Nu contează împrejurarea, dar volumul*⁾ a ajuns la mine pe negândite, de aceea am hotărât instant să-l așez în raftul cu… așteptări. Însă mi-a rămas în minte titlul care, stăruind, a iscat interesul ce a făcut ca o bucată de noapte să devină albă…

            Sincer, nu-mi dau seama cât de conștientă e autoarea că tot ce scrie e eclatant. Textele ei nu-s făcătură la modă, de asta sunt sigur. Titlul însuși are valoarea regală a unui poem într-un vers, ca o retorică mirată, mai cu seamă că aburul de tainic oximoron mă însoțește, efemeritatea macilor întreținând speranța în explozia roșie a spectaculoaselor și gingașelor petale din lanul de la anul și la mulți ani; pentru că macii nu mor niciodată, succesiunea aparițiilor la același timp eternizându-i.

            „Mică uvertură pentru concert de maci“, prefața , este lauda doamnei Lucia Olaru Nenati adusă tulpinei izbucnite impetuos dint-un bob sănătos care a așteptat într-un pământ reavăn. Nu mă dezleg de „totului-tot“ al Doamnei, care observă (și) matern că Ana Maia Gîbu, „continuă să devină ea însăși“, mai cu seamă că simțul meu (al nu știu câtelea!) mă obligă să apreciez cele șaptezecișipatru de poeme-pietre prețioase, nestemata de la pag. 21 fiind caratul (din teaca roșcovei) care dă măsura harului acestei tinere. Poemul se numește Verde și trebuie să-l scriu, dăruidu-vi-l: „nu poate contesta nimeni fericirea ta / ar trebui să-mi pară rău / că nu mai sunt eu cea care / stă alături de tine în nopțile de vară / în timp ce tremuri / cu o ceașcă de cafea rece în mână / că nu mai sunt motivul zâmbetelor / furiei / dimineților tale // îți place vinul roșu vechi / îți plac mașinile negre / și ochii albaștri / mereu alții // din nefericire / eu am ochii verzi / mereu aceiași.“ Și, totuși, poemul e o cugetare care are drept pretext lecția viețuirii-împreună…

            Numai cu bune intenții –  deși acestea nu pot fi, mai niciodată, măcar prilej pentru argumentare – m-am lăsat dus de un joc, ziceam, util, încercând să îndepărtez din niște versuri cuvintele (vai! mi se părea) prisoselnice. Când a tipărit acest volum, autoarea avea vârsta eliberării din… adolescență. E mare bucuria, constatând elaborarea disciplinată a construcției, seriozitate în gândire, bogăție semantică și coerență a ideilor poetice, care, nelăsând loc pentru reticențe, au netezit calea spre o singură certitudine: Ana Maria Gîbu e poetă. Aș vrea ca cititorul întâmplător al acestor rânduri să mă creadă, alegerea unor texte exemplificatoare n-a întâlnit obstacole; le-am găsit aproape pe fiecare pagină, fiindcă poeta în chestiune nu știe să fie parcimonioasă: „mâini cu cireșe / nasc armonii / în fiecare frunză / șuvoaie de timp / dau năvală // recompun armonia“ (pg. 59); „te comportai ca un părinte / pe care nu mi-l doream // nu mi-a părut rău / când ai devenit umbră“ (pg. 78); „pe coloana mea se fac curse periodice / de motociclete / am urme negre / în care ai plantat regrete / vor înflori în mine / când vor muri macii“ (pg. 92).

            Nu pot vorbi despre spontaneitate, nici cum despre întâmplare, credința mea e că această adolescentă (nu!) este de o maturitate care a luat-o cu mult înaintea vârstei din oficiale, iar gândirea ei frecventează adesea abisuri mariane, oferind-o  proaspătă și misterioasă la fiecare meandru al unui drum pe care nici nu e nevoie să-l închipuie. Acceptați câteva fulgurații: „prin rogvaiv / plutește toamna“ (pg. 63); „mă ridic pe o pleoapă“ (pg. 61); „mirați / că zborul se învață / preț de o zi“ (pg. 55); „înnoptată / tăcerea respiră lângă ea“ (pg. 48); „cât de frumos este un răsărit / căzut într-un bob de rouă“ (pg. 41); „stau rezemată / și sărut / ultima literă din tine “ (pg. 34). Volumul Când vor muri macii, al Anei Maria Gîbu, pare a nu ține seama de nicio regulă, ea are doar una care domină ca o obsesie: limba română. (Oare ar ști să „fabrice“ și-n „dulcea formă clasică“?)

            Că nu toate poemele au aceeași altitudine axiologică, chestiunea aparține firescului. Dar că impresia care excită simțul secret al aprecierii este stârnită de un factor exogen, ușor de intuit, este necontestabilă. Vârful iradiant este Verde (pg. 21), acest poem susținând bolta întregului volum, care „în totului-tot“ răspândește raționalitatea maturului cu experiență (intuită?), îmbrățișată cu sensibilitatea adolescentului care-și știe inima, dar nu (-și) uită capul. Poeta te surprinde cu directitatea din sinceritatea care parcă te înfruntă, tu, cititor avizat, fiind prins de jocul ei deloc viclean, uitând că el te-a avertizat străminos: „din nefericire / eu am ochii verzi / mereu aceiași“. Mereu aceiași!

            Mărturisirea mea finală vreau să semene leit cu o altă mărturisire de la pg. 72, un omagiu discret adus tinereții mature a unei lirice cerebrale.

30 mai, 2017

Bârlad

_______________________________

*⁾Ana Maria Gîbu, Când vor muri macii, versuri, Editura PIM, 2015, Iași, 109 pagini, cu o prefață („Mică uvertură pentru concert de maci“) de Lucia Olaru Nenati.

by

Referinţă Bibliografică

Trandafir din Dorohoi de Gruia NOVAC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iunie 2017