Suntem în prag de primăvară. Iarna, care se lasă cu greu dusă, şi-a pierdut din putere. În curând va fi nevoită să-şi strângă ,,oastea slujitorilor” şi să lase loc vestitorilor primăverii. La noi aceştia sunt consideraţi a fi ghioceii şi mărţisorul, pe care îi primim în dar de la cei apropiaţi. Pe cel din urmă îl purtăm noi, femeile, de obicei, prins în piept, lângă inimă, format din două fire, unul alb şi unul roşu, amândouă împletite însemnând dragoste şi pace. Poate că nu sunt puţini cei care se întreabă de unde vin şi de unde şi-au luat rădăcinile aceşti ,,oaspeţi”, mult doriţi de altfel, care vin să ne înveselească şi să ne vestească ceea ce ne dorim cu mic, cu mare: venirea primăverii. Domnul NĂSTASE MARIN, autorul cărţii ,,MĂRŢIŞOR”, cu măiestria deosebită a condeiului său, şi-a propus să facă ,,lumină”. Cartea în sine este un basm deosebit de măiastru clădit. De-a lungul celor două sute şaptezeci de pagini, vom descoperi o gigantică metaforă, care este precedată de o inedită fabulă.

 Ideea de a scrie această poveste i-a fost ,,sugerată” de un vis. Şi, recurgând la construirea unei minunate fabule, autorul ne spune. ,,Într-o seară de april m-am aşezat pe o bancă sub caişii înfloriţi…”

 Oboseala zilei şi parfumul florilor l-au ,,smuls” din realitatea cotidiană, ,,purtându-l” într-o mirifică sală de spectacol, unde avea să constate că tot felul de animale sălbatice, fiecare ocupând în salăun loc după rangul şi importanţa sa, aşteptau începerea unui spectacol, intitulat ,,Mărţişor”. Este vorba de un minunat basm, pe care, după ce s-a trezit, a hotărât, să-l destăinuie tuturor copiilor.

Cu toată nerăbdarea ,,spectatorilor”, acesta nu a început până la ,,Ceasul Liniştii Depline”. ,,La miez de noapte, în ploaia de petale şi lumină, Zefirul, boarea tremurată a nopţilor de primăvară, întrupat într-un frumos trubadur”, avea să deschidă spectacolul. Descrierea personajelor, înzestrate cu trăsături umane, are în cuprinsul său redarea cu acurateţe a obiceiurilor oamenilor de tot felul, cu bune şi rele. Şi nu este de neglijat umorul cu care o face şi care se desprinde din felul cum ,,încondeiază” fiecare personaj. ,,Un purcel mânca seminţe şi arunca pe jos cojile, un viţel cu freza linsă pufăia dintr-o ţigară de foi, o veveriţă nemulţumită că nu-şi găsea loc chiţăia mereu: Halal cavaleri, Halal cavaleri , o capră cu două coşuri doldora de legume şi fructe, care începu să behăie: Ia morcovelul! Ia vărzica! Ia zmeurica! Şi totul într-o zarvă cumplită”. Desigur că de la acest spectacol nocturn nu putea lipsi doamna nopţii, Luna, ,,tolănită într-un fotoliu de nori negri de abanos”.

Basmul, în ansamblul său, tratează tema ancenstrală a succesiunii anotimpurilor. În cazul de faţă, venirea iernii, urmată de cea a primăverii.

 Autorul a avut inedita idée, de a imagina un adevărat teatru de război, pe care cele două anotimpuri luptau pentru supremaţie. Pe Doamna Iarna a poziţionat-o ca pe un personaj rău, viclean, creându-i imaginea unei vrăjitoare hidoase, care aduce pe pământ doar necazuri pentru supuşii săi. Foarte frumos ne descrie autorul cum, luând înfăţisarea unei fiinţe blânde, diafane, însoţită de oameni de zăpadă, aceasta şi-a instalat domnia prin înşelăciune şi promisiuni deşarte.   ,,Împărăteasa lor în marşul ei triumfal prin toată ţara, ajunse până în vârful celui mai înalt munte, unde dintr-o suflare şi-a făcut palatul de gheaţă, ce se vedea sclipind în depărtări, căruia îi spuse Palatul de Gheaţă Veşnică. Aici îşi făcu ea reşedinţa, învăluită în taine şi mistere şi îşi aduse ceata de slujitori fioroşi”. Pentru a le scoate în evidenţă aceste trăsături de caracter, autorul le-a botezat cu nume pe măsură. Chiar şi numai auzindu-le îţi dau fiori. Nor Vânăt era ,,mătăhălos şi burtos, buzat şi cu nasul borcănat”. Apoi Viscorilă, comandantul armatelor de fulgoi… care aruncau din fălci cu bulgări de zăpadă, Nămeţilă, după care urmează alaiul babelor: Cocârjata, Bulbucata, Ţâfnoasa, Clănţoasa, Puturoasa, Apucata, Jegoasa, Friguroasa, toţi aceştia având ca şef suprem pe Ger Sticlos. După cum se vede, pitorescul acestor personaje din basm este de necontestat. Ca să-şi asigure puterea, Împărăteasa cea rea avea şi mulţi spioni în slujba sa. Maestrul Ciorică era şeful marelui stat major, cel care o punea în gardă cu urzelile supuşilor săi.

Dacă tabăra Iernii era tot ce putea fi mai rău pentru oameni şi bunăstarea lor, în antiteză cu aceasta este descrisă tabăra Primăverii, unde bucuria de a trăi, frumuseţea naturii, cântecul păsărilor, toate acestea împletite cu bunătatea prinţesei şi a slujitorilor săi, aveau să aducă pentru pământeni bunăstare, bucurie şi pace. Aşa cum se întâmplă în orice basm, răutatea avea să stârnească furia oamenilor care, nemaiputând îndura, s-au revoltat. Într-o manieră demnă de un strateg militar, autorul, folosind comparaţii, epitete şi metafore de o strălucire inedită, reuşeşte să facă cititorul să ,,vizualizeze” cruzimea cu care a fost înnăbuşită revolta de către slugile iernii, ca de altfel toate bătăliile care s-au dus de-a lungul războiului dintre cele două anotimpuri: ,,Ce iad… Ce vijelie… Ce furtună… Ce dezastru… Ce urlete, torturi şi schingiuiri!… ce plânsete, ce jale, ce durere!… Cei care se împotriviseră zăceau aruncaţi în troiene cu cătuşe de gheaţă la rădăcini şi haine de ţurţuri la tulpini. Era plină Temniţa Troienelor uriaşe de răzvrătiţi…”  Într-o figură de stil deosebit de plastică, autorul redă cruzimea cu care învingătorii au sărbătorit, călcând peste cadavre: ,, Vrăjitorul Ger Sticlos dansa pe un butoi de lacrimi din care făcuse sloiuri de gheaţă colorate cu sânge. Însăşi iarna dansa cu generalul Prăpădenie într-o sambă îndrăcită”. Încă o dată, parcurgând cele aproape trei sute de pagini, vedem cum autorul se foloseşte de ,,muzicalitatea numelor cu care şi-a botezat personajele, accentuând scoaterea în evidenţă a trăsăturilor de caracter ale acestora, precum şi umorul caracteristic celui care le-a fost ,,naş”.

 Din cauza prigoanei suferite, oamenii îşi dau seama că sunt neputincioşi şi că   au nevoie de un viteaz care să aibă puterea să o răpună pe zgripţuroaica de Iarnă.

  Eroii care vor alunga iarna şi vor aduce victoria în tabăra Primăverii sunt Mărţişor şi Norocel, doi flăcăi curajoşi, cinstiţi şi drepţi. Nu a fost uşor să lupte cu stihiile Iernii, dar, ca în orice basm, dreptatea învinge.

 ,,-Ai să reuşeşti tu, măi băiete? Îl întrebă o femeie simţind cum se aprinde în întuneric licărul speranţei.

   – Am să încerc mătuşă, zise băiatul.”

Citind acest minunat basm, am aflat că mărţişorul, ca simbol al primăverii, îşi are originea din acele vremi când tânărul Mărţisor a primit în dar o cămaşă fermecată de la o femeie. ,,-Of! Cămaşa asta am făcut-o din pânză ţesută cu lacrimi şi durere, că mi-au murit bărbatul şi feciorul, dar şi din dor şi din speranţe. Am luat de la cei din jurul meu fire albe şi roşii şi le-am ţesut cu durerile şi dorurile mele.” Acele fire, împletite sub forma unor ciucuri, simbolizează şi astăzi dragostea şi pacea. Tot de aici am aflat că acele gingaşe flori numite ghiocei, pe cât de delicate pe atât de curajoase şi puternice, în vremea lui Mărţişor erau flăcăi viteji trimişi de către fiica Soarelui să meargă înainte și să anunţe sosirea Primăverii și care, dându-şi viaţa în lupta cu Iarna, au fost transformaţi de prinţesă în flori, spre aducere aminte.

 Autorul continuă să dezvăluie strategia pe care trebuie să o urmeze cei doi viteji pentru a obţine victoria. Mai întâi, aceştia au fost sfătuiţi să meargă la înţeleptul tuturor timpurilor, Moş Vreme. Toţi sperau că doar acesta va şti ce trebuie făcut pentru a învinge Iarna. Bătrânul înţelept, care avea chilia în Cetatea Vulturilor, aflată dincolo de Ţara Nourilor, era cel care torcea caierul Ursitei, stăpân pe soarta oamenilor şi pe viitorul lor. Drumul era lung şi anevoios, plin de primejdii şi păzit straşnic de slugile fioroase ale vrăjitoarei rele. Cei doi flăcăi aveau o mare şi dificilă povară de dus. Pe lângă cămaşa fermecată dăruită de acea femeie, Mărţişor şi Norocel au mai primit şi alte daruri care să-i ajute în luptă. Toate pentru a ajunge cu bine la bătrânul înţelept şi în împărăţia Soarelui Răsare.

Cu măiestria unui adevărat strateg, autorul redă scene de pe câmpul de luptă, împletind frumuseţea descrierii cu mult umor. Pentru a reuşi să treacă de fiarele puse de pază de către Iarnă, Mărţişor şi Norocel au încălţat cizmele şi opincile fermecate, care i-au făcut nevăzuţi pentru duşmani. Doar căciulile li se vedeau.

,,Colţ Fioros se frecă la ochi şi se miră că nu mai vedea decât două căciuli care zburau de colo-colo până îl năuciră. Cât pe ce să-şi rupă gâtul răsucindu-se în drapta şi-n stânga, ameţind şi căzând ca prostul în coadă.

-Cred că m-am îmbătat! Zise el ca un nătâng şi rămase în zăpadă uitându-se printre copaci. Măi, să fie! Se zgâi lupul în gol, ca un hăbăuc clipind des din ochi.”

Multe au fost peripeţiile prin care au trecut flăcăii noştri, dar, învingându-le, au ajuns cu bine la Moş Vreme. Acesta le spuse că pentru a izgoni Iarna trebuie neapărat să aducă pe meleagurile lor Primăvara, zâna cea bună, fiica Soarelui Răsare. Dar, pentru a o cuceri, este nevoie să meargă în ţara ei şi doar cel care îi va dărui o inimă mare şi iubitoare va reuşi. ,,- ei, bine cine va da Primăverii o astfel de inimă, acela o va aduce în împărăţia voastră!”

Autorul continuă să aştearnă în paginile cărţii, toate uneltirile, intrigile, strategiile de luptă, specifice ,,marilor războaie”, din care neapărat binele va ieşi învingător. În drumul pentru cucerirea frumoasei Primăveri, Mărţişor şi Norocel luptau cu arma dreptăţii şi a binelui pentru semeni săi. Căpitanul Zefir, căpitanul Foc Nestins, căpcăunii Cap Pătrat, Rază Fierbinte, generalul Uragan de foc, sunt doar câteva dintre personajele din Grădina Fericirii Veşnice, în care trăia fiica Împăratului Soare. După cum putem constata, pitorescul numelor date personajelor din tabăra Primăverii au darul de a întări o dată în plus rolul acestora de personaje pozitive, care vor lupta pentru dreptate.

 O scenă de un romantism pământean este constituită în capitolul în care, odată întâlniţi, cei doi tineri, Mărţişor şi Primăvara, descoperă că sunt prinşi în mrejele iubirii. Prinţesa, după ce-l va trece pe Mărţişor prin ,,ciurul de foc” al unor încercări deosebit de grele, sfârşeşte prin a ,,capitula”.

,,După ce Mărţişor s-a ridicat în picioare, de atâta bucurie, Primăvara l-a îmbrăţişat. Şi, când l-a îmbrăţişat… au cuprins-o fiorii dragostei faţă de acest flăcău brav. Dar şi Mărţişor a îmbrăţişat-o, cuprins şi el de aceleaşi sentimente de iubire, pe care nu le cunoscuse până atunci”. Şi iată cum autorul ne aduce mitul iubirii imposibile, mit care stă la baza poeziei ,,Luceafărul”, al marelui Mihai Eminescu. Şi aici iubirea dintre cei doi tineri avea ,,incompatibilitatea” sa. Faptul acesta a tras după sine drama tatălui, Soare Împărat, cel care se va opune din răsputeri: ,,Copila mea, ţi-am dat o fericire veşnică şi n-am dorit să-nduri tu toate suferinţele din lume!”; ,,Cum poţi să te îndrăgosteşti de un amărât de muritor? Atâţia tineri viteji şi chipeşi, de rang înalt, care te-adoră ca pe o zeiţă, nu te atrag?”

Pentru a fi cât mai convingător, împăratul convoacă ,,marele stat major”, pentru a le destăinui adevăratul motiv al împotrivirii sale. Avem ocazia astfel să aflăm o frumoasă legendă, pe care cu multă pricepere autorul o stropeşte cu parfumul misterului.

,,Aflaţi, dragii mei, că demult, tare demult, pe când colindam lumea, am întâlnit o fată de o frumuseţe răpitoare, de care m-am îndrăgostit şi am coborât cu tot alaiul de raze şi strălucire în ţinuturile ei… Când am venit eu şi au văzut că sunt îndrăgostit de această fată, oamenii s-au bucurat şi s-au înveşmântat în razele mele. Pe fată o chema Speranţa şi era fiica unei bătrâne care plângea mereu când afla de suferinţele şi nenorocirile oamenilor din ţara sa. Pe bătrână o chema Durerea, maica Durere, cum îi spuneau oamenii săraci şi chinuiţi”.

Aceasta l-a blestemat atunci când a i-a luat fiica şi a plecat în împărăţia sa, astfel: ,,Fii blestemat, nemernic împărat! Dacă ne părăseşti şi ne iei Speranţa, singura noastră mângâiere, să n-ai nici tu parte de iubita ta. Când vei fi mai fericit cu ea, atunci tristeţea s-o aducă din nou la noi. Iar copii de veţi avea, să nu vă bucuraţi de ei. Să te părăsească şi pe tine, aşa cum mă părăseşte Speranţa din cauza ta!”.

Şi cum ,,de ce ţi-i frică nu scapi”, tot astfel nici împăratul nu a putut să alunge dragostea fiicei sale, sfârşind prin a o accepta şi a o ajuta să meargă împreună cu Mărţişor în ţara acestuia. Toată acţiunea basmului este îmbrăcată în haina naraţiunii, a dialogului, împodobită cu figuri de stil de o frumuseţe deosebită, pe care autorul le-a înviorat cu accente de umanism, cărora le-a dat strălucirea condeiului său, într-un limbaj cald, cu nuanţe de satiră şi umor, uneori cu accente ale vorbirii celor din zona Olteniei, aducând astfel un plus de inedit şi farmec expunerii faptelor. Sfârşitul luptei dintre cele două anotimpuri este marcat de izgonirea babelor, nouă de toate, care, după cum ştim, marchează sfârşitul iernii.

Acţiunea basmului se încheie cu nunta celor doi îndrăgostiţi, alături de care au fost prezenţi nu numai biruitorii, dar însăşi Soarele împărat şi-a aruncat haina razelor strălucitoare peste pământeni, aducându-le căldura în case şi-n suflete. De reţinut este faptul că autorul descrie o nuntă specific românească, în care sunt respectate obiceiurile strămăşeşti. ,,Majestate, o ceată de flăcăi, numiţi vornicei, vă roagă să-i primiţi ca să vă ceară mâna prinţesei, pentru prietenul lor, Mărţişor”; ,,Vorniceii o luară de mână pe prinţesă în uralele şi ovaţiile celor din curte şi de pe uliţă. Taraful de lăutari începu să cânte: Ia-ţi mireasă ziua bună!” Totodată am aflat că mărţişorul, ca dar al primăverii vine din acele vremi:

,,Fă, fato! Mireasa pune flori în piepturile nuntaşilor. Aşa-i obiceiul! Auzi, fă fato?”.

Atunci, ,,primăvara smulse din pieptul lui Mărţişor, din cămaşa aurie înflorată mai multe fire albe şi roşii, peste care suflă, agăţându-le în pieptul flăcăilor.

-Ce sunt astea, frumoasă mireasă, întrebară vorniceii.

-Ce să fie? Ele sunt florile de nuntă ale lui Mărţişor, stropi din sufletul lui curat şi Norocul lui, pe care vi le oferă ca dar în schimbul miresei. Se numesc mărţişoare.”

Tot Primăvara a hotărât că: ,,e mai bine ca Ghiocel să rămână floarea şi simbolul sosirii mele. Iar salvatorii tăi…Dacă vrei, voi transforma şi sufletele lor în gingaşe flori ale speranţei şi veseliei, în brebenei, toporaşi şi viorele.”

Chiar dacă basmul ,,iese din obişnuit” şi se aşterne de-a lungul atâtor pagini, acest aspect nu ştirbeşte cu nimic valoarea sa. L-am citit şi l-am recitit şi vă asigur, dragi cititori, că nu vă veţi plictisi. Originalitatea subiectului, strălucirea figurilor de stil care împodobesc naraţiunea şi dialogul sunt cele care nu lasă loc plictiselii. Tocmai de aceea consider că basmul ,, Mărțișor ”, al domnului Năstase Marin este de o valoare literară de netăgăduit şi trebuie să fie cunoscut de cât mai mulţi cititori.

                                                                      Tudosia Lazăr

by

Referinţă Bibliografică

TUDOSIA LAZĂR: Călătorind printre paginile basmului ,,MĂRŢIŞOR”, autor NĂSTASE MARIN. / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2017