Toamna peste Ardeal
Moș Gheorghe, asudat de munca grea,
Își lasă cușma de dac, la cal pe șa,
Și urcă sara-n țintirim la moți,
Să-nchin-un țui cu Iancu și străbunii toți:
,,A coborât parcă rugina din pădure,
În gând, în suflet și în lume…
De-au plecat țăranii noștri de la plug,
În țări străine de s-au înhămat la jug !
Copiii și bătrânii plâng la porți prin sate,
Să li se-ntoarcă mamele și fiicele curate;
Să sădească iar merinde-n bătătură,
Să aibă și nepoții ce să pună-n gură.
Nu mai recunoaștem în semne de cărbune,
Brazda de sânge din inimi străbune;
Casa noastră copiilor noștri li-i străină,
Și-am pierdut pe rând tot ce-am ridicat din tină…
Prea ne-ndepărtarăm cu toții,
Prea plecarăm fruntea ca nărozii !
De am uitat că-ntotdeauna străinul,
Ne-a vândut sufletul și ne-a dat înzecit chinul!”
Se lăsă frigul și sara-n asfințit,
Când Moș Gheorghe, se-n-depărtă spre infinit…
Rămase în urmă vranița trântită de vânt,
Glasul său ca buciumul își lepădă ultimul cânt…
Ocoleanu Cătălin.
21.10.2019.


