Ajunsă la vârsta bilanţurilor, Titina Nica Ţene, sensibilă poetă şi prozatoare, a decis să îşi adune între copertele unei cărţi întreaga operă epică, secţionată pe capitole diacronic. Rezultatul acestui demers este volumul de faţă, Clipe pe puntea vieţii, în care reiterează metafora din titlul unei cărţi de proză (Viaţa ca o punte) apărute cu câţiva ani în urmă (2011). „Am pornit de la premisa că viaţa e ca o punte pe care trecem.”, spune la un moment dat, sugerând că a trăi înseamnă a-ţi păstra echilibrul între clipele existenţei, dar şi a-ţi găsi propriul balans alături de cei dragi, în societate şi în mijlocul naturii, de care este iremediabil îndrăgostită.

Volumul are trei capitole (Pietre de aducere-aminte, Viaţa ca o punte, Bucuria întoarcerii în timp. Întâmplări hazlii cu o nepoţică povestite de bunică – fiecare reprezentând unul dintre volumele de proză apărute sub semnătura sa până acum), în care se regăsesc 47 de proze scurte (majoritatea de o pagină – două), urmate de date bio-bibliografice.

Titina Nica Ţene este un om simplu, care ştie să se bucure de lu-crurile simple (chiar are un volum intitulat chiar aşa, Bucuria lucrurilor simple!) şi care respinge rafinamentul stilistic şi duplicitatea, preferând să (se) comunice dintr-o respiraţie („ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”, cum se zice în popor), recurgând la un lexic uşor accesibil tuturor. La fel este şi scrisul său: Titina Nica Ţene are un mesaj clar, concis, lipsit de ornamentări sau subtilităţi, dar, de fiecare dată, textele ei transmit un mesaj moral, experienţele proprii pe care le aduce în pagină constituindu-se în adevărate lecţii.

Prozatoarea dovedeşte o filozofie de viaţă cu totul particulară, care o determină să se declare fericită: „Aparent, eu nu am avut în viaţă motive pentru care să fiu fericită, dar mă consider totuşi un om fericit. Am pornit de la premisa că viaţa e ca o punte pe care trecem. Excesele de nici un fel nu sunt bune. Nici în bine, nici în rău. Riscăm să ne dezechilibrăm şi să cădem de pe punte.” (Puntea). Chiar unul dintre fiii ei observă că este „mereu veselă pentru nimic”. Acest „nimic” se traduce însă prin bucuria ei de a trăi, prin capacitatea de a savura existenţa cu toate ale ei, bune, rele, considerând viaţa un dar de la Dumnezeu şi crezând cu putere că omul are datoria de a fructifica acest dar.

În timpul copilăriei, spre care se întoarce cu nostalgie – pe de o parte, fiindcă se găseşte deja la vârsta înţelepciunii, pe de alta, deoarece retrăieşte vârsta nevinovăţiei alături de cele două nepoţele ale sale. Fericirea Titinei avea rădăcinile adânc înfipte în familie şi satul natal. „Nu ţin minte să mă fi mângâiat mama vreodată. Nu avea timp. Dar eu eram foarte fericită.”, spune. Nici sărăcia familiei nu poate reteza fericirea pe care o resimte în fiecare zi, nici necazurile cu care se confrunta întreaga societate. Uşureiul vâlcean este un topos magic şi misterios, în care orice se poate întâmpla, chiar şi să învie morţii. Ea însăşi, fata „de nevoie”, născută moartă, a înviat după ce tatăl a tras-o cu mătura de sub pat, iar o parte dintre trăsniţii din sat, îngropaţi în pământ, au înviat şi ei. Nici nu este de mirare că astfel de lucruri s-au putut petrece, din moment ce autoarea îşi aduce aminte cum, însufleţiţi de cântecul din caval al lui nea Ilie, copacii tăiaţi, folosiţi drept fotolii în sala „filarmonicii” reprezentate de curtea părintească, au înfrunzit!

„Bătrâneţea vine cu dureri de oase şi cu nepoţi”, spunea un doc-tor. Dacă în privinţa sănătăţii Titina nu are de ce se plânge, dimpotrivă, îngrijindu-se atent, se bucură de o vitalitate de invidiat, cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba despre nepoţi. Catinca şi Anastasia îi umplu viaţa şi constituie inepuizabile surse de inspiraţie pentru scrierile sale.

În acest punct, prozatoarea sugerează că fericirea ei poate să vină din surse contradictorii, antinomice: „Bineînţeles că, dacă mă cheamă copiii mei să-i îngrijesc, în câte o zi, când nu merg la grădiniţă, pentru că sunt bolnavi, sunt fericită. Dar, dacă nu mă cheamă, sunt foarte fericită.”

Zilele şi nopţile petrecute cu nepoţelele înseamnă efort, dar şi bucuria de a redescoperi lumea şi oamenii prin ochii lor, motiv pentru care afirmă: „Spun, fără teama de a greşi, că niciodată nu am învăţat aşa de multe, din altă parte, cum am învăţat de la copii. Toţi copiii sunt îngeri trimişi de Dumnezeu pe pământ.”

Ultimul text din volum prefigurează de pe acum (Anastasia a avut o premoniţie legat de aceasta!) viitoarea carte de proză a Titinei Nica Ţene, dedicată celui mai proaspăt „înger trimis de Dumnezeu pe pământ”, în familie, micuţul Ştefan Mihai.

Clipe pe puntea vieţii, antologia de autor a Titinei Nica Ţene, este o carte delicioasă, care se citeşte pe nerăsuflate, bună de citit într-o seară de iarnă, la gura sobei în care pâlpâie flăcările amirosind a pruni bătrâni, ori într-o după-amiază leneşă, petrecută în parc, printre pomii înfrunziţi!

Voichiţa Pălăcean-Vereş

Editura NAPOCA Nova, 2017

by

Referinţă Bibliografică

Titina Nica ŢENE, CLIPE PE PUNTEA VIEŢII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 februarie 2017