Parabola coliviei. Spaţiu restrâns, în care unii oameni se zbat toată viaţa. Şi chiar când evadează, pătrund într-o colo parabolă a vieţii şi a morţii, a paradisului pierdut, a evadării în lumină, a păcatului originar, a supravieţuirii în ciuda obsesiilor şi a fobiilor curente, cu care oamenii obişnuiţi trebuie să lupte pentru a deveni oameni liberi de orice constrângere. Piese interesante, atractive, accesibile tuturor categoriilor de cititori şi spectatori. Totul se petrece la graniţa dintre hilar şi absurd, dintre normalitate şi psihoză ori patologie, dintre realism şi suprarealism.

Un veritabil teatru de idei, straniu, încărcat de simboluri abstracte, devenite personaje: umbra supremă, Cel care trăieşte în umbră, prizonierul umbrei, durerea paradisului pierdut, umbra dulapului, umbra sicriului de lemn, merele, păianjenul, musca-victimă, râmele, şerpii, ploile, florile care se ofilesc imediat la atingere, ş.a.

Personajele, cu nume – şi ele nedefinite, nu poţi şti după nume dacă sunt bărbaţi sau femei, – Malu, Sera, Soare, Cărare – intră în conversaţie cu umbrele, cu merele, cu păianjenul casei care pândeşte din umbră. Totul încărcat de sensuri adânci, care se cer descifrate. Jumătăţile de măr îşi caută jumătăţile pe potrivă, ca să refacă întregul:

„S-au risipit jumătăţile după cădere. Plâng după întregul de ieri, dar nu-şi mai pot aduna sufletul şi rătăcesc de nebune până arahnida ţese coconul. O pădure de fire la capătul cărora se află o bucăţică de măr. Când firul se clatină începe muzica morţii”.

Şi totul se poate spulbera într-o clipită.

Nimeni nu poate evada din propriul destin. Nici musca, nici merele, nici măcar cei doi care vor să trăiască în lumină.

Adevărul îl rosteşte Malu dezolat: “Ce s-a risipit nu mai poate să fie adunat”.

Păianjenul e precum Sisif. Îi distrugi casa, el se apucă şi o urzeşte din nou, neobosit, de fiecare dată mai puternic.  “El este vânătorul, nu poate să fie niciodată prada”.

Şi până la urmă, fiecare îi este păianjen celuilalt.

În Actul II, autoarea ne plasează în plin concret, avem de-a face cu personaje reale, cu o aparenţă de dragoste şi cu rodul ei. De fapt, o mare înşelătorie, o minciună sfruntată.

Sera, Soare, Cărare sunt oameni obişnuiţi în căutarea unui trai mai bun, pentru aceasta fiind capabili de orice compromis. Evadând din ficţiune, intraţi într-o ficţiune şi mai mare, obligaţi să admită că trăiesc într-o lume mărginită, visează la libertate. Cel puţin femeia. Aspiraţii domestice. Visează la o familie, la un trai decent, o locuinţă, un servici în Austria. Traiul actual, alături de Malu, nu o mai satisface. Evadarea din minciună, din falsitate, într-o minciună şi mai mare. Ieşirea din colivie. Păianjenul din colţ şi-a scăpat prada.

Între elucubraţiile existenţialiste ale lui Manu şi  complotul pus la cale de Soare, Sera visează. Manu prinde muşte să hrănească păianjenul. De fapt, este vorba de o trădare ordinară. O spune Cărare, omul care-l slujeşte pe Soare:

“Cărare: Cine-i mai înţelege pe cei bogaţi? Îşi complică singuri viaţa. Niciodată nu sunt mulţumiţi cu ce au. Dacă ar putea şi-ar însuşi până şi luminătorul zilei, lăsând pe cei asemenea lor în întuneric. Mă uit la stăpânul meu. Putea să obţină totul şi fără să înşele, dar a preferat falsitatea. Acum este prea târziu să renunţe. El a ales acest drum. Sera, of, Sera, e o copilă proastă. N-o pot numi femeie, pentru că nu e deloc matură în acţiunile ei. O să înţeleagă cât de naivă a fost, când o să fie prea târziu. Atunci nu va mai avea pe umărul cui să plângă”.

Un triunghi conjugal pe cale să se sfărâme. Foecare va pleca în altă parte. Soare se va întoarce la familie.

Cărare este vocea auctorială, lucidă şi transparentă, care dezvăluie urzeala ce îi învăluie pe ceilalţi. Şi totodată se autodefineşte ca o persoană onestă:

“Am auzit că oamenii cu funcţii înalte când ajung printre străini sunt asemenea mie, slugi, nu angajaţi aşa cum ar fi normal. Cu ce se deosebesc ei de mine? Cu superioritatea ce o afişează pe la colţ de uliţă? Eu sunt mai bine decât ei. Simt pământul ţării sub picioare. Eu nu părăsesc locul din care îmi adăp rădăcina. Fără rădăcină sunt un nimeni, sunt o frunză desprinsă de pe ram care nu-şi mai găseşte copacul”.

De fapt, Sera, abia acum cade în plasa păianjenului, ţesută cu sârg. Acesta o va devora, fără milă.

Însuşi Malu, conştient de trădarea prietenului şi a soţiei, constată acest lucru, după plecarea celor doi: “A fugit din pânza mea şi acum crede că este liberă. E mai legată ca niciodată. Veninul i-a anihilat raţiunea şi acum o soarbe bucată cu bucată. Când va rămâne doar umbra de ea o să fie prea târziu. Se va întoarce la mine, în pânza mea, asemenea Fiului risipitor, iar eu o s-o primesc, aşa, ca pe o muscă fără aripi şi o las să se amăgească cu dulceaţa ultimului sărut. Până la urmă eu chiar am iubit-o, altfel Soare nu ar fi reuşit niciodată să guste mărul”.

În piesa aceasta, după ce ai parcurs-o ori ai vizionat-o, nu poţi să nu te întrebi, cine e călăul şi cine victima?

Prizonier al unei căsnicii nefericite, prizonier al singurătăţii? Prizonier al convenienţelor sociale? Al nefericirii pe care chiar tu ţi-ai construit-o?

Piesa beneficiază de un Synopsis care oferă explicaţii şi un scurt rezumat, spre înţelegerea cititorului sau a spectatorului.

Cea de a doua piesă din volum, “De ce se ofilesc florile când le ating?” ne introduce în atmosfera unui salon de spital, de fapt, tot o închisoare din care nu toţi pacienţii scapă. De data aceasta, nu păianjenul periclitează viaţa omului, ci un câine uriaş care se repede la cel numit Bujor Florian, om cu nume şi prenume de floare, care, culmea! culegea trandafiri într-un parc, curmându-le viaţa “cu o plăcere sălbatică”.

Rănitul acesta prezintă o ciudăţenie, aşa cum se specifică în titlu: de îndată ce atinge o floare, aceasta se ofileşte. Există o legătură intimă, o empatie între om şi floare. Omul simte durerea florilor, le aude freamătul ca un susur de izvor, le simte strigătul frunzelor. Cunoaşte limbajul florilor.

Dintre personajele piesei, doar Bujor Florian este numit, în rest, autoarea a ales anonimatul pentru Bolnavul X, Soţia Bolnavului X, Medicul, Asistenta, Prietena soţiei bolnavului X.

Tânărul Bujor este un boschetar în vârstă de 20 de ani. Ciudăţenia cu florile care se ofilesc la atingere, îi vine tânărului din copilărie, de când a rupt patru gladiole ca să le ducă mamei sale la cimitir. Atunci tatăl i-a reproşat că a omorât florile. Drama tânărului merge mai departe. Chiar dacă atinge o femeie, ca pe o floare, aceasta se ofileşte şi moare. E ca un blestem care-l apasă pe tânăr. Chiar el spune despre sine: “Sunt captivul unui fenomen straniu. E ca şi cum viaţa se încăpăţânează să fugă de mine, pentru că-i sorb energia. Sunt prins într-o carapace şi de acolo ademenesc clorofila”.

E de fapt, aici, o filozofie de viaţă: fatalmente, iubirea prea arzătoare sufocă, nimiceşte, distruge: “Florian: Pentru că te lipeşti ca o plantă agăţătoare de fiinţa unui arbust otrăvitor şi în loc să-l sufoci cu îmbrăţişarea ta, eşti sorbită de către acesta până la ultima picătură de sevă (…) Eu sunt spinele. Toată viaţa m-am apărat de flori, ca să le feresc de suferinţă. Ele au fost atât de inocente, încât au crezut că sunt protejate de un spine. Cum să înţeleagă florile spinii? Nici spinii nu-şi înţeleg ascuţimea făpturii. Sau poate sunt o plantă carnivoră? Atrag florile, pe urmă le devorez”.

Şi aici e vorba de un soi de devorare, ca şi a păianjenului din piesa precedentă, de data aceasta, între regnuri.

Scena se mută în Actul II, în livada cu pruni a Bolnavului X, unde Bujor Florian este chemat la muncă.

Aparent aerian, preocupat numai de legătura lui cu florile (care în viziunea lui sunt femei delicate, dar care se ofilesc foarte uşor), Florian este un observator atent al realităţii şi totodată un justiţiar. Când întâlneşte nişte traficanţi de carne vie care profitau de unele fete tinere şi trăiau pe spinarea lor, tânărul Florian le eliberează din ghearele proxeneţilor, inclusiv pe fata pe care o răpiseră aceştia, înfăşurând-o într-un covor.

Nu întâmplător, autoarea a ales pentru fata salvată, numele de Luminiţa.

La cules de prune intervine şi un alt personaj, Prietena soţiei bolnavului X, aceasta având un rol episodic.

Povestea are un tâlc, pe care îl descoperim în Actul III, când Luminiţa şi Florian, care se întâlnesc în parc şi descoperă taina florilor.

“Florian: Acum înţeleg taina florilor. E dragostea. Atunci când le îngrijeşti cu dragoste nu se ofilesc niciodată. Eu nu am cunoscut dragostea maternă, dar te-am cunoscut pe tine.

Luminiţa: Ai dreptate. Trebuia să ne întâlnim, ca să cunoaştem marea taină a vieţii”.

Personaj emblematic, Florian îşi învinge destinul de orfan, lipsit de dragostea mamei, mai târziu boschetar, atunci când întâlneşte în cale dragostea.

Şi această piesă are la final un scurt Synopsis în care autoarea explică mesajul piesei.

O altă piesă, cu titlu nu prea estetic, ba chiar provocând oarecare oroare, “Râme, melci, viermi, şerpi” – cu alte cuvinte, târâtoare. Are, de asemenea, personaje nenumite: Tânărul X, Bătrânul X, Vecinul X, Doctorul X. Acest procedeu, de a numi personajele cu X, indică faptul că oricine poate fi în locul lor, onomastica nu contează, de vreme ce oricui i se poate întâmpla să aibă o fobie, să se teamă de ceva, stare pe care şi-o înfruntă cu multe eforturi.

De data aceasta, personajul principal, Tânărul X, are o altă fobie: se teme de târâtoare, în special de râme, care vin, o dată cu ploile. Încă din copilărie are această problemă stranie. Teama de târâtoare este pentru Tânărul X, teama de sine însuşi:

“Tânărul X: Mi-e teamă de râme. Mi-e teamă de pământ. Mi-e teamă de mine însumi. Mi-e teamă de tot ceea ce se târăşte”.

Teama de sine, începută la cea dintâi cădere, pe când învăţa să facă primii paşi. Această teamă de cădere a dus, inevitabil la teama de a mai face paşi. Astfel a început să se târască.

Autoarea pune faţă în faţă aceste două tipologii: oameni şi râme. Sunt unii care exploatează anumite fobii ale oamenilor şi le sporesc efectul.

Psihologic vorbind, toate aceste fobii au un substrat adânc, aflat în copilărie. Ca şi Bujor Florian care ucisese patru gladiole când era mic, şi Tânărul X tăiase în copilărie o râmă cu sapa. Convingerea că râmele vor invada odaia şi chiar şi trupul lui, devine obsesie.

În Actul II, se schimbă cadrul şi scena se desfăşoară în grădină, după ploaie. Mergând după fructe de zmeură, Bătrânul X îşi descoperă fobia faţă de melci.

“Mereu mi-a plăcut să-i privesc cum se târăsc, dar niciodată nu am suportat să se târască spre mine lipicioşii aceştia ce-şi poartă casa-n spinare alergând din loc în loc, parcă ar căuta eternitatea şi nu pot păşi dincolo fără cocoaşa calcaroasă”.

Interesant de remarcat că şi Tânărul X şi Bătrânul X, dau acestor târâtoare însuşiri antropomorfice. Târâtoarele sunt perseverente şi par a avea un singur gând: să invadeze totul. De aici şi teama celor doi care se văd cotropiţi de râme şi melci. Situaţia devine hilară până când apare Vecinul X, care-l aşează într-o roabă pe Bătrânul X, ca să-l ducă la doctor, să-i salveze piciorul înţepenit. Vecinul are şi el fobia lui.

Tânărul X se vede chiar metamorfozat într-un melc.

Actul III are drept cadru un salon de spital.

În toate aceste piese, iese în relief, ideea de închisoare, la care omul e condamnat şiuneori scapă, evadând, alteori rămâne prizonierul ideilor, gândurilor şi fobiilor sale.

Aveam de-a face cu un fel de teatru absurd, de factură suprarealistă, care uneori trece în realism magic. Dincolo de toate acestea, e vorba de o biruinţă asupra sinelui şi asupra slăbiciunilor omeneşti care ne apasă.

La spital, descoperim fobia Doctorului X faţă de viermi. Şi, în genere, fiecare om se teme de ceva, indiferent că e târâtoare, că sunt flori sau păianjeni. Obsesia Doctorului faţă de viermi merge până acolo încât îi consideră până şi pe oameni, nişte viermi care se mănâncă unii pe alţii.

Totul culminează cu apariţia Vecinului X care are fobie faţă de şerpi.

Piesa “Punctul” are personaje ce poartă fiecare un nume. Onomastica este specifică unei trăsături de caracter, unei laturi a personalităţii fiecăruia: Tătulea, Agrişan, Mască, Trifoi, Pitic, Baltă, Profesorul, Mama, Fratele, Sora, Bătrânul, Maria, Sonia, Lola, Asistentul social.

Autoarea ne poartă într-un décor de clasă şcolară cu tot ce trebuie să existe în ea, bănci, catedră, tablă, ş.a. Elevii sunt la ora de matematică. Numele personajelor desemnează aşadar, caracterele personajelor: Trifoi e norocos, Agrişan este ca agurida, ş.a.

Ca în orice clasă, adeseori au loc încăierări, trânte, întreceri. Dar elevii sunt ingenioşi, inventivi. Şi se descurcă în orice împrejurare. De la geometrie, elevii trec la poezie şi chiar la filozofie asupra aceluiaşi subiect: Punctul.

“Pitic: Am învăţat să privesc dincolo de punct. Când am studiat poemul Scrisoarea I de Mihai Eminescu am descoperit că tot ce există a luat fiinţă dintr-un punct ce a început să se mişte. Prin urmare toţi ne avem începutul într-un punct. Până şi matematica, materia ce nu e prietenă cu mine îşi are originea într-un punct. Dacă privim dincolo de punctul fiecărui lucru o să desoperim înţelepciunea lumii. Orice linie pleacă dintr-un punct. Orice fiinţă urmează o linie, o traiectorie în viaţă. Adesea făpturile se învârt în jurul aceluiaşi punct, trazează cercul, iar ele sunt punctul”.

Astfel, noţiunile abstracte, nedefinite devin lucruri şi chiar fiinţe vii.

În Actul II, decorul se schimbă: suntem pe aleea unui parc, toamna. Aceiaşi  elevi şi încă alţii. Tătulea îşi istoriseşte drama familială. Autoarea ca de obicei, trece de la o discuţie aparent banală, la o problemă socială gravă care-l apasă pe unul sau altul dintre personajele sale.

“Tătulea: Şi totul a plecat dintr-un punct. Eram la şcoală. M-au trimis acasă şi de acasă la spital. Mama s-a depărtat de mine, s-a îmbolnăvit. De atunci au căzut zeci şi sute de frunze. Toamna se rotea în jurul meu. Eu eram punctul. Pe tata, pe tata l-am văzut ultima dată când am avut şapte ani, atunci când s-au născut gemenii, fratele şi sora. Nu ştiu unde a plecat. Mama nu mi-a spus. Mama, de ea am grijă de mai bine de trei ani. E la pat. Am devenit stâlpul casei. Nu am mai putut merge la şcoală. Trebuia să am grijă de toţi. Fraţii mei sunt încă prea mici ca să se descurce singuri. Muncesc, muncesc cu ziua. Nicio zi nu seamănă cu altă zi. Când are cineva nevoie de o mână de lucru mă cheamă. Eu mă duc”.

Iată situaţia unui copil silit să muncească pentru a-şi întreţine familia, devenit fără voie, stâlpul casei.

Toate discuţiile dintre personaje se leagă de un punct, devenit element esenţial.

O scenă aproape romantică în parc, între Tătulea şi Lola, deveniţi instantaneu de nedespărţit, iar fata, angajându-se să aibă grijă de frăţiorii băiatului.

Actul III are ca décor o sală de dans unde oamenii străzii au organizat un bal. Lola e prezentă şi ea.

Aici se întâlnesc toate “punctele” de la care a început povestea, şi Sonia şi Tătulea şi Agrişan şi Lola. Unii progresând pe scara vieţii, alţii prăbuşindu-se în chip dramatic. Piesa are şi o morală: nu trebuie să dispreţuieşti pe nimeni pentru că nu ştii ce evoluţie vei avea şi dacă nu cumva vei ajunge precum cei pe care i-ai dispreţuit. E un fel de Lege de aur a creştinismului, care în rezumat, spune aşa: Să nu faci niciodată ceea ce nu doreşti să ţi se facă.

“Babele” este o piesă într-un act, destul de morbidă, cu personaje prototip, Muribunda, Cele 9 Babe, Fiul, Doctorul şi Preotul. E vorba de o veghere a unei bolnave, iar bătrânele stau la căpătâiul ei, exact ca babele în jurul Bubulinei, din filmul “Zorba Grecul”, aşteptând ca aceasta să moară şi repezindu-se, să apuce şi ele ceva din “zestrea” Bubulinei.

Cele 9 bătrâne (număr magic!) precum cele 9 Babe ale lui Mărţişor, comentează starea Muribundei, în felul lor. Fiecare îşi dă cu părerea.

Fiul bătrânei muribunde numeşte babele “cucuvele” care prevestesc moartea. Pentru el, prilej de durere, de întristare şi de meditaţie filozofică asupra vieţii, pentru Babe, un eveniment la care participă cu plăcere, curioase şi gureşe, comentând fiecare amănunt cu interes morbid. Atmosfera este destul de sinistră, dar e acceptată ca atare de toţi, ca pe un lucru firesc, care face parte din viaţă.

Aici intervine şi vocea auctorilă care, în câteva fraze, sugerează atmosfera din camera mortuară:

“Ce e viaţa omului? O clipă chinuită. Alaltăieri a fost copil, ieri un om puternic şi azi neputincios. Aflat în neptinţă înalţă ochii înlăcrimaţi spre cei din jur să

găsească dragostea pe chipul lor ca odinioară pe chipul blândei măicuţe, dar găsind răceala babelor se retrage speriat în sine însuşi, îşi strânge oasele trist şi aşteaptă eliberarea de trupul neputincios departe de orice flacără a dragostei care să-l protejeze. O stea de-o clipă, o lumânare ce arde cu patimă până la ultima scâteie, o floare ce într-o noapte îşi descarcă întreg parfumul şi frumuseţea în văzduh ca în zori să închidă ochii obosită şi ofilită. I s-a dat o clipă făpturii şi când aceasta a învăţat cum să ia viaţa de mână şi să-i culeagă roadele a fost condamnată la neputinţă şi moarte. O clipă scurtă în care îţi doreşti să urci muntele de piatră, dar în spatele fiecărei pietricele se află cineva care te împinge în abis, se află câte o babă care îşi cunoaşte lecţia”.

Lungi dizertaţii între Fiu, Preot şi cele 9 Babe, despre viaţă şi moarte, despre păcat şi virtute, greşeală şi viciu, ispăşire, smerenie, danii la biserică, rânduiala morţilor, Justiţie Divină, iertare, fanatism, reguli, frustrări, superstiţii.

“Viaţa ca o pâine caldă” – după o piesă despre moarte, iată şi una despre viaţă, ca într-un echilibru firesc, o terezie ce trebuie ţinută dreaptă. Acţiunea se petrece în lumea elevilor, numiţi de autoare Elev 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, Eleva 1, 2, Bătrâna şi Profesorul. Scena este din nou o clasă. Puţin întârziat, Profesorul soseşte în clasă, aducând o sacoşă cu pâine caldă, pe care i-a dăruit-o o Bătrână.

Elevii se definesc singuri, prin frazele pe care le spun. Intrăm în jocul lor, pentru că, de această dată, cursurile încep cu un joc. Spiritul ludic este la el acasă. Dar şi cel filozofic care se mută de la profesor la elevi, ca într-o continuă întrecere. Profesorul defineşte perfecţiunea prin pâinea caldă pe care a adus-o, pentru că, explică el: “Orice lucru făcut cu dăruire şi trudă atinge perfecţiunea”. Fiecare primeşte pâinea în felul său, unul, mirat că a primit-o, de parcă ar fi cerşetor, altul recunoscător, unul flămând, celălalt sătul şi destul de neinteresat. Un altul se simte umilit, iar celălalt mândru că a fost ales să poarte pâinea în braţe. Pe altul îl îmbie la romantism, la visare. Ce poate fi mai promiţător, mai îmbietor, decât o pâine caldă, primită în braţe, într-o zi rece de toamnă? Şi tot aşa. Este un joc al închipuirii, plecând de la ceva concret: o pâine caldă. De fapt, un gest al unei femei milostive. În cele din urmă, elevii încep să guste câte o bucăţică din pâine.

Autoarea ştie să stoarcă orice lucru de sens. Să găsească o infinitate de nuanţe posibile pentru acelaşi lucru.

Pâinea caldă te îmbie, de asemenea şi la un act de caritate, la generozitate. Cum poţi înfuleca dintr-o pâine, când alături de tine există un om sărman care poate, n-a mai pus nimic în gură de mai mult timp? Fiecare acţionează după propria natură şi educaţie. Unul dintre elevi, dând un coltuc de pâine unui coleg, pretinde altceva la schimb. Are o fire mercantilă, materialistă. Nimic nu dă gratis. Elevul 5, care pare puţin filozof are o replică:

“Elevul 5: Cărţile sunt ca o pâine caldă, dacă guşti din ele.

Apariţia celor două eleve întârziate, aducând şi ele o pâine de la aceeaşi bătrână darnică, are darul de a însufleţi jocul. Unul din elevi oferă o bucăţică de pâine unui porumbel. Prilej de alte simboluri: porumbelul şi apa, Noe, potopul. Totul se înlănţuie, ceva aminteşte de altceva, ca într-un lanţ magic. Lanţul vieţii, al amintirilor, al cunoaşterii. O incursiune în biologie, în fizică, în toate ştiinţele, grâul, pâinea, vatra, coacerea, apa, sarea, chimia. Totul e interpretabil. Până la urmă, elevii înţeleg, la sfârşitul jocului, pilda pe care a vrut profesorul să le-o dea: “E un lucru bun să munceşti pentru a mânca o bucată de pâine caldă”.

Actul II îi adună pe elevi la Bătrână acasă unde există un cuptor de cărămidă, o masă de frământat, scaune, făină, ustensile de bucătărie.

În timp ce Bătrâna pregăteşte aluatul pentru pâine, evocă vremurile de altădată, când, în nopţile de iarnă, participa la şezători. Evocă tradiţiile de sărbători.

Procesul facerii de pâine este pentru elevi, fascinant. Bătrâna are şi ea vorbele ei înţelepte:

“Pâinea este asemenea unui copil. Dacă nu îţi educi cu răbdare, pricepere, dăruire şi dragoste copilul, acesta o va lua pe căi greşite”.(…)

Pâinea caldă e asemenea vieţii liniştite. (…) Omul care ştie să-şi rânduiască totul la timpul potrivit se bucură de căldura vieţii”.

În cele din urmă, copiii înţeleg un lucru esenţial, pe care îl vor scrie în eseul de a doua zi, cu titlul semnificativ: “Viaţa e ca o pâine”.

“De ce oamenii trăiesc cu nostalgia copilăriei?”– este o altă piesă într-un act, din cuprinsul acestei cărţi. Personajele sunt: M, N, Fata, iar decorul, o grădină cu meri în spatele căreia se află un nuc uriaş şi un tei. E toamnă şi N. priveşte nostalgic, căderea frunzelor ruginii.

1. ascultă şi simte durerea toamnei că în curând îşi va pierde frumuseţea şi culorile frunzelor.
2. adună frunzele uscate şi filozofează: “De prea multă toamnă, oamenii uită primăvara. E atâta durere în jur şi toţi uită zâmbetul mugurilor, până şi copiii uită să-şi mai trăiască clipa de verdeaţă”.

E şi aici o empatie cu natura. De ce leagă el, nostalgia copilăriei de toamnă?

Natura, ca şi oamenii ruginesc, aşa cum spune N.

“M: Au îmbărânit şi simt rugina în toată fiinţa lor, pentru că au uitat de copilărie. Copilăria te ţine departe de toamnă”.

Aici este vorba de două concepţii: unul iubeşte toamna, muzica vântului, frunzele ruginii care-l îmbie la întoarcerea în copilărie, celălalt, începe să danseze pe ritmul vântului, încearcă să trăiască viaţa frunzelor, se transformă în frunză căzută la pământ, care se sfărâmă la fiecare atingere.

Cine îşi mai permite astăzi să mediteze privind la frunzele care cad. În ritmul trepidant al vieţii, nu mai e timp pentru meditaţie. Fiecăruia îi e teamă de ceea ce va urma.

“N: Nu, ele nu pot pleca! Sunt atât de perfecte!

M: Odată cu înaintarea în vârstă frumuseţea se stinge treptat până apune la picioarele pomului.

N: Nu-i adevărat! Frumuseţea nu are vârstă. Adevărata frumuseţe o găseşti în florile toamnei ce împodobesc arborii. Oamenii nu înţeleg acest lucru.

M: Să înţeleagă toamna?

N: Să guste toamna.

M: Cum ar putea să guste toamna?

N: În primul rând trebuie să-şi dorescă să guste toamna.

M: Cum să o guste.

N: Învăţând să ruginească.

M: Oamenii să ruginească?

N: Da, să ruginească treptat, să-şi descopere lumina ce le macină sufletul şi s-o lase să curgă râu spre vârful frunzei. Când verdele e mângâiat de galben, când viaţa aleargă spre soare omul înfloreşte.

M: Şi ce vei face când vei arde?

N: De această clipă mi-e teamă. Încă nu am învăţat cum să ard.

M: Te vei sfărâma asemenea frunzelor ce au îmbrăţişat pământul”.

Printre aceste replici, e destul loc şi pentru meditaţii de tip aforistic: “Când omul îşi scutură frunzele gândurilor găseşte Pomul Vieţii”.

Apariţia unei fete în acest cadru autumnal, sporeşte vraja: “Fata: Nu este neapărat nevoie să te întorci în copilărie, poţi să o porţi cu tine în orice moment”.

Jocul celor trei are un talc: îi face să descopere că “Până şi toamna e un joc al copilăriei”.

Piesa “Oglinda” – la fel de stranie, cu personaje determinate de numele lor: Ciob, Aurel, Scânteie, Lucică, Iliuţă, Chibrit. În Actul I, doar două personaje: Ciob şi Scânteie. Ce ar putea să discute un ciob şi o scânteie, pe malul unui lac înconjurat de trestii?

Ciob, plimbându-se pe malul lacului ascultă tristeţea unui copac. E bine să descifrezi limbajul arborilor. Există în piesele Anei Cristina Popescu, întotdeauna o empatie între om şi natură, în asemenea măsură încât omul şi vietăţile sau omul şi florile sau copacii, se înfrăţesc, comunică, se simt unul pe celălalt, exact ca în basme, când natura, prin vieţuitoarele ei, prinde glas şi-şi ajută eroii.

Faptul că autoarea raportează orice situaţie, orice caracteristică umană la natură, este deosebit de interesantă. Şi aici nu intră neapărat, dimensiunea spirituală, Divinitatea, Creatorul, în mod direct, ci natura creată, fără mijlocitori, natura pur şi simplu.

Jocul frunzelor care plutesc pe apă, aminteşte aici de jocurile copilăriei, când, după ploaie, copiii construiau bărcuţe de hârtie sau din frunze şi le dădeau drumul la vale, o dată cu şuvoaiele de apă. E un joc tare frumos şi orice copil a fost fericit, urmărind frunzele plutitoare, corăbiile care se opreau la stăvilarele din pietre sau nisip, cu armături de crenguţe, construite de mânuţele vrednice şi nerăbdătoare.

Personajele de aici sunt aproape utopice, Ciob se autodefineşte astfel:

“Eu sunt un ciob, Scânteie, tu eşti tânăr, pe mine mă încălzesc luminile acestea ce-şi oglindesc făptura în lac. Ele îmi ţin de foame şi de sete”.

Chibrit vine pe malul lacului zilnic, “să descifrez chipul fulgerului şi să-i fur oglinda”.

De la oglinda lacului, cei doi încerarcă să pătrundă, în limbaj metaforic, la “oglinda libertăţii”.

Parabola ciobului care i-a intrat în ochi unui copil şi i-a răpit libertatea, împiedicându-l să vadă chipul adevărat al lucrurilor, îl face să devină prizonierul unei oglinzi. Doar ascultându-şi glasul inimii, s-a eliberat din mrejele oglinzii.

Este aceeaşi problemă a libertăţii omului, atât de râvnită. “Ciob: Eu vin zilnic aici ca să-mi eliberez ochii de ciobul ce mă supără. Adesea mă spăl cu apa lacului pe faţă pentru a înţelege limpezimea. Libertatea se află dincolo de ciob, dincolo de oglinda fiecărui lucru”.

Şi el ca şi celelalte personaje ale pieselor anterioare este un om însetat de libertate. Oglinda privează de libertate însă, aşa cum am văzut.

Şi aici, autoarea operează cu simboluri, cu prototipuri, cu situaţii emblematice, ca să găsească miezul lucrurilor, esenţa lor. Muzica divină a libertăţii de sine.

Ciob şi prietenii lui vor să descifreze ceea ce se află dincolo de oglindă şi dacă în ea nu se ascunde un suflet. Oglinda este şi un obiect fidel, dar şi un obiect magic. Ea invită la reflecţie, dar şi la vis. De multe ori, oglinda e fermecată, îţi poţi vedea în ea viitorul. Uneori ea deformează realitatea. Trimiterile livreşti la basmele cu oglinzi (Albă ca Zăpada) sunt frecvente.

Îţi trebuie multă imaginaţie ca să descifrezi misterele oglinzii, dar şi pe cele ale tablei din clasă, care poate înghiţi, ca o gaură neagră, toţi elevii.

Şi iată cum îşi justifică Ciob căutările:

“Ciob: Caut o oglindă, acea oglindă care să mă elibereze de mine însumi, de temerile, de neputinţele mele.

Aurică: Încă nu te-ai obişnuit cu imaginea ta.

Ciob: Imaginea mea? Sunt un ciob care a evadat dintr-o oglindă în căutarea libertăţii. Un ciob. O oglindă”.

Multă poezie în aceste piese de teatru. Mai précis, proză poetică, meditativă, aforistică, de o sublimitate care rar poate fi atinsă. Personajele sunt, aşa cum am menţionat, emblematice. Ele poartă în ele însele, un mister care, de cele mai multe ori rămâne nedezlegat, alteori se distaină. Tema toamnei este reluată şi în această piesă: “Toamna este oglina vieţii omeneşti. Totul îşi află deplinătatea în această oglindă viu colorată. (Un moment e linişte.) M-aş îmbrăca în toamnă ca să mi se aurească frunzele, dar mi-e teamă că le voi pierde curând, voi tremura o clipă de frig şi mă voi stinge. Nu vreau să plece toamna! E raiul splendorii. Cum se îndură natura să-şi dea jos atâta frumuseţe şi să coboare spre iarnă? Nu s-a uitat în oglindă? Probabil oglinda a fost fermecată şi ea nu a înţeles misterul. De ce pleacă omul din toamnă? De ce nu luptă să-şi păstreze şi ultima picătură de energie. De ce lasă apusul să-i închidă ochii? (Ia câteva frunze ruginii care au căzut pe bancă. Se uită la ele.) Au început să cadă. Nu mai e mult. Mi-e teamă că frumuseţea va adormi curând şi răceala ultimei clipe va îmbrăca în gri orizontul unei vieţi. (Ascunde frunzele în haină.) E mai bine aşa. Nu vor vedea alte frunze durerea primelor despărţiri. (Din nou linişte.) Trăiesc într-o lume a oglinzilor. Unde îmi întorc privirea observ un chip. Copacul are chipul lui, banca pe care stau vorbeşte despre un alt copac şi o altă pădure, despre o altă toamnă şi secunda ei. Eu mi-am căutat oglinda în frunza toamnei şi frunza mi-a răspuns. Sunt asemenea ei”.

Piesa “Ana” porneşte de la legenda Meşterului

Manole. O legendă actualizată la condiţiile în care muncesc

meşterii “tranziţiei”.

“Meşterii” ajută la descărcatul porumbului într-o casă de gospodar, la ţară. Mănăstirea din sat are şi un “Aşezământ Social” numit “Sfânta Treime” în care locuiesc bătrâni. Peste veacuri, o altă Ană, acceptă sacrificiul de a se dedica bătrânilor şi bolnavilor unei mănăstiri, pe care urmează să-i îngrijească. Meşterii sunt oameni obişnuiţi, muncesc, câştigă bani, pe care-i risipesc la birt. Piesa nu are conflict, este constatativă, reflectă o stare de fapt, o realitate a zilelor noastre care se regăseşte pretutindeni.

O piesă de cu totul altă factură este “Lumina uitată din stâncă”, tot într-un act, ale cărei personaje, destul de stranii şi ele sunt: Sfinx, Piatră şi Păpădie. Par trei sportivi pregătiţi să escaladeze un munte. Personajele se definesc singure. Sfinx e un personaj enigmatic, sibilinic, înclinat spre meditaţie filozofică, Păpădie, e, aşa cum sugerează şi numele, un ins aerian, gata să se risipească la cea mai mică mişcare.

“Păpădie: Eu sunt o părere, o umbră, o pasăre cu aripile frânte, o iarbă agăţătoare ce se ascunde în spatele fiecărui copac”.

Fiecare preferă alt loc de şedere: Păpădie – câmpia; Piatră şi Sfinx – vârful muntelui, înălţimile. Şi iarăşi, regnurile conlucrează. Regnul mineral, regnul animal, regnul vegetal, împreună alcătuind universul. Din cei trei, doar Sfinx atinge vârful muntelui, culegând floarea de colţ, atât de preţioasă: “Floarea şi lumina e secretul. Floarea de colţ e lumina din stânca vieţii fiecăruia. Când atingi vârful muntelui răsare şi înfloreşte. Toţi avem undeva uitată o floare sălbatică ce aşteaptă răbdătoare să-i recunoşti zâmbetul.După ce străbaţi cărări întortocheate spre vârfuri de piatră, floarea desăvârşirii tale răsare ca o lumină, purtându-te spre absolut”.

Piesa este o pledoarie pentru a a te învinge pe tine însuţi şi primejdiile din jur. Numai încercând poţi vedea dacă reuşeşti sau nu.

“Pledoaria scaunelor” – duce cu gândul la “Scaunele” lui Eugen Ionesco. Personajele sunt la fel de misterioase: Omi, un copil al străzii, P1,P2,P3,P4,P5 – care par a fi indicativele unor blocuri de locuit, dar de fapt sunt şi ele nişte umbre de personaje. Comentatori. Voci. Altceva nu se spune despre ele. Pot fi şi nişte gânduri.

Nici un personaj din aceste piese de teatru nu este caracterizat, nu ştim cum arată, ce vârstă au, ce hram poartă. Ei se definesc prin acţiunile lor sau prin gândurile ce-i apasă.

Omi şi copilul străzii găsesc o cale de comunicare. Se iau în posesie. Îşi află povestea unul celuilalt. Îşi întind o mână, o bomboană, o ciocolată. Copilul povesteşte bătaia cu scaunele de la cămin, în urma căreia a trebuit să fugă pe străzi. Scaunele sunt numite cu iniţialele X,Y, Z. El empatizează cu scaunele care poartă povara omului, ba chiar şi bătaia şi distrugerea. Copilul se crede scaun. Piesa are un final trist. A doua zi de dimineaţă este găsit de comentatorii numiţi cu iniţiale, fără respiraţie. Murise din cauza frigului de noiembrie.

„Roata” – o piesă într-un act, cu personaje legate de domeniul mecanic: Axă, Osie, Spiţă, Rază. Ne afăm într-un magazin de biciclete, unde Axă repară, ce altceva decât o roată de bicicletă? Şi tot el rosteşte sentenţios, în faţa prietenilor săi: „Roata e o taină”.

De îndată ce îi sosesc prietenii, Axă începe să le demonstreze teoria punctului dintr-un cerc. De fapt, aşa cum observă unul dintre ei,”cercul e doar o Fata Morgana”. (…) O iluzie de care ai încercat să te sprijini în căutarea unui echilibru.”

Interpretarea din punct de vedere geometric a lucrurilor, conferă un nou înţeles fiecăruia. Personajele numite, au această îndeletnicire de a transforma totul în figuri geometrice. E o piesă care ar plăcea iubitorilor de matematică ori de ştiinţe exacte. Definiţiile sunt oarecum filozofice: „Axă: Fiecare latură e o faţă a vieţii. Pătratul e o cetate, o cetate cu patru porţi”.

În plus, personajele sunt amatoare de jocuri de cuvinte, de jocul omonimelor, comparaţia, similitudinea, antiteza: “Axă: O latură simbolizează naşterea, alta intensitatea fiecărei trăiri, a ficărei clipe, o altă latură înfăţişează bătrâneţea şi ultima latură moartea”.

De fapt, sunt speculaţii filozofico-lingvistice interesante, amuzante, dar care dau de gândit. Unele seamănă cu jocurile şi definiţiile rebusistice şi enigmistice.

“ Axă: Cercul din exterior e un posibil viitor ce pune stăpânire pe clipa actuală. Omul uită să trăiască prezentul şi viaţa curge în jurul lui amuzată de atâta Neghiobie”.

Conexiunea dintre geometrie şi viaţă demonstrează comuniunea ştiinţei cu viaţa. Prin aceste definiţii, personajele îşi dezvăluie câte o latură a personalităţii lor.

Tot Axă pune punctul pe “i” de fiecare dată, fiindcă totul porneşte de la punct: “Axă: Oamenii fug de copilărie, pentru că vor să conducă spiţele, să fie ei punctul, pe urmă fug de bătrâneţe, de tot ceea ce e boală şi neputinţă. Doresc să savureze fericirea de-o clipă ce le scapă. Pierd esenţa. În această fugă, acest cerc, uită de moartea care-i aşteaptă când termină rotaţia”.

Este ceea ce se numeşte, în limbaj comun, “teoria chibritului” sau “despicarea firului în patru”.

Imaginile create sunt foarte plastice, unele chiar pline de poezie. Se ştie că între poezie şi geometrie există o conexiune aproape similară.

În următoarea piesă, numită “Gustând din măr” facem cunoştinţă cu P1, P2, cu Litră şi cu Zamă. Decorul sugerează un tunel. Tunelul copilăriei, de fapt, un labirint, plin de capcane. Atmosfera e specifică peşterilor, cu lilieci, roci, gropi, fundături şi un râu subteran. P1 şi P2, s-au rătăcit pe aici şi încearcă să găsească ieşirea. Motivul mărului ispititor este folosit de cei doi prieteni ca mreajă pentru a călători înapoi în copilărie.

Şi această piesă e o parabolă despre bogăţiile materiale şi cele spirituale. În timp ce P1 şi P2 au venit aici să-şi astâmpere dorul după locurile copilăriei, Litră şi Zamă, au adunat aici o comoară: bogăţii minerale, diamante. Când P1 se lăcomeşte şi vrea să dobândească aceste bogăţii nemuncite, un cutremur blochează ieşirea din peşteră şi îşi găseşte aici mormântul.

“De vânzare”, are câteva personaje cu nume misterioase: Vânzătorul, Fluieraş, Mica, Somna, Lud. Acţiunea se petrece într-o piaţă un de un vânzător avea expuse câteva instrumente muzicale.

Fluieraş cumpără, ce altceva, decât un fluier? Cei prezenţi, caută de obicei, semnificaţia fiecărui lucru. Fluierul, de pildă. Fiecare model reprezintă altceva, după cântecul popular. Elementele naturale: apa, lemnul, aerul, pământul, focul, mineralele, reprezintă fiecare, viaţa.

Vânzătorul nu este doar un comerciant oarecare, el este un filozof. Cunoaşte viaţa în toate profunzimile ei. Cunoaşte mitologie şi istoria fiecărui instrument. Dar este şi un poet al vieţii:

“Vânzătorul: Fiecare element are propria lui muzică. Metalul vorbeşte despre foc şi pământ, lemnul fredonează imnul apei şi al pământului, aerul cântă oda văzduhului, balada vântului”.

Un personaj destul de straniu este Somna, puţin mistică, puţin superstiţioasă, prezicătoare. Se teme de vânt, de furtună. Vânzătorul îi spune lui Fluieraş, povestea naiului construit din trestie de Pan.

“Vânzătorul: Trestia din care Pan a inventat naiul a fost nimfa pe care o îndrăgea. Nimfa a fugit de el, fiindcă era hidos”.

Şi Vânzătorul este prizonier în acest labirint unde totul e de vânzare. În cele din urmă, Lud, fiul lui Fluieraş, alege de pe taraba vânzătorului, o frunză drept instrument muzical.

Chiar dacă nu au intrigă, conflict ori caracterizări de personaje, piesele au un substrat filozofic şi psihologic, în aceeaşi măsură, te ajută să gândeşti, să reflectezi asupra elementului Viaţă.

“Mocirla” – Personaje: Vicu, Maur, Mama, Femeia care mătură strada, Oameni.

Vicu se simte el însuşi prizonier într-o fundătură, neputând scăpa de zidul care i se ridică în faţă. Şi el are o poveste romantică, în care o fată îi atinge mâna, ca o scânteie. El o numeşte Fata din stelele create de el însuşi.

Aceeaşi neputinţă de a evada din învelişul rotitor care-l ţine prizonier în propriul cerc.

“Cum să trec dincolo de cerc? Nu pot să trec dincolo de cerc fără ele. Omul e obligat să trăiască într-un cerc. Pământul şi cercul. (Se ridică.) Eu am găsit calea spre absolut. (Tace.) Calea? (Plânge.) Sunt pierdut fără ele. Sunt prizonier la fel ca toţi oamenii”.

Totul e un simbol, o metaforă a libertăţii de sine. Pe măsura monologului, Vicu ia chip de copac, de piatră, de stâncă întunecată. La masa de scris, înveşmântat în plapumă spune: “Ieri am fost poetul ce a plămădit stele. Astăzi poetul fuge de mine, pentru că am rătăcit nectarul vieţii. (Ia creionul şi începe să scrie ce rosteşte.) Într-o lume oarbă poetul picură foc peste stoluri de gheaţă şi speră. Acolo unde apar vlăstari începe eternitatea”.

De fapt, el caută prafurile care-l ajută să inventeze stelele. Le schimbă cu laptopul cel nou cumpărat recent de mama. Dar e înşelat de vânzătorul de prafuri, Maur.

Vicu, din ce în ce mai disperat că nu-şi mai găseşte stelele. Se aşează pe o bancă în parc, se înveşmântă din noroi, gustă din el, se împotmoleşte. Se închipuie când cerb înnoroiat, când hipopotam, când rinocer. Oamenii din stradă îl lovesc, îl batjocorăsc, râd de el. Are câte o clipă de luciditate:

“Prafurile din noaptea asta au fost o înşelăciune. Şi laptopul meu? Şi soarele meu cu ochii verzi? (Priveşte spre cer.) Şi voi ce vă uitaţi aşa? Râdeţi de mine?

(Îşi sprijină capul de bancă.) Mi-e cald. Mă sufoc. Câtă nevoie aveam de himera mea! (Cade în noroi.)”

De fapt, piesa e un semnal de alarmă pentru cei care consumă droguri. Femeia ce mătură strada îl găseşte mort pe bancă, a doua zi de dimineaţă:

“Femeia ce mătură strada: L-au omorât şi pe ăsta. L-au aruncat în mocirlă ca să nu mai zărească adevărata lumină, pe urmă i-au scos ochii şi mi-au lăsat mie

misiunea să-i mătur hoitul. (Începe să adune cu mătura noroiul şi să-l arunce peste trupul nemişcat al lui Vicu.) Suntem captivi în mocirala celor ce conduc lumea. (Continuă să arunce noroi.) O să te eliberez prin acest noroi sfânt. Acum o să-ţi fie mai bine. (Se depărtează măturând strada.)”.

“Arhiva” – are drept cadru de desfăşurare podul unei case, plin de lăzi, pachete, valize, cufere. Are două personaje: Clopoţel şi Mihăescu (Mirăescu).

“Podul casei care e o arhivă a vieţii de odinioară ascunsă între nişte pereţi de scândură”, – după cum constată Clopoţel, scotocind prin lăzi şi acareturi aruncate aici. De la fosta proprietară, Clopoţel a moştenit “o lume vie, un tărâm de poveste”. Clopoţel vrea să descifreze tainele legate de lucrurile din pod, să reînvie acea lume de altădată şi pe vieţuitorii ei.

Mirăescu, urcat şi el în pod, îl sfătuieşte să scape de lucrurile acelea vechi, înainte de a intra sub vraja lor.

În cele din urmă găsesc într-un cufăr patru hârtiuţe cu literele TIAC, lucru ce le stimulează imaginaţia.

De fapt, ei află aici, taina unui suflet care a locuit aici, murind în plină tinereţe. Piesa scoate în relief atitudinea oamenilor în faţa comorilor: unul preferă comorile spirituale, altul, comorile materiale. Şi e de prisos să mai specificăm, cine are mai mult de câştigat.

Piesele în întregul lor, oglindesc în mare măsură, chiar dacă într-un limbaj metaforic, lumea de azi, atât de confuză, controversată, în care omul se simte prizonier al propriilor pasiuni, vicii, temeri sau pur şi simplu al capriciilor altora.

by

Referinţă Bibliografică

ŢIPĂTUL LUMINII ÎN CĂUTAREA LIBERTĂŢII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 mai 2016