimele martirizate erau practic măcelărite în numele zeului Tezcatlipoca, care însemna „oglinda fumegând” care se referea la calitatea de zeu solar.
Un alt popor mesoamerican, care s-a dezvoltat în jurul anului 1000 î.Hr., absorbiţi de cultura toltecă, foloseau o formă diferită pentru sacrificii şi citirea semnelor pentru interpretarea dorinţelor zeilor. Fetele tinere erau aruncate în puţuri săpate cu acest scop şi după câteva ore erau aduse la suprafaţă cerându-le să spună mesajele primite de la zei. Această practică a ritualului maya era asemănătoare cu oracolul din peştera Trophonius, un altar construit deasupra unei adâncituri pe râul Hereynos din Boeotia. Preoţii care solicitau răspunsuri de la zeul Apollo erau închişi în templul Fortunei timp de trei zile şi trei nopţi fără mâncare şi băutură. Scoşi din templu şi duşi la altar primeau două cupe de apă, una dintr-un pârâu numit Uitarea şi o altă cupă din pârâul Memoria, aşa încât toate gândurile vieţilor lor trecute, să dispară şi simţurile lor să fie deschise viziunilor ce urmau a fi făcute de zeul venerat. Pentru aceasta erau coborâţi în bezna totală a peşterii unde parcurgeau un tunel lung, la capătul căruia îi aştepta un căruţ. Aici primeau două pâini sacre şi trimişi mai departe cu căruţul spunându-le să aibă grijă de cele două pâini, căci dacă le pierdeau urmau să fie pedepsiţi cu moartea. Aceste succesiuni de obstacole, izolare, foamete, deshidratare, drogare cu apa din cuplele pline din râurile uitării şi memoriei au devenit metode moderne de spălare a creierului.
Timarchus, un elev a lui Socrate a vizitat Oracolul la scurt timp de la otrăvirea maestrului în 399 î.Hr. pentru a cere înţelegerea opiniilor în care Socrate crezuse de-a lungul vieţii. În liniştea întunericului, la sfârşitul călătoriei, a avut viziunea unui foc în mijlocul unei insuliţe de unde o voce i s-a adresat pe nume, spunându-i că Socrate era unul din sufletele care a traversat viaţa pentru a ajunge la acele insule. La plecare vocea i-a spus „Dar tu nu poţi încă să înţelegi acest mister, dar în trei luni vei afla ce înseamnă acestea”. Timarchus, ca şi alţii care au trecut printr-o astfel de experienţă, a murit peste trei luni bolborosind despre insulele de foc cu braţele întinse către imaginea lui Socrate.
Se presupune că oracolele Caldeene existau încă din mileniul al doilea î.Hr., fiind faimoase de-a lungul timpurilor antichităţii clasice, folosirea lor fiind preluată în epoca creştină, cu toate că s-au găsit puţine însemnări pentru interpretarea semnelor. În cartea a doua din Vechiul Testament a lui Samuel, există o cerinţă a Domnului prin care se dă de înţeles că a-L întreba pe Dumnezeu nu este altceva decât a pune întrebări oracolului. Alte însemnări ale acestor fapte se regăsesc în Iliada lui Homer, care poate fi interpretată ca o revelaţie ce avea loc în timpul somnului într-un templu după ritualul practicat de preoţii timpului, practică întâlnită şi în Egipt. Toate acestea ar da informaţii că aceste oracole au fost întocmite în Grecia Antică şi în nordul Africii, la egipteni cu 2000 de ani î.Hr.
O povestire din Egipt, sugerează că porumbiţele sacre ale legendei lui Isis ar fi fost preotese egiptene care au plecat în călătoriile transmise de zei. Este de remarcat că cuvântul porumbiţă în egipteană este asemănător cu cuvântul bătrână. Sunt găsite şi alte însemnări în literatura clasică unde se fac referiri că preotesele de la Dodona erau străine acelor locuri. Pentru interpretarea voinţei Domnului se asculta foşnetul frunzelor unui stejar care vorbeau prin porumbiţele negre de pe ramurile sale, ceea ce Herodot le trata ca nişte metafore din limbajul preoteselor. Vorbitul ca o pasăre era de fapt expresia obişnuită în greacă pentru limbajul neinteligibil al prinţesei troiene Cassandra, acuzată în piesa Agamenon a lui Esechil că gângurea ca o rândunică. Unele din întrebările descoperite la Dodona: „Prin ce rugăciune am putea avea o soartă mai bună?” aveau răspunsuri complicate. Răspunsurile, despre care astăzi se ştiu foarte puţine lucruri, se îndreaptă şi către Boeotia care ajunsă la o răscruce unde trebuia să ia o decizie importantă, a cerut sfatul divin al vrăjitoarei Myrtile care i-a transmis să facă cel mai urât lucru. Atunci membrii apropiaţi Boeotiei au luat decizia de a o arunca pe Myrtile într-un cazan cu apă fierbinte.
Aceste întâmplări au fost folosite de preoţii oracolului, care atunci când îl ascultau scoteau la iveală simbolul zeului sculptat pe o piatră preţioasă, aşezată pe o bară decorată la capete cu cupe de argint. Virginele şi femeile intonau imnuri tradiţionale în onoarea zeităţilor, moment în care pelerinul punea întrebarea sa care-l frământa şi la care se răspundea în unul din următoarele trei moduri: dacă bara se mişcă înainte, răspunsul e da, dacă se mişcă în spate, răspunsul e nu, iar dacă se legăna lateral, înseamnă că zeul nu dorea să dea un răspuns.
Alexandru cel Mare, fiind încoronat faraon a avut acces la o întrevedere cu zeul în camera unde a primit răspunsul aşteptat la întrebarea care a rămas nedesluşită de cei ai timpurilor. Deşi mai puţin vechi ca oracolele de la Dodona şi Siwah, oracolul caldeean de la Delphi a rămas în istorie ca fiind cel mai bun din toate timpurile. Înfiinţat probabil pe la mijlocul mileniului al doilea î.Hr., oracolul a fost dedicat iniţial zeiţei pământene Gaea, preluat apoi de zeul Apollo.
Se spune că Gaea a dat naştere unui şarpe monstruos pe nume Pytho, care a fost ucis de Apollo. Istoricul Diodorus Siculus din secolul I î.Hr. relatează: ,,Pe locul templului era odată o gaură în pământ şi lângă ea o păşune unde păşteau caprele. De fiecare dată când o capră se apropia de gaura din pământ sărea într-o parte în mod nefiresc de parcă era posedată. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, mulţi ţărani au păscut animalele pentru a testa puterile supranaturale. Cum se apropiau de deschizătură şi respirau vaporii ce ieşeau din pământ, cădeau în transă. După această descoperire, localnicii obişnuiau să-şi facă profeţii unora, altora fără intervenţia preoţilor sau a preoteselor. Dar mulţi dintre ei au devenit buimaci, căzând în groapa deschisă. Datorită acestor întâmplări, localnicii au stabilit că numai un singur localnic trebuia să meargă să asculte vorbele zeului. Acest localnic nu era de fapt decât preoteasa Pythia în onoarea cultului şarpelui, nume ce apare mult mai târziu, cam prin secolul al V-lea î.Hr în însemnările lui Herodot. Procedeele de ascultare ale Pythiei, şi prin ea pe zeul Apollo sunt ţinute în mister, de vreme ce obiceiul de consultare a oracolului era folosit în Grecia antică, încât nici un autor nu a considerat că era necesar să povestească ceea ce se întâmpla.” (însemnările lui H.W. Parke)
În practica oracolului, după ce se punea întrebarea preoţilor de la Delphi, urma un ritual însoţit de sacrificii, revelaţiile fiind transmise Pythia. Aceasta era dusă în sanctuarul interior unde intra în transă şi vorbea cu vocea zeului. Cuvintele de neînţeles pronunţate de ghicitoare erau tălmăcite de preoţii oracolului de la Delphi. Scriitorii clasici nu comentează aceste practici, dar se pare că uneori mesajul era transmis direct. Când fusese întrebată dacă există un om mai înţelept decât Socrate, Pythia a răspuns în mod direct că nu. De asemenea se povesteşte că atunci când locuitorii unei localităţi au fost răpuşi de boli la săparea unui canal, întrebată Pythia ce au de făcut, aceasta le-a răspuns direct: „Nu mai săpaţi”.
Când Alexandru cel Mare a vizitat Delphi, fiind în afara oracolului, preoţii refuzând s-o pregătească pe Pythia, a dat buzna, încercând să o tragă în sanctuarul interior. Nereuşind să-i facă faţă, Pythia a ţipat din toate puterile: „Acest tânăr este de neoprit!” ceea ce a dat versiunea: „Tu poţi să faci ceea ce doreşti!”. Aceste vorbe ale ghicitoarei au dus la pregătirea campaniei de invazie a lui Alexandru cel Mare în Persia, unde nu a pierdut nici o bătălie.
Mai târziu, filozoful Apollonius din Tyana descrie o procedură mult mai complexă a ritualurile acelor timpuri. Cei ce puneau întrebări erau mai întâi purificaţi prin diferite ritualuri şi apoi obligaţi să sacrifice o capră pentru Apollo, după care erau duşi în apropierea camerei interioare, dar niciodată în apropierea Pythiei. Filozoful descrie aerul din interiorul sanctuarului care era parfumat cu arome dulci care ar fi provenit de la arderea tămâiei.
Intrarea Pythiei în transă ducea la umflarea pieptului, schimbarea culorii ochilor, braţele şi picioarele făceau mişcări necontrolate, ghicitoarea intrând într-o stare de convulsie totală. Făcea spume la gură, i se ridica părul în cap şi trântea potcapul de pământ, moment în care Apollonius îşi notează cuvintele şi este scos afară. Se spune că Apollonius a plecat supărat foc de cele auzite din viziunile ghicitoarei.
O altă poveste din primul secol este a poetului latin Lucan, care descrie vizita unui om pe nume Appius, ce venise la altar să afle dacă va supravieţui războiului civil. Michael Wood în cartea sa „Drumul către Delphi” povesteşte următoarele: „Ea se lupta contra posesiunii zeului şi zicea – tot timpul este strâns laolaltă – că toate secolele s-au adunat pe piepturile ei şi o torturează. Mai zice că ştie câte fire de praf sunt pe plajă, dar acum vorbeşte prin vocea zeului şi-i transmite lui Appius că va supravieţui războiului, după care va sta în pace în Eubeea”.
Vestigiile Oracolului de la Delhi s-au pierdut de-a lungul timpurilor, iar fisura care fumega nu a fost descoperită niciodată, probabil fiind dispărută datorită cutremurelor ce au urmat. Este posibil ca vaporii emanaţi la suprafaţa fisurii să fi fost un amestec halucinogen cu etilenă. Dacă Pythia era sau nu sub influenţa drogurilor sau a etilenei nu se ştie precis, dar procedura ritualului consultării era ca urmare unor proceduri de purificare cunoscute doar de preoţi. Consultările oracolului durau nouă luni pe an pentru că Apollo era absent în perioada de iarnă, locul lui fiind luat de zeul Dionysos. Erudiţii credeau că Pythia putea fi consultată o dată pe lună de nouă ori pe an, iar în celelalte cazuri se trăgea la sorţi, interpretările răspunsurilor Pythiei fiind făcute de preoţi. Prin legăturile preoţilor cu pelerinii din zona Mediterană centrală şi de est, fără dubii aveau mai multe cunoştinţe despre faptele respective decât Pythia însuşi şi care puteau să transmită propriile lor interpretări care trebuiau să fie auzite de pelerini.
Este cunoscut şi Oracolul regelui Croesus, regele Lydiei (Turcia de astăzi). Regele Croesus era un rege bogat dar se temea de invazia persanilor. De aceea a hotărât să consulte un oracol după ce a cercetat care dintre ele putea fi cel mai onorabil şi mai demn de încredere. Pentru aceasta şi-a trimis emisarii la Oracolele din Delphi, Dodona, Abae şi Siwah, unde au adresat aceeaşi întrebare „Ce face regele?”, în timp ce îşi pregătea carnea de miel şi broască ţestoasă. Pythia de la Delphi a găsit răspunsul la întrebarea regelui Croesus, la fel şi Oracolul din Aphiarius despre succesele căruia nu ştiau nimic.
Putea fi vorba oare de o adevărată telepatie care ar fi putut revendica răspunsurile lui Apollo, asemănătoare cu cele folosite de Appis câteva secole mai târziu: „Eu număr firele de nisip de plajă şi ştiu să măsor marea. Înţeleg vorbirea munţilor şi aud vocea celor fără de grai.”
Acestea au fost informaţiile care l-au hotărât pe regele Croesus să trimită aur şi argint Oracolului de la Delphi, odată cu polobocul din aur pentru vin, care cântărea după scrierile lui Herodot o jumătate de tonă şi care ar fi conţinut cinci galoane de vin, cu întrebările:
„Poate să atace Lydia (Turcia) regatul persan?”
„Domnia lui Croesus va fi una lungă?”
„Va putea vorbi vreodată fiul (acesta fiind surdo-mut din naştere) lui Croesus?”
Răspunsurile primite au fost ambigue, ele fiind formulate astfel: „După ce Croesus va traversa râul (Halys, râul care marca graniţa dintre Turcia şi Persia), un mare imperiu va fi distrus”. Dar Croesus nu s-a gândit că tocmai marele imperiu care va fi distrus era chiar imperiul lui. La a doua întrebare i s-a răspuns: „Când un asian va deveni regele Medes, atunci fugi turcule iute de picior peste râul plin de pietre Hermes”. Interpretarea lui Croesus a fost şi de data asta greşită, neînţelegând că porecla era o metaforă pentru regele persan ce era un amestec de Persan şi Median. La cea de-a treia întrebare i s-a răspuns: „Croesus prinţ al celor fără de folos. Sper să fii departe de casă”.
Cunoaşterea constelaţiilor şi a stelelor cele mai importante (sau numai a celor cunoscute la acea vreme) erau interpretate în Babilon încă din mileniul al doilea î.Hr. Observatorii timpului, preoţii ştiau că fundalul cerului rămâne mai mult sau mai puţin neschimbat, corpurile cereşti se mişcau într-un atare mod încât relaţiile dintre ele rămâneau constante în raport cu observatorii tereştri. Încă din acea perioadă se cunoştea că Soarele şi Luna în anumite perioade influenţau mişcările de ape, ciclul menstrual al femeilor şi comportamentul animalelor.
Dar şi cele cinci planete vizibile care atunci când se aliniau pe bolta cerească aduceau schimbări majore. Corpurile cereşti, identificate ca fiinţe divine, aflându-se în anumite poziţii ale cerului au condus la formarea zodiacului. Zeii erau veneraţi de preoţi şi reprezentaţi în constelaţiile cereşti. La egipteni fiecare fiinţă umană era creată din componente fizice şi spirituale. Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate sau suflet), un KA (forţa vitală) şi un nume. Inima, şi nu creierul, era considerată organul de gânduri şi emoţii. După moarte, spiritul se elibera din trup şi era necesară păstrarea rămăşiţelor fizice pentru o viitoare revenire pe pământ.
Înainte de începutul începutului. Astrologie sau astronomie
Nu ştim nici în ziua de astăzi dacă vracii şi preoţii timpurilor străvechi interpretau şi dădeau sensuri proprii evenimentelor astrale sau la rândul lor, au avut o bază de informaţie provenită de la alte civilizaţii dispărute de-a lungul timpului. Astăzi sunt cunoscute hărţi astrale cu o vechime impresionantă, cărora nu se pot da altă explicaţie decât ca fiind rămase de la civilizaţii de mult apuse. Şi dacă aceste civilizaţii ar fi existat, atunci de ce nu am reuşit să deducem logic, matematic în mod ştiinţific locul, modul de organizare şi de existenţa lor. Nu vom reuşi să ştim ceea ce a existat în urmă cu mii de ani sau poate cu miliarde de ani în urmă. Am să încerc să explic ipoteza „Trăim în trecut”, ipoteză care are la bază o teorie privind Universul în 13 axiome.
În „Arta ghicitului” din Enciclopedia Britanică. citez: „Semnele cereşti nu erau privite ca determinante, ci mai degrabă orientative, ca indicatoare, ca un fel de limbaj al semnelor în care zeii comunicau cu oamenii privind viitorul. Dar, cu siguranţă doar o parte din fenomenele astronomice puteau fi minimalizate prin mijloacele de ritual religios al preoţilor”. În ziua de astăzi astrologia antică şi astronomia sunt în contradicţie nu numai pentru oamenii de ştiinţă. Până şi Biserica pedepseşte astrologia, considerând-o ca fiind o farsă a ghicitului modern. Totuşi, eu mă întreb de ce preoţii timpurilor străvechi interpretau fenomenele naturii pe baza corpurilor cereşti cunoscute la acea vreme. Ştiau oare vracii şi şamanii ceva! Dacă da, atunci de unde? Poate din însemnările papirusurilor vechi sau tăbliţele de argilă rămase prin piramide sau grote subpământene. Şi nu sunt puţine aceste descoperiri privind cunoştinţele învăţaţilor antici. Oare nu ne conformăm unui „program” al unei „entităţi iniţiale”? Dar ce este „entitatea iniţială şi cum putem înţelege acest „program?
Să încercăm să vedem dincolo de cele scrise de savanţii lumii şi autorizate de societăţile universitare mondiale care se ocupă cu cercetările în acest domeniu? Pentru argumentare sunt plauzibile câteva exemple.
Pe o plăcuţă de lut sumer – babiloniană, cu vechime de mii de ani î.Hr. se observă încrustate în piatră douăsprezece simboluri, să le numim reprezentări ale unor planete. Soarele este în centru, planetele fiind aşezate pe o traiectorie spiralată, dintre care numai Septimus nu se încadrează în reprezentare. De ce oare?
În Insula Paştelui se găsesc printre măreţele statui enigmatice, douăsprezece statui uriaşe orientate către Soare, într-o anumită ordine şi poziţie neexplicată încă. La Stonehege se pot observa cu puţină imaginaţie un număr de douăsprezece porţi, simetric aşezate faţă de anumite poziţii ale planetelor şi ale Soarelui. La Sarmisegetuza au fost identificate patru sanctuare rectangulare cu câteva şiruri paralele de coloane, două sanctuare circulare şi un disc solar. Potcoava sanctuarului, ca o elipsă tăiată cu un mic arc la bază la două treimi din lungimea ei, este formată din 34 de stâlpi şi două praguri aşezate faţă în faţă. Axa mică a elipsei este egală cu diametrul discului solar. Nu este destul de curioasă valoarea cunoştinţelor pe care le aveau Dacii în acele timpuri?
Un alt exemplu. Marea Piramidă din Giza şi întregul complex de piramide au aceeaşi orientare şi ordine ca a constelaţiei Orion, iar Calea Lactee pare să fie o reprezentare reală al fluviului Nil. Tainele tăbliţelor de smarald ale atlantului Thoth, care ne trimite înainte de 36000 ani î.Hr. Preotul-rege atlant este cel care a construit cele douăsprezece piramide, cu cea mai mare, Piramida din Giza, în mod eronat atribuită lui Keops. Cina ce-a de Taină a lui Leonardo da Vinci parcă vrea să ne arate cele douăsprezece energii astrale ale apostolilor reprezentate de Mântuitorul Iisus şi cei douăsprezece apostoli. Poziţia apostolilor la Masa Sfântă corespunde cu poziţionarea planetelor în sistemul solar dacă le vom atribui forme materiale specifice. Şi acum se pune o întrebare: care ar fi susţinerea ştiinţifică cu justificări ale oamenilor de ştiinţă.
Totuşi, Observarea bolţii cereşti, de-a lungul timpului, a dus la trei mari reuşite ale omenirii:
1) Convingerea existenţei ideii arhitecturii divine a universului care este principiul ştiinţelor teologice;
2) Elaborarea tehnicilor de determinare exactă a poziţiilor relative şi a unghiurilor care au dus la înfiriparea şi la dezvoltarea ştiinţelor exacte şi a geometriei;
3) Convingerea existenţei unor cauzalităţi de legătură între unele constelaţii de pe bolta cerească cu destinul omului, destinul naţiunilor şi reorientarea conflictelor religioase al omeniri.
De cele mai multe ori, în ştiină, se aşteptă mult prea mult pentru luarea unei decizii importante, sau chiar mai puţin importantă. Care ar fi cauza că nu reuşim să anticipăm ceea ce poate urma? Cum am reuşi să anticipăm riscurile sau beneficiile ce pot urma în urma unei decizii, bune sau mai puţin bune? Cu toate acestea, nu avem curajul să discutăm oportunităţile şi de regulă ne temem sau avem îndoieli că vom ajunge înapoi la îndoială. Şi din nou eterna întrebare: „Ce se va întâmpla dacă am greşit?” Din acest motiv şi multe altele este necesar un ghid de decizie absolut esenţial. Cum putem să deosebim diferenţa între situaţiile favorabile, dar care se va dovedi mai târziu falsă? Cum vom şti ce va urma şi care este modul în care putem aborda şi utiliza în mod eficient cunoştinţele pe care le avem la un moment dat. Într-adevăr, o evaluare a acestor cunoştinţe ne va dezvălui, fără îndoială, explicaţiile ştiinţifice acumulate de-a lungul timpului şi modalităţile de a înţelege acest progres uluitor din ultima sută de ani!
Şirul lui Fibonacci, numărul pi, numărul fi şi Cuvântul sunt la baza ipotezei „ Trăim în trecut” pentru justificarea „entităţii iniţiale”. În această ipoteză numărul pi, numărul fi şi Cuvântul sunt noţiuni fundamentale şi sunt numai trei, comparativ cu axiomatica geometriei lui Euclid în care noţiunile primare sunt punctul dreapta, planul şi spaţiul. Cele trei noţiuni primare din „Trăim în trecut” au fost primordiale în formarea universului material tridimensional euclidian, privit doar ca un univers ce poate fi înţeles doar în virtual pentru existenţa omului zămislit din „lut” în urmă cu nu mai mult de 10 000 de ani. Poate ceva mai în urmă cu 12 000 de ani!
Numărul fi din secţiunea de aur, numită şi proporţia divină, are o valoare aproximativă egală cu 1,6180, iar numărul pi are binecunoscuta valoare 3,14. Despre aceste numere se pot umple topuri de hârtie. De exemplu, se ştie că pe meridian, distanţa de la Polul Nord la Mecca, linia solstiţiului pe latitudinea de 30o la piramidele egiptene, cristalele de gheaţă, galaxiile, construcţia fiinţei umane, respectă cu precizie această proporţie.
Va urma partea a II-a
by